În societatea actuală în care, prin libertatea noastră, avem
posibilitatea de a ne mărturisi mai mult sau mai puţin credinţa, respectul şi
comuniunea cu Dumnezeu, în spaţiul eclezial sau în afara lui, se ridică tot mai
des întrebarea: Cum se raportează omul modern la Dumnezeu?
Dorinţa unui grup mic, dar
categoric
Am derulat cu mintea aceste gânduri pornind de la
întrebarea firească – ridicată în contextul ortodox în care trăim ca simpli creştini,
mărturisitori sau martiri ai credinţei noastre – de ce creştinul contemporan
manifestă atâta indiferenţă faţă de crezul şi trăirea credinţei sale? Indiferenţă
faţă de Biserica ortodoxă, atacată tot mai
pregnant de războiul mediatic care o ţinteşte tot mai agresiv şi mai
iresponsabil; indiferenţă faţă de sfârşitul creştinesc al fiecărui om;
indiferenţă faţă de educarea şi formarea morală a copiilor
şi tinerilor etc. Personal sesizez un mare pericol: dorinţa unora – puţini
la număr dar fermi şi categorici în ideologia lor – de a-i forma pe tineri
numai prin Biserică (fiecare în confesiunea sa), adică într-un spaţiu pe care
majoritatea acestora, din nefericire, nu-l frecventează.
Ora de religie şi-a
schimbat statutul în cadrul disciplinelor şcolare, devenind oarecum opţională,
rămânând la latitudinea părinţilor – formaţi în marea lor majoritate în timpul
regimului comunist – şi, de ce nu, la alegerea copiilor din ce în ce mai
oportunişti, mai liberi să aleagă, cu putere de convingere tot mai mare în faţa
celor care-i alintă din ce în ce mai mult.
Reducerea orei de religie la
informaţional este un eşec
O radiografie generală asupra predării orei de religie în
şcoala românească arată eclatant faptul că religia ca disciplină de învăţământ
este tratată ca o materie mai puţin importantă, prin care – aşa cum arată
programă şcolară – se urmăreşte transmiterea şi asimilarea unor informaţii cu
caracter istoric, dogmatic, liturgic etc. Nimeni nu contestă profesionalismul şi
dăruirea dascălilor de religie dar, pe de altă parte, şi incapacitatea
actualelor demersuri educaţionale de a-i forma moral şi spiritual pe elevi.
Chiar şi olimpiadele de specialitate sunt axate pe cunoaşterea adevărurilor de
credinţă şi atât, fără a exista un mijloc practic de evidenţiere a
deprinderilor dobândite, a evaluării caracterului religios-moral, a practicării
virtuţilor creştine, dar mai ales a conştientizării comuniunii cu Dumnezeu şi
cu semenii.
Reducerea orei de
religie la domeniul strict informaţional este evident un eşec; pe lângă scopul
informativ (care vizează cunoaşterea adevărurilor de credinţă), există şi un
scop formativ (constând în formarea caracterului religios-moral). Acesta are ca
finalitate realizarea comuniunii dintre om şi Dumnezeu, când omul în tot ceea
ce face se raportează la Dumnezeu, dobândeşte conştiinţa prezenţei Creatorului
faţă de care se responsabilizează în manifestarea liberului arbitru, distingând
binele de rău, cu conştiinţa clară a existenţei unei justiţii divine, drepte şi
obiective.
Nici credinţă fără cultură, dar
nici o cultură desacralizată
Cum ar arăta o societate desacralizată în ansamblul ei?
Cum ar exista şi s-ar manifesta relaţiile dintre oameni fără conştiinţa
divinităţii? Cum s-ar raporta omul la Univers fără conştiinţa clară a
Creatorului tuturor existenţelor? Cum ar exista omenirea fără Dumnezeu?
Răspunsul la aceste întrebări constituie tabloul dezolant al unei societăţi
secularizate în totalitate, de unde dacă lipseşte Dumnezeu, totul este posibil.
Ne întrebăm, fireşte:
de ce oare Religia nu mai are loc în şcoala românească? Aceasta – culmea
ironiei! – a luat fiinţă tocmai în spaţiul eclezial: lecturile biblice au
întărit bucoavnele, rostirea şi citirea rugăciunilor din cadrul slujbelor au
format graiul românesc, cântarea a stat la baza dezvoltării artei muzicale,
Biserica şi mănăstirile au constituit primele şcoli. Aşadar, din timpuri
străvechi, când istoria se scria în ziduri de cetate, când primele manuale au
fost cărţile de cult, când graiul românesc lua fiinţă prin scrierile şi
citirile sacre, când regulile umanităţii şi conduita morală se predicau de la
Altar, Credinţa şi Cultura au fost legate indestructibil de fiinţa neamului
românesc, născut şi crescut creştin. Pentru societatea actuală, cele două
„aripi” ale înălţării spirituale şi naţionale a poporului român rămân fiinţial
legate: nu ne dorim nici credinţă fără cultură, dar nici o cultură
desacralizată.
Mai mult, omul
este chemat să depăşească lumescul prin spirit, să treacă de la realizarea
materială la dezvoltarea spirituală, întrucât nu e numai trup, ci şi suflet. Desăvârşirea
omului – obiectivul final al existenţei umane în trup – presupune mai ales un
demers spiritual: informare - formare - comuniune: mai întâi trebuie să ştii ce
crezi (Credinţa), apoi să aplici ceea ce ştii deja (Credinţa lucrătoare -
virtutea) şi în felul acesta realizezi comuniunea cu Dumnezeu.
O nouă viziune
Religia nu este numai o disciplină de învăţământ, ea
antrenează Familia şi Biserica. Familia este tot mai mult atacată din toate părţile
de neîncredere (concubinaj), ură, orgolii (agresivitate), intoleranţă (divorţ),
dezbinată pentru interese materiale obiective în cea mai mare parte. Astfel, de
cele mai multe ori, familia devine incapabilă să realizeze formarea spirituală şi
morală a membrilor ei. De asemenea, mesajul Bisericii se adresează de regulă
numai celor care o frecventează cu regularitate. O mare parte a tinerilor,
având alte preocupări, nu îl pot primi decât prin
Şcoală.
În consecinţă,
reconsiderarea orei de religie în şcoală şi a statutului său este un imperativ
stringent al zilelor noastre. Ea presupune nu numai o nouă viziune asupra
metodelor şi mijloacelor de realizare a orelor, ci şi mutarea accentului din
domeniul informaţional pe formarea din punct de vedere social, moral şi
spiritual, în vederea realizării comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, la care
tânărul să-şi raporteze viaţa în vederea desăvârşirii: „Învăţătorule, ce să fac
ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10, 25). Familia creştină, prin
implicarea părinţilor, ca factori decizionali, nu poate sta pasivă în faţa
ofensivei de desacralizare a societăţii şi a omului încă din pruncie. Biserica,
având testamentul Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi”
(Marcu 10, 14) şi fiind responsabilă pentru fiecare membru al ei – fie prunc
sau tânăr – nu poate înceta să fie misionară, ancorată desigur sub acea poruncă
stindard: „Mergând, învăţaţi...” (Matei 28, 19).
Prof. Dr. Gheorghe Malene
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu