Ora de religie: problematizări şi noi perspective. Greul de acum începe

„A ne culca acum pe lauri înseamnă a ne mulţumi cu o fărâmă de luptă câştigată şi cu un întreg război pierdut. Căci, greul de abia acum începe. S-a câştigat o şansă. Revenind în vechea stare, aia de amorţire şi de lâncezeală, de lipsă de comunicare şi de implicare, nu vom face decât să ne autodistrugem. Iar atunci va fi exclusiv vina noastră!” (Anda-Elena Pintilie)

Victoria intoleranţei

Ceea ce se petrece cu statutul orei de religie în şcoala publică şi cu miile de profesori, indiferent de confesiune, este un scandal căruia nu i se spune pe numele său adevărat: victoria intoleranţei. Un asemenea triumf are întemeierea legală pe care nu o contestăm ca atare. Ar fi, până la un punct, şi inutil. Deloc lipsită de relevanţă este însă interogarea bazei culturale a situaţiei în care am ajuns. În esenţă, asistăm la un război dus cu arme aparent neutre – hotărâri judecătoreşti –, dar care vizează concret locul şi rolul religiei în societate. De la instaurarea regimului comunist şi al ateismului său programatic, nu am mai fost confruntaţi cu aşa ceva. La un sfert de secol de la recâştigarea libertăţii, vedem cum aceasta este deturnată fundamental. Libertatea de a nu avea nicio credinţă nu se poate impune prin îngrădirea exprimării identităţii religioase a celorlalţi. Majoritatea este obligată să se justifice şi, pentru a nu leza minoritatea, să se retragă, să se replieze, să se explice, să se justifice. Faptul de a avea şi unii dascăli neinspiraţi sau pasaje de manuale scrise pur şi simplu prost nu reprezintă alibiul de a evacua ora de religie. Ar fi ca şi când, confruntaţi cu parlamentari corupţi, am cere suspendarea parlamentarismului. Se operează aici în mod vădit cu inversarea raportului dintre cauză şi efect. În context european, evoluţia de la Bucureşti este în răspăr cu tendinţa internaţională. Majoritatea ţărilor Uniunii Europene susţin predarea religiei în şcolile publice. Mai mult, pentru a controla conţinuturile orelor de religie ale elevilor musulmani, din ce în ce mai multe state fac loc Islamului în planul de învăţământ. Demersul se doreşte un pas preliminar important în integrarea alogenilor în societăţile-gazdă. Logica este simplă: nu trebuie să îţi fie ruşine de tine însuţi, să te ascunzi, ci să iei act, asemeni altora, de ingredientele identităţii tale. Cel târziu după atentatele de la Paris, trebuie să repunem în discuţie raportul modernităţii însăşi cu religia. Modernitatea europeană, altminteri decât cea americană, are un afect antireligios constitutiv. Proba maturităţii rezidă de aceea în puterea de a nu reacţiona după acest tipar steril. Cu fiecare gest intolerant – de la evacuarea simbolurilor şi până la scoaterea, de pe o zi pe alta, a religiei din şcoala publică –, modernitatea îşi trădează slăbiciunea, confirmând boala ei din copilărie. Or, neputinţa acceptării şi altor explicaţii ale lumii este un sindrom totalitar care atrage după sine reacţii pe măsură.

 Radu Preda, adevarul.ro, 19 februarie 2015

Programul Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie

Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” (APOR) este o organizaţie non-guvernamentală independentă, apolitică şi fără afiliere confesională, formată din părinţi cu profesii diferite, printre care avocaţi, notari, jurnalişti, profesori, ingineri. Scopul principal al Asociaţiei este acela de a susţine şi îmbunătăţi predarea Religiei în şcoală prin susţinerea şi promovarea valorilor religioase atât în rândul elevilor, cât şi în cel al părinţilor. Constituită pentru început la nivel central, Asociaţia a început înfiinţarea de filiale şi la nivel judeţean, pentru a putea sprijini în mod real predarea Religiei în întreaga ţară. În funcţia de preşedintele al APOR a fost aleasă doamna Liana Stanciu, cunoscut om de televiziune şi radio, care de-a lungul timpului s-a remarcat prin implicarea sa în diferite acţiuni sociale pentru copiii bolnavi de cancer.

Textul programatic al APOR conţine următoarele 10 puncte:

1. Toţi părinţii vor să ofere ce este mai bun copiilor lor. Este dreptul părintelui să aleagă ce tip de educaţie vor avea copiii lui. Tot el, părintele, ştie că Dumnezeu este prietenul şi sprijinitorul care nu dezamăgeşte.

2. Ora de Religie formează caracterul, completează dezvoltarea copilului şi îl ajută să

relaţioneze mai bine cu ceilalţi.

3. Scopul orei de Religie este de a-i familiariza pe elevi cu elementele fundamentale ale propriei credinţe religioase, de a le oferi o introducere în studiul celorlalte mari religii ale lumii, precum şi de a-i ajuta să înţeleagă dimensiunea spirituală, culturală, istorică şi morală a fenomenului religios.

4. Ora de Religie contribuie semnificativ la depăşirea ignoranţei religioase care poate constitui un factor al generării intoleranţei religioase şi culturale, al unor atitudini şi tendinţe reducţioniste şi extremiste.

5. Studiul Religiei, ora de Religie însăşi, este un reper în viaţa copiilor, insuficient valorificat în familie şi în societate.

6. Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie îşi propune să fie aproape de părinţi, apărători ai celor care sunt interesaţi de educaţia complexă, completă şi de calitate

a copiilor. Educaţia, inclusiv cea religioasă, se face în şcoală în toate ţările Europei. În unele ţări, precum Germania, Austria, Irlanda, Italia, Croaţia sau Grecia, programa prevede câte două ore de Religie pe săptămână.

7. Susţinem o educaţie integrală, care presupune, pe lângă latura morală, estetică, tehnologică, şi o componentă religioasă. Educaţia fără religie înseamnă şcoală fără suflet, neam fără Dumnezeu şi fără identitate.

8. Familia, Şcoala şi Biserica tind adesea să-şi delege reciproc responsabilitatea pentru educarea copiilor. Ora de Religie poate constitui un liant între cei trei factori educativi.

9. Ora de Religie face parte din istoria şi identitatea poporului român, Biserica fiind primul loc de educaţie în istoria noastră. Şcoala românească a avut încă de la început între materiile de bază ora de Religie.

10. Ora de Religie dă un plus de valoare educaţiei din familie.

www.oradereligie.ro

 

Religia, indiferent de cult ori de confesiune, poate fi predată, promovată, de oameni cu vocaţie sau fără. Cel mai des şi mai derutant este atunci când despre religie vorbesc oameni care-şi închipuie că au vocaţie.

S-a spus suficient despre predarea religiei în şcoli. Este limpede că sunt în joc mai mulţi vectori de imagine, ale căror proiecţii ori chiar interese nu converg totdeauna cu cele ale creştinilor.

Se uită prea repede de aspectul formativ al predării religiei tocmai pentru că şcoala înseamnă din ce în ce mai abrupt informare şi nu formare. Iată de ce unii nici nu mai realizează ce înseamnă formarea spirituală şi morală a unor tineri, a unei naţiuni. Tendinţa de zombificare, de robotizare este din ce în ce mai vizibilă.

Marius Vasileanu, zf.ro

Un moment al selectării valorilor

Dacă ora de religie este darul lui Dumnezeu, nu poate fi luat de la noi. Dacă e darul oamenilor… aşa ne trebuie. Dacă mişcăm numai după mecanismul omenescului din noi, dacă diplomatizăm totul… o merităm pe coajă. Dacă este darul lui Dumnezeu pentru noi, pentru Şcoală, pentru copii, pentru Biserică, va rămâne darul lui Dumnezeu pentru Şcoală, pentru copii şi pentru Biserică.

Momentul de acum este şi un moment al selectării valorilor. Până la urmă vom fi obligaţi să admitem că nu toţi profesorii de religie au ce căuta la catedră. Dar vom fi obligaţi să recunoaştem şi că am cam uitat de profesorii de religie. Că au ajuns să fie puşi sub lupa societăţii civile şi umiliţi ca nişte profesori de mâna a doua, pentru că n-am reuşit să le transmitem că sunt prietenii noştri, colaboratorii noştri. Am uitat să spunem societăţii civile că aceşti profesori de religie nu merg la catedră doar pentru a-şi câştiga o pâine. Că ei merg la catedră şi pentru că sunt reprezentanţii voinţei clerului şi credincioşilor din Biserică. (…) În foarte multe situaţii suntem victima propriei noastre neglijenţe. Noi n-am securizat bine zona. Şi nu la modul legalităţii, al legalismului, ci la modul duhovnicesc.

Pr. Constantin Necula

Scrisoarea deschisă a unui tată

Scriu aceste rânduri în calitate de părinte a trei copii şi pentru că sunt creştin ortodox practicant. Nu am făcut religie la şcoală şi sunt unul dintre cei convertiţi în anii tinereţii. Aceasta nu dintr-o dezamăgire sau căutarea unei compensări pe care nu am găsit-o altfel decât în religie, nu pentru că nu am fost iubit de părinţi sau prieteni – dimpotrivă –  nu pentru că am eşuat în viaţă şi religia mi-a adus o alinare ca să pot continua, nu pentru că nu am cunoscut bucuriile şi plăcerile vieţii. Aş putea spune că le-am avut chiar din plin. Dar am simţit întotdeauna că nu asta este totul, că viaţa mea nu se reduce doar la unele funcţii ale trupului; am căutat adevărul, sensul, împlinirea autentică, pe care nu le-am găsit în ceea ce făceam. Am avut o sete de infinit care nu se stingea cu nimic din ceea ce gustăm. Şi am avut curiozitatea să încerc diverse religii sau grupări religioase, până când am simţit că sufletul meu s-a odihnit cu adevărat acasă, în ortodoxie.

Mi-a părut rău că în şcoală, la întrebările mele religioase, am primit mai tot timpul răspunsuri filosofice; la căutările unor sensuri în poeziile mistice eram expediat în materialism, la conexiunile pe care le făceam la fizică cu o dimensiune spirituală a lumii, iar profesorii ridicau din umeri. Mi-ar fi plăcut nespus să am şansa unei educaţii religioase în şcoală, care m-ar fi ajutat să nu orbecăi printre diverse credinţe şi practici spirituale. Când am descoperit frumuseţea şi profunzimea ortodoxiei, viaţa mea a luat o turnură deosebită şi a fost însufleţită cu energie şi entuziasm în tot ceea ce făceam. Totul începuse să aibă un sens şi o lumină. (…) De aceea, cred că predarea religiei în şcoli, în special a ortodoxiei, poate aduce beneficii oricărui copil.

Statul nu mai are nicio opinie

După ultimele hotărâri ale Curţii Constituţionale ceva s-a rupt. Dintr-o dată, statul expediază educaţia religioasă la cererea expresă a părinţilor. Doar părinţii sunt cei care pot evalua dacă educaţia religioasă este valoroasă sau nu pentru proprii copii. Statul nu mai are nicio opinie. El este doar pregătit să ofere educaţia religioasă, dacă părinţii o cer în mod expres. Cu alte cuvinte, statul îşi declară neutralitatea religioasă în ceea ce priveşte educaţia. Dar, în realitate, spaţiul public românesc nu este deloc neutru, iar câteva exemple în acest sens pot fi lămuritoare. La învestitura în funcţie a preşedintelui sau a oricărui demnitar de stat, acesta jura cu mâna pe Biblie (nu o carte oarecare, ci cartea de referinţă a creştinilor) şi rosteşte formula „Aşa să-mi ajute Dumnezeu”, formulare deloc neutră; ea reprezintă o cerere directă a ajutorului Domnului pentru îndeplinirea misiunii proprii. Avem sărbători religioase la care statul a acordat zi de odihnă oficială liberă, pentru toţi cetăţenii, credincioşi sau necredincioşi. Cea mai mare parte a zilelor legale libere sunt sărbători religioase: Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Andrei. Mai mult decât atât, brandul de ţară al României, oficial asumat de către stat, care este cartea de vizită a României pentru turiştii străini, scoate în evidenţă că una dintre valorile noastre cheie este spiritualitatea, iar un element de diferenţiere a României este influenţa creştină.

În acest context, cum am putea elimina referirile la creştinism din spaţiul public, inclusiv din educaţia publică, câtă vreme chiar statul consideră că acesta este un element definitoriu al românilor şi îi recunoaşte valoarea?  În plus, spaţiul public actual este în parte creaţia unor oameni care au avut şi motivaţii religioase. Când Sfântul Voievod Ştefan cel Mare se lupta cu turcii sau tătarii nu o făcea doar pentru că îşi iubea ţara, ci şi pentru a apăra ortodoxia. Când Sfântul Constantin Brâncoveanu a primit mucenicia nu a făcut-o din raţiuni politice, ci pentru mărturisirea credinţei. Când Neagoe Basarab îşi scria învăţăturile către fiul său nu-l învăţa doar despre cum să se descurce în viaţă, ci şi cum să fie un bun creştin. Când mulţi opuneau rezistenţă regimului comunist fie prin cuvânt sau faptă, în public sau închisori, nu o făceau pentru a-şi apăra interesele lor, ci şi pentru că aveau conştiinţa unei misiuni şi trăiri creştine, împotrivindu-se omului nou, ateu dorit de comunişti. Când tinerii au ieşit în stradă  in 1989 şi au strigat „Vom muri şi vom fi liberi” şi “Cu noi este Dumnezeu”, unii chiar murind pentru asta, nu au fost manipulaţi, ci şi-au exprimat trăirea şi năzuinţele pentru o naţiune creştină. Evident, nu doar datorită creştinismului avem o ţară, o anumită unitate şi libertate de expresie, dar cu siguranţă creştinismul, în general, şi ortodoxia, în particular, au avut o influenţa foarte importantă în istoria României. Chiar spaţiul nostru rural a fost modelat în matca valorilor creştine şi unele dintre cele mai frumoase creaţii populare poarte pecetea acestei spiritualităţi.

În acest spaţiu avem datoria ca măcar să ne cunoaştem credinţa. Nu datoria de a fi credincioşi, ci de a o cunoaşte, inclusiv în cadrul şcolii.

Istoria religiilor?

Se vorbeşte despre o posibilă înlocuire a religiei cu o formă mai neutră şi neconfesională ca istoria religiilor. Personal, nu cred într-o predare strict obiectivă, rece, neangajantă. Mă aştept ca profesorul  de matematică să fie pasionat de matematică, profesorul de desen să fie un îndrăgostit de frumos, profesorul de sport să fie un sportiv, profesorul de religie să fie un credincios practicant. Altfel, educaţia nu ar fi decât o simplă transmitere de informaţii şi cunoştinţe. Or educaţia este cu mult mai mult decât atât. Educaţia ar trebui să inspire elevul, să-l modeleze, să-i încălzească inima, să-i cultive voinţa. Iar aceste lucruri nu se pot obţine decât dacă la catedră este un om care el însuşi merge pe drumul despre care vorbeşte elevilor. Cum ar putea fi predată religia ca o istorie a unor credinţe şi practici diverse, ca un inventar de idei şi obiceiuri cultivate de diverse popoare? Ce putere de inspiraţie asupra unui copil ar avea un altfel de mod obiectiv şi pretins tolerant şi inclusiv pentru toată lumea? Formarea unui copil presupune o anume matcă care are delimitările proprii. Însuşirea temeinică a unei tradiţii este o premisă pentru respectarea ulterioară a celorlalte tradiţii cu care viitorul adult va intra în contact.

Esenţa nu stă în cădere

Sunt trist când văd că oamenii îşi hrănesc viziunea despre religie, în general, şi ortodoxie, în particular, din căderile oamenilor care trăiesc sub povara vremurilor actuale. Afirm aceasta nu pentru că aceste căderi nu ar exista, nu că nu ar fi preoţi plini de sine, iubitori de plăceri, de stăpânire, doritori de putere şi folosind harul care le-a fost dat pentru folosul propriu, nu că nu ar fi ierarhi care trăiesc în opulenţă, nu că nu ar fi credincioşi vocali superstiţioşi, duplicitari, luând din credinţă doar ceea ce le compensează psihologic neajunsurile sufleteşti, nu că prin mănăstiri nu găseşti oameni de pripas, frustraţi, decepţionaţi, căutând un refugiu după ce în lume nu şi-au găsit locul, nu că nu ar exista unul sau altul pentru care credinţa e un simplu job care îl ajută să se întreţină sau se îmbogăţească, nu că nu ar fi profesori de religie care nu îşi varsă frustrările pe copii folosind o psihologie decadentă a ameninţării şi pedepsei. Toate acestea există, le-am trăit şi eu şi le spun cu durere pentru ei şi pentru mine în acelaşi timp. Pentru că şi eu la rându-mi am propriile căderi şi neputinţe. Din fericire însă, esenţa nu stă în cădere. Există nenumărate exemple contrarii de oameni care au întrupat în viaţa lor credinţa la cel mai înalt nivel. Iar aceştia pentru ortodoxie sunt Sfinţii. Ei sunt modele despre ce înseamnă credinţa. Dacă vrei să vezi valoarea unei concepţii, a unei credinţe, a unei activităţi umane, înţelept este să te uiţi la reprezentanţii ei cei mai de seamă. Dacă voi vrea să cunosc ce înseamnă muzica, mă voi apleca asupra unui Beethoven, a unui Mozart, a unui Arvo Part sau Paco de Lucia, şi nu mă voi poticni de zdrăngănelile vreunui muzicant de pe stradă. Dacă voi vrea să văd ce înseamnă fotbalul, voi privi la un Pele, Maradona, Messi şi nu la un diletant care poate îţi ia ochii cu câteva jonglerii, sau la bătăile şi înjurăturile suporterilor din tribune. Dacă vreau să văd valoarea medicinii, mă voi interesa de cineva ca dr. Dan Cioată, dr. Cătălin Cîrstoveanu, şi nu de unul ca Ciomu. Dacă doresc să aflu despre iubire, nu voi întreba despre asta o „starletă” de filme pornografice. Dacă vreau să văd ce înseamnă cârmuirea prin istorie a unui popor, mă voi lăsa mă degrabă inspirat de Regina Victoria, Ştefan cel Mare sau Ghandi decât de Hitler, Musollini sau Ceauşescu. Dacă mă interesează iubirea de ţară, îl voi lua ca reper nu pe Kim Yong II, ci pe domnitorul Constantin Brâncoveanu. Ar fi absurd să contest valoarea muzicii, a fotbalului, a medicinii, a iubirii sau a patriotismului, doar pentru că există derapaje mai mari sau mai mici. În mod similar, dacă vreau să văd ce poate aduce ortodoxia şi sunt onest în acest demers, voi cerceta vieţile celor pe care Biserica îi recunoaşte ca Sfinţi, sau a unor părinţi recunoscuţi cu viaţă sfântă. Mă voi apleca asupra unui Ioan Gură de Aur, Grigorie Palama, Serafim de Sarov, Ioan de Kronstandt, Luca al Crimeii sau Siluan Athonitul. Mă voi uita la părinţii români Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Constantin Galeriu sau Rafail Noica. Pot să îi urmez sau nu pe calea pe care merg şi ei, dar nu este corect să spun că drumul lor nu duce nicăieri pentru că i-am văzut pe alţii că s-au rătăcit pe cale. Eu am ales să merg pe această cale mulţumită celor care au mers înaintea mea şi mi-au arătat că ea duce la împlinire.

Creşterea calităţii actului educaţional

Se argumentează de asemenea că religia este inutilă din cauza comportamentului, incompetenţei sau neprofesionalismului unor profesori de religie. Tot ceea ce se spune cred că este adevărat, dar nu cred că asta justifică eliminarea orelor de religie. Este o situaţie generalizată în învăţământului românesc. Sunt nenumăraţi profesori de informatică prin şcoli care sunt complet depăşiţi de tehnologia modernă şi ştiu mult mai puţin decât unii elevi. Sunt profesori de limba română care vorbesc cu grave greşeli de exprimare şi sunt profesori de matematică, fizică sau chimie rigizi şi autoritari, care efectiv terorizează copiii să înveţe la materia lor. Sunt profesori obosiţi de predare, fără nicio motivaţie şi pasiune pentru ceea ce fac. Sunt profesori învechiţi care predau ceva ce nu mai are nicio legătură cu lumea în care trăiesc azi elevii. Există şi cazuri particulare de profesori bădărani, vulgari, pedofili, fără minimă moralitate, profesori care se folosesc de autoritatea pe care o au pentru a jigni, profita sau obţine foloase prin meditaţii lăsând elevi corigenţi, profesori care nu mai au niciun tact pedagogic, care ţipă şi îşi ascund neputinţa în ameninţări şi invective, profesori care prin modalitatea în care îşi predau materia, îndepărtează elevii tot mai mult de orice dorinţă şi bucurie de a cunoaşte şi explora. (…) Dar sunt acestea motive pentru ca din şcoala să fie eliminate anumite materii? Să renunţăm la informatică pentru că oricum nu învăţăm nimic, să nu mai facem limbi străine, pentru că oricum ceea ce ştim nu ştim de la şcoală, să nu mai facem matematica pentru că profesorul este vulgar şi ne umileşte?

Putem vedea însă toate aceste prilejuri pentru a investi în creşterea calităţii actului educaţional la toate materiile, inclusiv la religie. Şi la această disciplină, ca şi la celelalte materii, sunt şi profesori excepţionali care, tăcut, îşi fac misiunea cu profesionalism. (…) Există ore de religie în care elevii participă cu bucurie şi nu se simt îndoctrinaţi, ci mai deschişi şi luminaţi, ore în care elevii au învaţă compasiunea şi voluntariatul implicându-se în activităţi umanitare, ore în care au avut şansa să primească răspunsuri la întrebări sau frământări fundamentale, ore la care vin şi elevi de la alte clase, ore în care copiii se simt înnoiţi sufleteşte. (…)

Un mesaj luminos

Nu ştiu ce altă religie mai învaţă atât de înalt despre demnitatea omului. Nu ştiu ce religie mai vorbeşte despre iubirea nebună a lui Dumnezeu faţă de om, despre un Dumnezeu care se comportă ca un îndrăgostit fără măsură de omul pe care l-a creat, şi care se duce după el pentru a-l salva până în iad, până la moarte. Nu ştiu ce religie mai învaţă o iubire atât de înaltă care să cuprindă nu doar pe cei de aproape, sau pe cei de departe, ci chiar pe cei care te urăsc, te defaimă şi te ponegresc. Nu ştiu un loc mai bun ca religia noastră ortodoxă în care iubirea jertfitoare să fie măsura relaţiilor dintre oameni, în care iubirea să fie criteriul suprem al existenţei („dacă dragoste nu am nimic nu sunt”), nu ştiu vreo învăţătură în care iertarea de aproapele să fie atât de importantă şi în care criteriul relaţiei cu Dumnezeu să fie legat de relaţia cu aproapele. (…)

Mesajul ultim al ortodoxiei este unul luminos, de încredere, de biruinţă, de învingere a morţii şi a răului, de iertare şi transfigurare. Lumea ar fi mai săracă fără o pildă ca a fiului risipitor, în care tatăl este primul care îşi îmbrăţişează fiul întors, chiar înainte ca el să-şi ceară iertare, fără iubirea de vrăjmaşi, fără modelul lui Hristos, care a ridicat iubirea la cel mai înalt nivel, fără imnul dragostei pe care îl aduce Sfântul Apostol Pavel (…). Nu văd ce i-ar dăuna unui elev toate acestea, ba, din contră, cred că el poate fi câştigat că găsind un sens mai profund al lucrurilor, având posibilitatea să vadă  lumea mai transparentă, purtătoare a unui mesaj mai înalt, trăind un mod de existenţă mai adânc.

Dacă omul nu este doar trup, iar viaţa lui nu se reduce doar la funcţii celulare, dacă ce se întâmplă în el este mai mult decât activitatea unor neuroni, dacă viaţa sufletească este mai mult decât o expresie de altă natură a vieţii trupeşti, ce poate fi rău pentru un copil să afle în şcoală despre suflet şi cele ale sufletului? Ce presiune nocivă asupra vieţii unui copil ar fi ca el să afle despre iubirea care nu caută ale sale, despre lumina care luminează în întuneric, despre jertfelnicie, despre libertatea de a face binele, despre măreţia şi căderea omului, despre un sens care există în toate?

Florian Filat

„Această coalizare de forţe publice trebuie să continue”

Toată povestea contestării apartenenţei orei de religie la trunchiul obligatoriu al programei şcolare este doar un episod din procesul enorm, istoric şi inevitabil al modernizării societăţii noastre. (…) Eu însumi am început să fiu neliniştit în faţa asaltului ateilor militanţi împotriva creştinismului şi am încercat, dimpreună cu oameni din interiorul şi din afara Bisericii, să alcătuim un grup care să replice unitar. Prin urmare, am fost impresionat să văd că mulţi oameni cu solid profil public s-au unit într-o Asociaţie a părinţilor pentru ora de religie şi au început să militeze. Nu ştim, încă, rezultatul acestei mobilizări de PR. Dar faptul că ea s-a produs este, în sine, o veste foarte bună. Eu consider această coalizare de forţe publice în numele unui obiectiv creştin comun (menţinerea orei de religie în şcoală) un pas făcut ce nu trebuie abandonat odată ce chestiunea se tranşează administrativ. Disputele publice în privinţa orei de religie sunt un prilej al unei mari regăsiri, înainte de toate. Fie ca acest moment de încercare să însemne regăsirea dintre Biserică şi elita intelectuală creştină a României!

Sever Voinescu, evz.ro

Lipsa de cunoaştere naşte conflicte şi intoleranţă

Cred că este nevoie de studiul religiei în şcoli, în primul rând, pentru a elimina o mare avalanşă de îndoieli legate de sensurile fundamentale. Consider că este importantă obţinerea unei informaţii religioase medii asemănătoare informaţiei din oricare dintre ştiinţele umaniste, asemănătoare informaţiei medii de cultură generală pe care toţi o dobândim în şcoală. Eu nu am beneficiat de cursuri de religie sau de informaţie teologică primară şi asta a fost destul de dificil pentru că, în domeniul în care lucrez, am avut nevoie de mulţi ani să pot să-mi limpezesc nişte informaţii care erau tot atât de neclare pe cât par a fi la foarte mulţi dintre contemporanii noştri. De ce este foarte bine să avem aceste noţiuni? Pentru că lipsa de cunoaştere duce la naşterea unor adevăruri false, iar adevărurile false creează stări de disconfort la nivel social şi cultural. Aşa se nasc de obicei şi conflictele, şi intoleranţa. Atunci când nu ştii despre ce este vorba, când crezi că numai tu deţii adevărul absolut, rişti într-adevăr să fracturezi comunicarea cu celălalt şi să nu-l mai înţelegi. Aceste informaţii care ţin de domeniul teologiei elementare sunt absolut necesare pentru cunoaşterea din ultimele două milenii şi pentru înţelegerea semnificaţiilor de adâncime ale lumii, dincolo de ceea ce vedem şi putem atinge cu simţurile imediate. Tot atât de importante sunt aceste informaţii pentru a ne înţelege propria cultură şi, de aceea, eu pledez pentru informaţia religioasă, care a generat viziunea românească asupra lumii. Cultura în sine nu va putea fi pătrunsă în semnificaţiile care au generat-o decât dacă avem aceste noţiuni.

Acad. Sabina Ispas

Ora de religie. Greul de acum începe

A ne culca acum pe lauri înseamnă a ne mulţumi cu o fărâmă de luptă câştigată şi cu un întreg război pierdut. Căci, greul de abia acum începe. S-a câştigat o şansă. Revenind în vechea stare, aia de amorţire şi de lâncezeală, de lipsă de comunicare şi de implicare, de binecuvântare prost înţeleasă, nu vom face decât să ne autodistrugem. Iar atunci va fi exclusiv vina noastră!

Pentru că vina altora… nu a fost decât aceea de a ne trezi! De a ne uni! De a ne ţine în stare de veghe! Nu s-au gândit, bieţii, că vom avea puterea de a strânge rândurile încă o dată, pentru încă o luptă! (…) Am demonstrat, însă, încă o dată, că în mijlocul furtunii şi în al 12-lea ceas ştim să chibzuim şi să alegem corect. Al 12-lea ceas a trecut. Avem mult de muncă şi de luptă acum, cu noi înşine. Toate greşelile amintite în dezbateri şi toate minusurile cu adevărat existente trebuie reparate. Trebuie să ne recunoaştem părţile de vină şi rănile, pentru a ne putea vindeca.

Trebuie să readucem în mijlocul discuţiilor copiii. Şi pe Dumnezeu. Şi bucuria că Dumnezeu este Iubire! Atunci, copiii vor veni şi vor reveni mereu cu drag la ora de religie. Şi vor înţelege mai bine decât noi, cei mari, care-i faza cu naşterea lumii, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii care ne ocrotesc, cu implicarea în viaţa unei biserici şi cu credinţa că viaţa nu se sfârşeşte o dată cu bătăile inimii.

Copiii noştri nu sunt proşti!  Şi nu o oră din 168 – câte are o săptămână – îi va spăla pe ei pe creier! Copiii noştri vor primi informaţii pentru minte şi pentru suflet şi vor putea apoi, în cunoştinţă de cauză, să creadă sau să nu creadă în „poveştile” ce li se spun. Vor putea să se ataşeze de profesorul de religie sau să-l taxeze pentru lipsa tactului pedagogic – după ce toţi dascălii au conştientizat deja, sper!, că nu predau un simplu obiect, iar aroganţa, dezinteresul, plictiseala şi ameninţările cu focul iadului n-au ce căuta la CV.

Copiii noştri nici la biserică nu se vor duce pentru că „aşa trebuie”. Şi, nici nu se vor duce „acolo unde trebuie”. Vor merge acolo unde vor găsi uşi deschise, un zâmbet şi-o vorbă bună şi, inclusiv acolo unde vor simţi că banul lor mult, puţin, luminează mai mult decât un buzunar. (…)

Rezultatul ţine de noi şi de felul în care vom continua să luptăm. Capul drept, comportamentul decent, propriul exemplu de bun creştin – dar, nu strigat în gura mare, ci asumat în traiul de zi cu zi – toate acestea constituie un avantaj. La polul opus, superioritatea şi îngâmfarea, gura mare şi mintea puţină. deciziile luate la nervi şi fără strop de rugăciune, toate ne vor duce la vale. Şi toate vor întări pecetea de îndoctrinaţi şi de habotnici pe care deja o purtăm.

Luptele noastre nu sunt cu alţii. Luptele noastre sunt cu noi înşine. Şi cu încercarea de a fi în fiecare azi un pic mai buni decât ieri.

Anda-Elena Pintilie, saptepietre.ro

Biserica a câştigat bătălia pentru ora de religie, însă urgia anti-creştină se află la început

Esenţa dezbaterii nu este reprezentată de menţinerea sau scoaterea din programa şcolară a orelor de religie, până la urmă românii au rămas creştini şi după jumătate de secol de comunism, fără religie în şcoală. Miza chestiunii este alta: ingineria socială, modificarea generaţiilor viitoare.

O minoritate agresivă s-a folosit de chiţibuşuri avocăţeşti cu intenţia de a elimina „îndoctrinarea” copiilor majorităţii populaţiei. Ţinta mărturisită: peste câteva generaţii religia să nu mai aibă nici o relevanţă în România. Aş fi de acord să fie scoasă ora de religie din şcoli cu condiţia interzicerii oricărei ore de etică, morală sau educaţie civică în care să se facă propagandă secularist-ateistă. Deocamdată ora de religie va fi menţinută pentru majoritatea elevilor din România, însă va trebui să ne pregătim să respingem introducerea educaţiei civice care clădeşte „omul nou” după chipul şi asemănarea lui Remus Cernea. Între timp, Biserica Ortodoxă Română trebuie să-şi rezolve problemele interne şi să revină la tradiţia care a ţinut-o sute de ani: legătura vie dintre cler şi credincioşi.

George Damian, adevarul.ro

Din acelaşi dosar:

•  Ora de religie, perspective şi şanse noi. Ce foloase putem avea din această criză 
• Cu Dumnezeu de tineri sau bătrâni fără Dumnezeu De ce Religia nu mai are loc în şcoala românească?
• Nu credeam că libertatea cea nouă va lovi în educaţie cu impostură

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015