Un procent
semnificativ din populaţia României trăieşte în afara graniţelor ţării.
Plecarea în străinătate nu este însă chiar atât de simplă cum ar putea părea.
Deşi aduce, în general, o rezolvare sau ameliorare a problemelor materiale,
omul nu este numai trup, iar consecinţele sociale, psihice şi sufleteşti ale
înstrăinării nu sunt de neglijat. Biserica Ortodoxă Română a stabilit ca prima
duminică după praznicul Adormirii Maicii Domnului să fie dedicată românilor
migranţi – prilej de aducere în discuţie a acestor probleme, de împărtăşire a
necazurilor, de împreună-rugăciune şi punere a durerilor în faţa lui Dumnezeu,
pentru a căpăta răspunsuri şi mângâiere.
Himera
străinătăţii

Pr. Iulian Vincenţiu
Ungureanu, Parohia Jibert
Copii cu inima
peste hotare

"Mama mea
este în Italia. Ştii cum se spune «pa» în italiană? „Ciao!” M-a învăţat mama, am vorbit cu ea la telefon. Şi… şi… şi a
spus mama că, dacă sunt cuminte, vine să mă vadă. La vară. Dacă are bani."
Urmează odihna de
la prânz. Urmează un somn zguduit de suspine, după care două mânuţe se agaţă de
gâtul „doamnei”, faţa plină de lacrimi se îngroapă la pieptul ei, pentru ca
apoi disperarea să capete glas: "Mama mea…, mama mea…, mama mea nu mai
vine niciodată acasă!".
Există 13
standarde privind dezvoltarea socio-emoţională; multe şi intangibile, fără
stabilitate în mijlocul familiei – şi nu marea familie europeană, ci „familia”
aşa cum o înţelege copilul şi din care, într-o lume normală, nu lipsesc
părinţii. Realitatea este că femeia găseşte mai uşor un loc de muncă şi la fel
de adevărat este că îi vine greu să se întoarcă la grija pentru ziua de mâine
aici, în România. Însă Europa reprezintă, la vârsta preşcolarităţii, un tărâm
al poveştilor. Ignorând nevoia acută de bani a părinţilor, viaţa merge mai
departe de una singură, copilul creşte cum poate, acumulând frustrări,
neîmpliniri, amintiri ale unui loc mereu gol, la fiecare serbare; îşi plânge
dorul în somn, fără să înţeleagă ce şi de ce îl doare atât de tare; îşi
invidiază colegii pe care îi vede alintaţi în uşa sălii de grupă de mâna
mângâietoare a mamei şi ajunge să-i urască; învaţă o limbă străină, devenită a
mamei, prin telefon. Iar mama ajunge să-şi întrebe copilul, în mijlocul
conversaţiei telefonice, alungind vocala „a” la nesfârşit: „aaa… como se dice
la voi...?” Şi va veni momentul când copilul, maturizat înainte de vreme, îi va
răspunde: „Se spune acasă, mamă! Când vii acasă?”
Simona Acsente,
Grădiniţa Îngeraşilor, Botoşani
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu