În numărul trecut am inaugurat
o nouă rubrică, „Răgaz pentru recunoştinţă”. Vă spuneam că în cadrul ei vom
publica cuvintele dumneavoastră de mulţumire pentru anumite situaţii sau
persoane din viaţa dumneavoastră. Tot aici, vă punem la îndemână repere de
învăţare a „meşteşugului” recunoştinţei. În numărul acesta, un cuvânt al
Mitropolitului Antonie de Suroj.
În viaţă sunt
momente, clipe, când în inimă se aprinde recunoştinţa, şi dacă am avea puterea
să o păstrăm, treptat, zi cu zi, întâmplare cu întâmplare, această recunoştinţă
ar putea creşte într-o mare, adâncă bucurie duhovnicească. Însă noi nu putem
apăra recunoştinţa şi bucuria noastră de răceala vieţii, de dureri şi de
lucruri cu mult mai puţin importante decât suferinţa: de iritare, supărări şi,
până la urmă, pur şi simplu de uitare. Astfel, în memoria noastră rămâne multă
amărăciune şi suferinţă, iar bucuria păleşte şi se stinge…
Cu această
stare trebuie să ne luptăm din toate puterile noastre pentru că rodul vieţii,
în ultima instanţă, este bucuria şi recunoştinţa, dar o recunoştinţă care, la
rândul ei, trebuie să rodească. Pentru aceasta trebuie să ne trăim viaţa cu
atenţie. Atâtea lucruri din viaţa noastră le considerăm fireşti: e firesc să ai
sănătate, un corp puternic, e firesc ca viaţa să curgă şi să aducă bucuriile ei...
Însă toate acestea nu sunt fireşti, sunt minuni care se întâmplă în fiecare
clipă.
Adevărul
acesta îl ştiu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp şi pentru care
unele clipe sunt minuni nemaiîntâlnite: iată că a trecut durerea, iată că nu mă
mai chinuie insomnia, dintr-odată mişcările care păreau imposibile pentru
totdeauna au devenit posibile... Şi primeşti toate acestea ca pe o minune, şi
mulţumeşti şi te smereşti. Şi apoi uiţi. Şi uiţi de cele mai multe ori nu
pentru că necazul se întoarce din nou sau durerea şi suferinţa, ci pentru că te
obişnuieşti cu binele.
Nimic din ce avem nu este al nostru
De aceea
Hristos pune ca piatră de încercare pentru intrarea noastră în Împărăţia lui
Dumnezeu, sărăcia. Nu sărăcia materială; se poate să fii foarte sărac material
şi totuşi să nu fii sărac cu duhul. Sărăcia cu duhul înseamnă conştientizarea
că nimic din ce avem nu este al nostru. Nimic din ce există nu am putea să
spunem că e al nostru. Corpul – de Dumnezeu ne este dat, cu sănătatea lui sau
cu boala lui. Simţurile? Câteodată am vrea să răspundem la bucuria sau durerea
aproapelui nostru dar inima stă în piept asemenea unei pietre: nu o poţi trezi,
nu se va scula. Dar mintea? Am dori să găsim un gând bun cu care să alinăm
necazul unui om şi nici un gând din acesta nu apare, e pustiu şi frig în mintea
noastră... Şi tot aşa, cu prietenii, cu situaţiile de viaţă. Noi nu avem nimic
ce ar depinde doar de noi, ce am putea reţine sau refuza să dăm. Lui Dumnezeu
Îi vom da sufletul, pământului – trupul. Împrejurările vieţii ne pot îmbogăţi
sau sărăci definitiv. Dacă viaţa noastră ar însemna doar aceasta, am avea parte
numai de plictiseală, tristeţe, supărare şi neîncredere. Însă, chiar dacă nimic
nu ne aparţine cu adevărat, suntem atât de bogaţi!
Suntem
bogaţi prin viaţa care ne-a fost dată în dar, bogaţi prin trupul, sufletul, prietenii,
rudele noastre, avem atât de multe de care ne putem bucura. Şi toate acestea
sunt semnul iubirii Dumnezeieşti şi omeneşti. Dacă noi am putea să ne însuşim
ceva, să numim ceva al nostru, în aşa fel încât acel ceva să nu depindă nici de
Dumnezeu, nici de oameni, atunci am păşi nu într-o Împărăţie a bucuriei şi
vieţii, ci într-o îngrozitoare împărăţie unde nu a mai rămas iubire. Tot ce îmi
aparţine nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi-a dat-o direct sau
prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea sărăcia cu duhul este prima
condiţie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, în Împărăţia Iubirii. Dacă
numai am conştientiza că nimic din ceea ce numim al nostru nu ne aparţine, şi
în acelaşi timp am înţelege că toate ne sunt date de Dumnezeu şi de oameni, în
jurul nostru ar începe să se clădească Împărăţia lui Dumnezeu.
Doar recunoştinţa poate naşte iubirea
Vecinul
nostru, aproapele nostru, nu ar fi un străin, ci un vestitor al lui Dumnezeu;
el îţi poate dărui un cuvânt bun, un zâmbet, o bucată de pâine, un acoperiş,
poate să te ţină de mână sau să te încurajeze. Dacă am fi cu adevărat atenţi la
ce se întâmplă în viaţă noastră, din toate am putea culege, asemenea albinei
care culege mierea, recunoştinţa. Recunoştinţa pentru fiecare mişcare, fiecare
respiraţie, pentru cerul albastru, pentru relaţiile cu aproapele. Şi viaţa ar
deveni din ce în ce mai bogată, când aparent ea sărăceşte din ce în ce mai
mult. Pentru că atunci când omului nu-i mai rămâne nimic şi el înţelege că cele
importante în viaţă sunt mila şi iubirea, atunci a intrat în Împărăţia lui
Dumnezeu.
Rodul vieţii este recunoştinţa, dar
recunoştinţa trebuie să aducă şi ea roade. În una din scrierile apusene, o
cateheză lutherană, prima parte e închinată lui Dumnezeu, iar a două parte,
care e închinată omului, are titlul „Despre recunoştinţă”. Autorul explică de
ce: dacă am înţelege cine este Dumnezeu, cine ne este aproapele, atunci am
putea trăi hrănindu-ne numai cu bucurie şi recunoştinţă. Am putea trăi
împlinit, jertfelnic, creştineşte, am putea trăi chiar atunci acea viaţă a
învierii care va să vina.
Recunoştinţa, numai ea, poate trezi în noi
actul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Simţul datoriei,
responsabilităţii, poate să nu găsească în noi puterea de a ne face capabili de
înalta jertfă a iubirii. Dar recunoştinţa va găsi.
Mitropolitul Antonie de Suroj,
Cuvânt rostit în biserica Sf. Nicolae din Hamovnik, Moscova
traducere din limba rusă de Angela Voicilă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu