„A ne culca acum pe lauri înseamnă a ne mulţumi cu
o fărâmă de luptă câştigată şi cu un întreg război pierdut. Căci, greul de abia
acum începe. S-a câştigat o şansă. Revenind în vechea stare, aia de amorţire şi
de lâncezeală, de lipsă de comunicare şi de implicare, nu vom face decât să ne
autodistrugem. Iar atunci va fi exclusiv vina noastră!” (Anda-Elena Pintilie)
Victoria intoleranţei
Ceea ce se petrece cu statutul orei de religie în şcoala
publică şi cu miile de profesori, indiferent de confesiune, este un scandal
căruia nu i se spune pe numele său adevărat: victoria intoleranţei. Un asemenea
triumf are întemeierea legală pe care nu o contestăm ca atare. Ar fi, până la
un punct, şi inutil. Deloc lipsită de relevanţă este însă interogarea bazei
culturale a situaţiei în care am ajuns. În esenţă, asistăm la un război dus cu
arme aparent neutre – hotărâri judecătoreşti –, dar care vizează concret locul
şi rolul religiei în societate. De la instaurarea regimului comunist şi al
ateismului său programatic, nu am mai fost confruntaţi cu aşa ceva. La un sfert
de secol de la recâştigarea libertăţii, vedem cum aceasta este deturnată
fundamental. Libertatea de a nu avea nicio credinţă nu se poate impune prin
îngrădirea exprimării identităţii religioase a celorlalţi. Majoritatea este
obligată să se justifice şi, pentru a nu leza minoritatea, să se retragă, să se
replieze, să se explice, să se justifice. Faptul de a avea şi unii dascăli
neinspiraţi sau pasaje de manuale scrise pur şi simplu prost nu reprezintă
alibiul de a evacua ora de religie. Ar fi ca şi când, confruntaţi cu
parlamentari corupţi, am cere suspendarea parlamentarismului. Se operează aici
în mod vădit cu inversarea raportului dintre cauză şi efect. În context
european, evoluţia de la Bucureşti este în răspăr cu tendinţa internaţională.
Majoritatea ţărilor Uniunii Europene susţin predarea religiei în şcolile
publice. Mai mult, pentru a controla conţinuturile orelor de religie ale
elevilor musulmani, din ce în ce mai multe state fac loc Islamului în planul de
învăţământ. Demersul se doreşte un pas preliminar important în integrarea
alogenilor în societăţile-gazdă. Logica este simplă: nu trebuie să îţi fie
ruşine de tine însuţi, să te ascunzi, ci să iei act, asemeni altora, de
ingredientele identităţii tale. Cel târziu după atentatele de la Paris, trebuie
să repunem în discuţie raportul modernităţii însăşi cu religia. Modernitatea
europeană, altminteri decât cea americană, are un afect antireligios
constitutiv. Proba maturităţii rezidă de aceea în puterea de a nu reacţiona
după acest tipar steril. Cu fiecare gest intolerant – de la evacuarea
simbolurilor şi până la scoaterea, de pe o zi pe alta, a religiei din şcoala
publică –, modernitatea îşi trădează slăbiciunea, confirmând boala ei din
copilărie. Or, neputinţa acceptării şi altor explicaţii ale lumii este un
sindrom totalitar care atrage după sine reacţii pe măsură.
Radu Preda, adevarul.ro, 19 februarie 2015
Programul Asociaţiei Părinţi pentru Ora de Religie
Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” (APOR) este o
organizaţie non-guvernamentală independentă, apolitică şi fără afiliere
confesională, formată din părinţi cu profesii diferite, printre care avocaţi,
notari, jurnalişti, profesori, ingineri. Scopul principal al Asociaţiei este
acela de a susţine şi îmbunătăţi predarea Religiei în şcoală prin susţinerea şi
promovarea valorilor religioase atât în rândul elevilor, cât şi în cel al
părinţilor. Constituită pentru început la nivel central, Asociaţia a început
înfiinţarea de filiale şi la nivel judeţean, pentru a putea sprijini în mod
real predarea Religiei în întreaga ţară. În funcţia de preşedintele al APOR a
fost aleasă doamna Liana Stanciu, cunoscut om de televiziune şi radio, care
de-a lungul timpului s-a remarcat prin implicarea sa în diferite acţiuni
sociale pentru copiii bolnavi de cancer.
Textul programatic al APOR conţine următoarele 10 puncte:
1. Toţi părinţii vor să ofere ce este mai bun copiilor
lor. Este dreptul părintelui să aleagă ce tip de educaţie vor avea copiii lui.
Tot el, părintele, ştie că Dumnezeu este prietenul şi sprijinitorul care nu
dezamăgeşte.
2. Ora de Religie formează caracterul, completează
dezvoltarea copilului şi îl ajută să
relaţioneze mai bine cu ceilalţi.
3. Scopul orei de Religie este de a-i familiariza pe
elevi cu elementele fundamentale ale propriei credinţe religioase, de a le
oferi o introducere în studiul celorlalte mari religii ale lumii, precum şi de
a-i ajuta să înţeleagă dimensiunea spirituală, culturală, istorică şi morală a
fenomenului religios.
4. Ora de Religie contribuie semnificativ la depăşirea
ignoranţei religioase care poate constitui un factor al generării intoleranţei
religioase şi culturale, al unor atitudini şi tendinţe reducţioniste şi
extremiste.
5. Studiul Religiei, ora de Religie însăşi, este un reper
în viaţa copiilor, insuficient valorificat în familie şi în societate.
6. Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie
îşi propune să fie aproape de părinţi, apărători ai celor care sunt interesaţi
de educaţia complexă, completă şi de calitate
a copiilor. Educaţia, inclusiv cea religioasă, se face în
şcoală în toate ţările Europei. În unele ţări, precum Germania, Austria,
Irlanda, Italia, Croaţia sau Grecia, programa prevede câte două ore de Religie
pe săptămână.
7. Susţinem o educaţie integrală, care presupune, pe
lângă latura morală, estetică, tehnologică, şi o componentă religioasă.
Educaţia fără religie înseamnă şcoală fără suflet, neam fără Dumnezeu şi fără
identitate.
8. Familia, Şcoala şi Biserica tind adesea să-şi delege
reciproc responsabilitatea pentru educarea copiilor. Ora de Religie poate
constitui un liant între cei trei factori educativi.
9. Ora de Religie face parte din istoria şi identitatea
poporului român, Biserica fiind primul loc de educaţie în istoria noastră.
Şcoala românească a avut încă de la început între materiile de bază ora de
Religie.
10. Ora de Religie dă un plus de valoare educaţiei din
familie.
www.oradereligie.ro
Religia, indiferent de cult ori de
confesiune, poate fi predată, promovată, de oameni cu vocaţie sau fără. Cel mai
des şi mai derutant este atunci când despre religie vorbesc oameni care-şi
închipuie că au vocaţie.
S-a spus suficient despre predarea
religiei în şcoli. Este limpede că sunt în joc mai mulţi vectori de imagine,
ale căror proiecţii ori chiar interese nu converg totdeauna cu cele ale
creştinilor.
Se uită prea repede de aspectul
formativ al predării religiei tocmai pentru că şcoala înseamnă din ce în ce mai
abrupt informare şi nu formare. Iată de ce unii nici nu mai realizează ce
înseamnă formarea spirituală şi morală a unor tineri, a unei naţiuni. Tendinţa
de zombificare, de robotizare este din ce în ce mai vizibilă.
Marius Vasileanu, zf.ro
Un moment al selectării valorilor
Dacă ora de religie este darul lui Dumnezeu, nu poate fi luat de la noi.
Dacă e darul oamenilor… aşa ne trebuie. Dacă mişcăm numai după mecanismul
omenescului din noi, dacă diplomatizăm totul… o merităm pe coajă. Dacă este
darul lui Dumnezeu pentru noi, pentru Şcoală, pentru copii, pentru Biserică, va
rămâne darul lui Dumnezeu pentru Şcoală, pentru copii şi pentru Biserică.
Momentul de acum este şi un moment al selectării valorilor. Până la urmă
vom fi obligaţi să admitem că nu toţi profesorii de religie au ce căuta la
catedră. Dar vom fi obligaţi să recunoaştem şi că am cam uitat de profesorii de
religie. Că au ajuns să fie puşi sub lupa societăţii civile şi umiliţi ca nişte
profesori de mâna a doua, pentru că n-am reuşit să le transmitem că sunt
prietenii noştri, colaboratorii noştri. Am uitat să spunem societăţii civile că
aceşti profesori de religie nu merg la catedră doar pentru a-şi câştiga o
pâine. Că ei merg la catedră şi pentru că sunt reprezentanţii voinţei clerului
şi credincioşilor din Biserică. (…) În foarte multe situaţii suntem victima
propriei noastre neglijenţe. Noi
n-am securizat bine zona. Şi nu la modul legalităţii, al legalismului, ci la
modul duhovnicesc.
Pr. Constantin Necula
Scrisoarea deschisă a unui tată
Scriu aceste rânduri în calitate de părinte a trei
copii şi pentru că sunt creştin ortodox practicant. Nu am făcut religie la
şcoală şi sunt unul dintre cei convertiţi în anii tinereţii. Aceasta nu dintr-o
dezamăgire sau căutarea unei compensări pe care nu am găsit-o altfel decât în
religie, nu pentru că nu am fost iubit de părinţi sau prieteni – dimpotrivă
– nu pentru că am eşuat în viaţă şi
religia mi-a adus o alinare ca să pot continua, nu pentru că nu am cunoscut
bucuriile şi plăcerile vieţii. Aş putea spune că le-am avut chiar din plin. Dar
am simţit întotdeauna că nu asta este totul, că viaţa mea nu se reduce doar la
unele funcţii ale trupului; am căutat adevărul, sensul, împlinirea autentică, pe
care nu le-am găsit în ceea ce făceam. Am avut o sete de infinit care nu se
stingea cu nimic din ceea ce gustăm. Şi am avut curiozitatea să încerc diverse
religii sau grupări religioase, până când am simţit că sufletul meu s-a odihnit
cu adevărat acasă, în ortodoxie.
Mi-a părut rău că în şcoală, la întrebările mele
religioase, am primit mai tot timpul răspunsuri filosofice; la căutările unor
sensuri în poeziile mistice eram expediat în materialism, la conexiunile pe
care le făceam la fizică cu o dimensiune spirituală a lumii, iar profesorii
ridicau din umeri. Mi-ar fi plăcut nespus să am şansa unei educaţii religioase
în şcoală, care m-ar fi ajutat să nu orbecăi printre diverse credinţe şi
practici spirituale. Când am descoperit frumuseţea şi profunzimea ortodoxiei,
viaţa mea a luat o turnură deosebită şi a fost însufleţită cu energie şi
entuziasm în tot ceea ce făceam. Totul începuse să aibă un sens şi o lumină.
(…) De aceea, cred că predarea religiei în şcoli, în special a ortodoxiei,
poate aduce beneficii oricărui copil.
Statul nu mai are nicio opinie
După ultimele hotărâri ale Curţii Constituţionale
ceva s-a rupt. Dintr-o dată, statul expediază educaţia religioasă la cererea
expresă a părinţilor. Doar părinţii sunt cei care pot evalua dacă educaţia religioasă
este valoroasă sau nu pentru proprii copii. Statul nu mai are nicio opinie. El
este doar pregătit să ofere educaţia religioasă, dacă părinţii o cer în mod
expres. Cu alte cuvinte, statul îşi declară neutralitatea religioasă în ceea ce
priveşte educaţia. Dar, în realitate, spaţiul public românesc nu este deloc
neutru, iar câteva exemple în acest sens pot fi lămuritoare. La învestitura în
funcţie a preşedintelui sau a oricărui demnitar de stat, acesta jura cu mâna pe
Biblie (nu o carte oarecare, ci cartea de referinţă a creştinilor) şi rosteşte
formula „Aşa să-mi ajute Dumnezeu”, formulare deloc neutră; ea reprezintă o
cerere directă a ajutorului Domnului pentru îndeplinirea misiunii proprii. Avem
sărbători religioase la care statul a acordat zi de odihnă oficială liberă,
pentru toţi cetăţenii, credincioşi sau necredincioşi. Cea mai mare parte a
zilelor legale libere sunt sărbători religioase: Rusaliile, Adormirea Maicii
Domnului, Sfântul Apostol Andrei. Mai mult decât atât, brandul de ţară al
României, oficial asumat de către stat, care este cartea de vizită a României
pentru turiştii străini, scoate în evidenţă că una dintre valorile noastre
cheie este spiritualitatea, iar un element de diferenţiere a României este
influenţa creştină.
În acest context, cum am putea elimina referirile
la creştinism din spaţiul public, inclusiv din educaţia publică, câtă vreme
chiar statul consideră că acesta este un element definitoriu al românilor şi îi
recunoaşte valoarea? În plus, spaţiul
public actual este în parte creaţia unor oameni care au avut şi motivaţii
religioase. Când Sfântul Voievod Ştefan cel Mare se lupta cu turcii sau tătarii
nu o făcea doar pentru că îşi iubea ţara, ci şi pentru a apăra ortodoxia. Când
Sfântul Constantin Brâncoveanu a primit mucenicia nu a făcut-o din raţiuni
politice, ci pentru mărturisirea credinţei. Când Neagoe Basarab îşi scria
învăţăturile către fiul său nu-l învăţa doar despre cum să se descurce în
viaţă, ci şi cum să fie un bun creştin. Când mulţi opuneau rezistenţă regimului
comunist fie prin cuvânt sau faptă, în public sau închisori, nu o făceau pentru
a-şi apăra interesele lor, ci şi pentru că aveau conştiinţa unei misiuni şi
trăiri creştine, împotrivindu-se omului nou, ateu dorit de comunişti. Când
tinerii au ieşit în stradă in 1989 şi au
strigat „Vom muri şi vom fi liberi” şi “Cu noi este Dumnezeu”, unii chiar
murind pentru asta, nu au fost manipulaţi, ci şi-au exprimat trăirea şi
năzuinţele pentru o naţiune creştină. Evident, nu doar datorită creştinismului
avem o ţară, o anumită unitate şi libertate de expresie, dar cu siguranţă
creştinismul, în general, şi ortodoxia, în particular, au avut o influenţa
foarte importantă în istoria României. Chiar spaţiul nostru rural a fost
modelat în matca valorilor creştine şi unele dintre cele mai frumoase creaţii
populare poarte pecetea acestei spiritualităţi.
În acest spaţiu avem datoria ca măcar să ne
cunoaştem credinţa. Nu datoria de a fi credincioşi, ci de a o cunoaşte,
inclusiv în cadrul şcolii.
Istoria religiilor?
Se vorbeşte despre o posibilă înlocuire a religiei
cu o formă mai neutră şi neconfesională ca istoria religiilor. Personal, nu
cred într-o predare strict obiectivă, rece, neangajantă. Mă aştept ca
profesorul de matematică să fie pasionat
de matematică, profesorul de desen să fie un îndrăgostit de frumos, profesorul
de sport să fie un sportiv, profesorul de religie să fie un credincios
practicant. Altfel, educaţia nu ar fi decât o simplă transmitere de informaţii
şi cunoştinţe. Or educaţia este cu mult mai mult decât atât. Educaţia ar trebui
să inspire elevul, să-l modeleze, să-i încălzească inima, să-i cultive voinţa.
Iar aceste lucruri nu se pot obţine decât dacă la catedră este un om care el
însuşi merge pe drumul despre care vorbeşte elevilor. Cum ar putea fi predată
religia ca o istorie a unor credinţe şi practici diverse, ca un inventar de
idei şi obiceiuri cultivate de diverse popoare? Ce putere de inspiraţie asupra
unui copil ar avea un altfel de mod obiectiv şi pretins tolerant şi inclusiv
pentru toată lumea? Formarea unui copil presupune o anume matcă care are
delimitările proprii. Însuşirea temeinică a unei tradiţii este o premisă pentru
respectarea ulterioară a celorlalte tradiţii cu care viitorul adult va intra în
contact.
Esenţa nu stă în cădere
Sunt trist când văd că oamenii îşi hrănesc
viziunea despre religie, în general, şi ortodoxie, în particular, din căderile
oamenilor care trăiesc sub povara vremurilor actuale. Afirm aceasta nu pentru
că aceste căderi nu ar exista, nu că nu ar fi preoţi plini de sine, iubitori de
plăceri, de stăpânire, doritori de putere şi folosind harul care le-a fost dat
pentru folosul propriu, nu că nu ar fi ierarhi care trăiesc în opulenţă, nu că
nu ar fi credincioşi vocali superstiţioşi, duplicitari, luând din credinţă doar
ceea ce le compensează psihologic neajunsurile sufleteşti, nu că prin mănăstiri
nu găseşti oameni de pripas, frustraţi, decepţionaţi, căutând un refugiu după
ce în lume nu şi-au găsit locul, nu că nu ar exista unul sau altul pentru care
credinţa e un simplu job care îl ajută să se întreţină sau se îmbogăţească, nu
că nu ar fi profesori de religie care nu îşi varsă frustrările pe copii
folosind o psihologie decadentă a ameninţării şi pedepsei. Toate acestea
există, le-am trăit şi eu şi le spun cu durere pentru ei şi pentru mine în
acelaşi timp. Pentru că şi eu la rându-mi am propriile căderi şi neputinţe. Din
fericire însă, esenţa nu stă în cădere. Există nenumărate exemple contrarii de
oameni care au întrupat în viaţa lor credinţa la cel mai înalt nivel. Iar
aceştia pentru ortodoxie sunt Sfinţii. Ei sunt modele despre ce înseamnă
credinţa. Dacă vrei să vezi valoarea unei concepţii, a unei credinţe, a unei
activităţi umane, înţelept este să te uiţi la reprezentanţii ei cei mai de
seamă. Dacă voi vrea să cunosc ce înseamnă muzica, mă voi apleca asupra unui
Beethoven, a unui Mozart, a unui Arvo Part sau Paco de Lucia, şi nu mă voi
poticni de zdrăngănelile vreunui muzicant de pe stradă. Dacă voi vrea să văd ce
înseamnă fotbalul, voi privi la un Pele, Maradona, Messi şi nu la un diletant
care poate îţi ia ochii cu câteva jonglerii, sau la bătăile şi înjurăturile
suporterilor din tribune. Dacă vreau să văd valoarea medicinii, mă voi interesa
de cineva ca dr. Dan Cioată, dr. Cătălin Cîrstoveanu, şi nu de unul ca Ciomu.
Dacă doresc să aflu despre iubire, nu voi întreba despre asta o „starletă” de
filme pornografice. Dacă vreau să văd ce înseamnă cârmuirea prin istorie a unui
popor, mă voi lăsa mă degrabă inspirat de Regina Victoria, Ştefan cel Mare sau
Ghandi decât de Hitler, Musollini sau Ceauşescu. Dacă mă interesează iubirea de
ţară, îl voi lua ca reper nu pe Kim Yong II, ci pe domnitorul Constantin
Brâncoveanu. Ar fi absurd să contest valoarea muzicii, a fotbalului, a
medicinii, a iubirii sau a patriotismului, doar pentru că există derapaje mai
mari sau mai mici. În mod similar, dacă vreau să văd ce poate aduce ortodoxia
şi sunt onest în acest demers, voi cerceta vieţile celor pe care Biserica îi
recunoaşte ca Sfinţi, sau a unor părinţi recunoscuţi cu viaţă sfântă. Mă voi
apleca asupra unui Ioan Gură de Aur, Grigorie Palama, Serafim de Sarov, Ioan de
Kronstandt, Luca al Crimeii sau Siluan Athonitul. Mă voi uita la părinţii
români Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Constantin Galeriu sau
Rafail Noica. Pot să îi urmez sau nu pe calea pe care merg şi ei, dar nu este
corect să spun că drumul lor nu duce nicăieri pentru că i-am văzut pe alţii că
s-au rătăcit pe cale. Eu am ales să merg pe această cale mulţumită celor care
au mers înaintea mea şi mi-au arătat că ea duce la împlinire.
Creşterea calităţii actului educaţional
Se argumentează de asemenea că religia este
inutilă din cauza comportamentului, incompetenţei sau neprofesionalismului unor
profesori de religie. Tot ceea ce se spune cred că este adevărat, dar nu cred
că asta justifică eliminarea orelor de religie. Este o situaţie generalizată în
învăţământului românesc. Sunt nenumăraţi profesori de informatică prin şcoli
care sunt complet depăşiţi de tehnologia modernă şi ştiu mult mai puţin decât
unii elevi. Sunt profesori de limba română care vorbesc cu grave greşeli de
exprimare şi sunt profesori de matematică, fizică sau chimie rigizi şi
autoritari, care efectiv terorizează copiii să înveţe la materia lor. Sunt
profesori obosiţi de predare, fără nicio motivaţie şi pasiune pentru ceea ce
fac. Sunt profesori învechiţi care predau ceva ce nu mai are nicio legătură cu
lumea în care trăiesc azi elevii. Există şi cazuri particulare de profesori
bădărani, vulgari, pedofili, fără minimă moralitate, profesori care se folosesc
de autoritatea pe care o au pentru a jigni, profita sau obţine foloase prin
meditaţii lăsând elevi corigenţi, profesori care nu mai au niciun tact
pedagogic, care ţipă şi îşi ascund neputinţa în ameninţări şi invective,
profesori care prin modalitatea în care îşi predau materia, îndepărtează elevii
tot mai mult de orice dorinţă şi bucurie de a cunoaşte şi explora. (…) Dar sunt
acestea motive pentru ca din şcoala să fie eliminate anumite materii? Să
renunţăm la informatică pentru că oricum nu învăţăm nimic, să nu mai facem
limbi străine, pentru că oricum ceea ce ştim nu ştim de la şcoală, să nu mai
facem matematica pentru că profesorul este vulgar şi ne umileşte?
Putem vedea însă toate aceste prilejuri pentru a
investi în creşterea calităţii actului educaţional la toate materiile, inclusiv
la religie. Şi la această disciplină, ca şi la celelalte materii, sunt şi
profesori excepţionali care, tăcut, îşi fac misiunea cu profesionalism. (…)
Există ore de religie în care elevii participă cu bucurie şi nu se simt îndoctrinaţi,
ci mai deschişi şi luminaţi, ore în care elevii au învaţă compasiunea şi
voluntariatul implicându-se în activităţi umanitare, ore în care au avut şansa
să primească răspunsuri la întrebări sau frământări fundamentale, ore la care
vin şi elevi de la alte clase, ore în care copiii se simt înnoiţi sufleteşte.
(…)
Un mesaj luminos
Nu ştiu ce altă religie mai învaţă atât de înalt
despre demnitatea omului. Nu ştiu ce religie mai vorbeşte despre iubirea nebună
a lui Dumnezeu faţă de om, despre un Dumnezeu care se comportă ca un
îndrăgostit fără măsură de omul pe care l-a creat, şi care se duce după el
pentru a-l salva până în iad, până la moarte. Nu ştiu ce religie mai învaţă o
iubire atât de înaltă care să cuprindă nu doar pe cei de aproape, sau pe cei de
departe, ci chiar pe cei care te urăsc, te defaimă şi te ponegresc. Nu ştiu un
loc mai bun ca religia noastră ortodoxă în care iubirea jertfitoare să fie
măsura relaţiilor dintre oameni, în care iubirea să fie criteriul suprem al
existenţei („dacă dragoste nu am nimic nu sunt”), nu ştiu vreo învăţătură în
care iertarea de aproapele să fie atât de importantă şi în care criteriul
relaţiei cu Dumnezeu să fie legat de relaţia cu aproapele. (…)
Mesajul ultim al ortodoxiei este unul luminos, de
încredere, de biruinţă, de învingere a morţii şi a răului, de iertare şi
transfigurare. Lumea ar fi mai săracă fără o pildă ca a fiului risipitor, în
care tatăl este primul care îşi îmbrăţişează fiul întors, chiar înainte ca el
să-şi ceară iertare, fără iubirea de vrăjmaşi, fără modelul lui Hristos, care a
ridicat iubirea la cel mai înalt nivel, fără imnul dragostei pe care îl aduce
Sfântul Apostol Pavel (…). Nu văd ce i-ar dăuna unui elev toate acestea, ba,
din contră, cred că el poate fi câştigat că găsind un sens mai profund al
lucrurilor, având posibilitatea să vadă
lumea mai transparentă, purtătoare a unui mesaj mai înalt, trăind un mod
de existenţă mai adânc.
Dacă omul nu este doar trup, iar viaţa lui nu se
reduce doar la funcţii celulare, dacă ce se întâmplă în el este mai mult decât
activitatea unor neuroni, dacă viaţa sufletească este mai mult decât o expresie
de altă natură a vieţii trupeşti, ce poate fi rău pentru un copil să afle în
şcoală despre suflet şi cele ale sufletului? Ce presiune nocivă asupra vieţii unui
copil ar fi ca el să afle despre iubirea care nu caută ale sale, despre lumina
care luminează în întuneric, despre jertfelnicie, despre libertatea de a face
binele, despre măreţia şi căderea omului, despre un sens care există în toate?
Florian Filat
„Această coalizare de forţe publice trebuie să
continue”
Toată povestea contestării apartenenţei orei de
religie la trunchiul obligatoriu al programei şcolare este doar un episod din
procesul enorm, istoric şi inevitabil al modernizării societăţii noastre. (…) Eu
însumi am început să fiu neliniştit în faţa asaltului ateilor militanţi
împotriva creştinismului şi am încercat, dimpreună cu oameni din interiorul şi
din afara Bisericii, să alcătuim un grup care să replice unitar. Prin urmare,
am fost impresionat să văd că mulţi oameni cu solid profil public s-au unit
într-o Asociaţie a părinţilor pentru ora de religie şi au început să militeze.
Nu ştim, încă, rezultatul acestei mobilizări de PR. Dar faptul că ea s-a produs
este, în sine, o veste foarte bună. Eu consider această coalizare de forţe
publice în numele unui obiectiv creştin comun (menţinerea orei de religie în
şcoală) un pas făcut ce nu trebuie abandonat odată ce chestiunea se tranşează
administrativ. Disputele publice în privinţa orei de religie sunt un prilej al
unei mari regăsiri, înainte de toate. Fie ca acest moment de încercare să
însemne regăsirea dintre Biserică şi elita intelectuală creştină a României!
Sever Voinescu, evz.ro
Lipsa de cunoaştere naşte conflicte şi intoleranţă
Cred că este nevoie de studiul religiei în şcoli,
în primul rând, pentru a elimina o mare avalanşă de îndoieli legate de
sensurile fundamentale. Consider că este importantă obţinerea unei informaţii
religioase medii asemănătoare informaţiei din oricare dintre ştiinţele umaniste,
asemănătoare informaţiei medii de cultură generală pe care toţi o dobândim în
şcoală. Eu nu am beneficiat de cursuri de religie sau de informaţie teologică
primară şi asta a fost destul de dificil pentru că, în domeniul în care lucrez,
am avut nevoie de mulţi ani să pot să-mi limpezesc nişte informaţii care erau
tot atât de neclare pe cât par a fi la foarte mulţi dintre contemporanii
noştri. De ce este foarte bine să avem aceste noţiuni? Pentru că lipsa de
cunoaştere duce la naşterea unor adevăruri false, iar adevărurile false creează
stări de disconfort la nivel social şi cultural. Aşa se nasc de obicei şi
conflictele, şi intoleranţa. Atunci când nu ştii despre ce este vorba, când
crezi că numai tu deţii adevărul absolut, rişti într-adevăr să fracturezi
comunicarea cu celălalt şi să nu-l mai înţelegi. Aceste informaţii care ţin de
domeniul teologiei elementare sunt absolut necesare pentru cunoaşterea din
ultimele două milenii şi pentru înţelegerea semnificaţiilor de adâncime ale
lumii, dincolo de ceea ce vedem şi putem atinge cu simţurile imediate. Tot atât
de importante sunt aceste informaţii pentru a ne înţelege propria cultură şi,
de aceea, eu pledez pentru informaţia religioasă, care a generat viziunea
românească asupra lumii. Cultura în sine nu va putea fi pătrunsă în
semnificaţiile care au generat-o decât dacă avem aceste noţiuni.
Acad. Sabina Ispas
Ora de religie. Greul de acum începe
A ne culca acum pe lauri înseamnă a ne mulţumi cu
o fărâmă de luptă câştigată şi cu un întreg război pierdut. Căci, greul de abia
acum începe. S-a câştigat o şansă. Revenind în vechea stare, aia de amorţire şi
de lâncezeală, de lipsă de comunicare şi de implicare, de binecuvântare prost
înţeleasă, nu vom face decât să ne autodistrugem. Iar atunci va fi exclusiv vina
noastră!
Pentru că vina altora… nu a fost decât aceea de a
ne trezi! De a ne uni! De a ne ţine în stare de veghe! Nu s-au gândit, bieţii,
că vom avea puterea de a strânge rândurile încă o dată, pentru încă o luptă!
(…) Am demonstrat, însă, încă o dată, că în mijlocul furtunii şi în al 12-lea
ceas ştim să chibzuim şi să alegem corect. Al 12-lea ceas a trecut. Avem mult
de muncă şi de luptă acum, cu noi înşine. Toate greşelile amintite în dezbateri
şi toate minusurile cu adevărat existente trebuie reparate. Trebuie să ne
recunoaştem părţile de vină şi rănile, pentru a ne putea vindeca.
Trebuie să readucem în mijlocul discuţiilor
copiii. Şi pe Dumnezeu. Şi bucuria că Dumnezeu este Iubire! Atunci, copiii vor
veni şi vor reveni mereu cu drag la ora de religie. Şi vor înţelege mai bine
decât noi, cei mari, care-i faza cu naşterea lumii, cu Maica Domnului şi cu toţi
sfinţii care ne ocrotesc, cu implicarea în viaţa unei biserici şi cu credinţa
că viaţa nu se sfârşeşte o dată cu bătăile inimii.
Copiii noştri nu sunt proşti! Şi nu o oră din 168 – câte are o săptămână –
îi va spăla pe ei pe creier! Copiii noştri vor primi informaţii pentru minte şi
pentru suflet şi vor putea apoi, în cunoştinţă de cauză, să creadă sau să nu
creadă în „poveştile” ce li se spun. Vor putea să se ataşeze de profesorul de
religie sau să-l taxeze pentru lipsa tactului pedagogic – după ce toţi dascălii
au conştientizat deja, sper!, că nu predau un simplu obiect, iar aroganţa,
dezinteresul, plictiseala şi ameninţările cu focul iadului n-au ce căuta la CV.
Copiii noştri nici la biserică nu se vor duce
pentru că „aşa trebuie”. Şi, nici nu se vor duce „acolo unde trebuie”. Vor
merge acolo unde vor găsi uşi deschise, un zâmbet şi-o vorbă bună şi, inclusiv
acolo unde vor simţi că banul lor mult, puţin, luminează mai mult decât un
buzunar. (…)
Rezultatul ţine de noi şi de felul în care vom
continua să luptăm. Capul drept, comportamentul decent, propriul exemplu de bun
creştin – dar, nu strigat în gura mare, ci asumat în traiul de zi cu zi – toate
acestea constituie un avantaj. La polul opus, superioritatea şi îngâmfarea,
gura mare şi mintea puţină. deciziile luate la nervi şi fără strop de
rugăciune, toate ne vor duce la vale. Şi toate vor întări pecetea de îndoctrinaţi
şi de habotnici pe care deja o purtăm.
Luptele noastre nu sunt cu alţii. Luptele noastre
sunt cu noi înşine. Şi cu încercarea de a fi în fiecare azi un pic mai buni
decât ieri.
Anda-Elena Pintilie, saptepietre.ro
Biserica a câştigat bătălia pentru
ora de religie, însă urgia anti-creştină se află la început
Esenţa dezbaterii nu este reprezentată de menţinerea sau scoaterea din programa şcolară a orelor de religie, până la urmă românii au rămas creştini şi după jumătate de secol de comunism, fără religie în şcoală. Miza chestiunii este alta: ingineria socială, modificarea generaţiilor viitoare.
O minoritate
agresivă s-a folosit de chiţibuşuri avocăţeşti cu intenţia de a elimina
„îndoctrinarea” copiilor majorităţii populaţiei. Ţinta mărturisită: peste
câteva generaţii religia să nu mai aibă nici o relevanţă în România. Aş fi de
acord să fie scoasă ora de religie din şcoli cu condiţia interzicerii oricărei
ore de etică, morală sau educaţie civică în care să se facă propagandă
secularist-ateistă. Deocamdată ora de religie va fi menţinută pentru
majoritatea elevilor din România, însă va trebui să ne pregătim să respingem
introducerea educaţiei civice care clădeşte „omul nou” după chipul şi
asemănarea lui Remus Cernea. Între timp, Biserica Ortodoxă Română trebuie să-şi
rezolve problemele interne şi să revină la tradiţia care a ţinut-o sute de ani:
legătura vie dintre cler şi credincioşi.
George Damian,
adevarul.ro
Din acelaşi dosar:
Din acelaşi dosar:
- Ora de religie, perspective şi şanse noi. Ce foloase putem avea din această criză
- Cu Dumnezeu de tineri sau bătrâni fără Dumnezeu De ce Religia nu mai are loc în şcoala românească?
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu