vineri, 25 mai 2012

Editorial: Sclavia modernă


Sclavagismul şi robia ni se par, nouă, celor de azi, a fi noţiuni care ţin de domeniul istoriei sau geografiei; au existat cândva sau există altundeva, dar sunt incompatibile cu democraţia şi modernismul care ne caracterizează. Totuşi, să ne uităm puţin în jur.
Bătrâneţea – vârsta înţelepciunii, se spune. Vedem însă multe bunici preocupate mai mult de intrigile stupide ale telenovelelor sau mizeria umană jucată teatral în reality-show-uri, decât de înţelepciune. Nici bunicii nu par mai înţelepţi. Interminabilele talk-show-uri politice i-au transformat în aprigi comentatori care nici măcar nu mai realizează faptul că totul este o diversiune menită să îi distragă de la lucrurile cu adevărat importante.
Adulţii – floarea vârstei, se spune. O floare cam ofilită, pentru că sistemul i-a implantat, cu acordul ei (mai mult sau mai puţin conştient) o branulă prin care îi suge sistematic viaţa – credite pentru o viaţă mai confortabilă, un televizor mai mare, o maşină mai bună. Pentru ca nu cumva să se plictisească, trebuie să se facă luntre şi punte, să muncească zi lumină pentru a câştiga banii care trebuie returnaţi băncii. Timp pentru familie, pentru copii?  – „Dar le-am luat de toate, pentru asta muncesc atâta, pentru ei mă sacrific!”. Uită însă că fără dragoste totul se usucă, iar dragostea înseamnă timp petrecut împreună.
Tinereţea – vârsta entuziasmului, se spune. Însă hrănirea sistematică cu manele, alcool şi pornografie imbecilizează. Asta şi doresc de fapt cei care vor să conducă: o generaţie supusă, redusă la instincte animalice, mulţumită doar cu satisfacerea lor. Cei care sunt prea inteligenţi pentru a fi imbecilizaţi pe această cale, sunt racolaţi ca slujbaşi direcţi ai sistemului, hrăniţi cu iluzii: împlinire profesională, succes, realizare personală, faimă. Ce vedem adesea în spatele acestor noţiuni? Robie, însingurare, re- şi de-fulare, divorţuri, copii-problemă…
Copilăria – vârsta inocenţei, se spune. Vedem însă copii tot mai violenţi, care aplică în comportamentul lor ceea ce văd în desenele animate sau jocurile pe calculator, nemaifăcând diferenţa între virtual şi realitate. Băieţii lovesc cu putere, în închipuirea că celălalt trebuie să se scoale şi să nu aibă nimic, ca „în desene”. Fetiţele primesc cadou truse de machiaj, au ca principală preocupare moda şi „a fi ca celelalte” (nici măcar părinţii lor nu îşi dau seama că sunt simpli pioni manipulaţi pentru a susţine o industrie a consumului şi a degradării morale). Vedem copii care plâng isteric pentru a primi nu ştiu ce produs care le este subtil introdus în minte între două desene cu monştri şi roboţi sau Hannah Montana şi suple fete zburătoare, cu părul verde.
Sigur, există şi excepţii. Dar acesta este valul care mătură majoritatea. De ce? Pentru că nu avem curajul de a ne ridica deasupra lui, de a ne agăţa de Dumnezeu pentru a putea pluti frumos, în libertate autentică şi viaţă curată. Ne e frică să ieşim din mocirla călduţă şi plăcută a micilor păcate zilnice, pentru a respira aerul tare şi curat al înălţimii duhovniceşti. Pentru că preferăm mai degrabă robia pe care o învăţăm zilnic de la lume, decât libertatea pe care o învaţă doar Dumnezeu.
Ce să facem ca să ieşim din această sclavie în care jucăm cum ne cântă cei care vor să profite de noi? Să ne hotărâm să prindem mâna pe care ne-o ţine Dumnezeu întinsă şi să-i răspundem la chemare: „Da, Doamne! Vreau să fiu liber, vreau să fiu al Tău! Învaţă-mă Tu ce să fac!”.
Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

3 comentarii:

Preoteasa Alexandra spunea...

Foarte bine punctat! Trebuie sa indraznim mai mult in cele duhovnicesti iar nu in cele care ne inrobesc. Sa tindem spre ideal, nu spre utopie - asa cum spunea un mare ierarh al Bisericii noastre.

Anonim spunea...

Ma intrebam citind articolul, daca fiind liberi si tinanadu-ne de mana cu Dumnezeu, putem totusi respecta porunca de a ne cinsti parintii, in extenso, bunicii, varstnicii, atunci cand ei se identifica cu acest model de agresivitate si intra in vartelnita "sa fim in randul lumii". Vin din Bucurestim unde pensionarii ocupa toate locurile in transportul in comun de dimineata pana seara, nici macar nu mai multumesc daca li se ofera loc, te privesc cu aroganta, ferm convinsi ca "li se cuvine". Ba uneori se si ratoiesc la vreo tanara domnisoara ca nu se ridica sa le cedeze locul, neindarznind sa fie vindicativi cu vreun baietas care sta belfer pe doua scaune, plescaind guma si butonand telefonul modern. Pt ca cel mai probabil, tanarul ar raspunde si el agresiv, sau pur si simplu i-ar ignora. Sunt batrani care nu mai vin nici la biserica, lasandu-se prada orgoliilor si maniei legate de a avea sau nu strana, aer si intaietate. Sunt parinti relativ tineri care vin la biserica numai cand li se casatoresc copiii, nici atunci nefiind atenti la taina in sine, ci la infinite griji exterioare. Sunt parinti depasiti complet de progresul tehnologic, nu stiu folosi un computer, nu au permis de conducere, nu accepta ideea de ustensile sofisticate in bucatarie, dar le fac fiilor capul calendar despre "cum era pe vremea noastra", neputand distinge intre binele adus de progres si nostalgia bolnavicioasa ce adanceste si mai mult lipsa comunicarii intre generatii. Si exemplele pot continua. Stiu ca puterea exemplului este una dintre solutii, insa numai mila lui Dumnezeu care sa sadeasca putin din harul sau si in inimile cele mai impietrite, ar schimba cu adevarat ceva. Pt ca daca dragoste nu e, nimic nu e, dar dragostea nu e noastra, e darul lui Dumnezeu pentru noi...

Natalia spunea...

Anonim,
cred că aţi primit şi răspunsul propriei întrebări. Într-adevăr, mila Domnului poate sădi harul şi în inimile cele mai împietrite. Dacă vreo fisură permite acest lucru...
Până atunci putem să trăim împreună cu cei care ne rănesc durerea lor. Durerea de a fi trăit fără Domnul atâta vreme, de a fi fost mutilaţi sufleteşte de un sistem perfid, de a fi înţepenit în răutate, ranchiuni şi suspiciuni.
Astfel vom respecta porunca, aşa cum o vom respecta şi îndepărtându-ne puţin, dacă nu putem suporta atâta rănire din partea propriilor părinţi. Dar numai trăind noi înşine în Dumnezeu putem face asta, prin harul Lui, privindu-i "cu ochii Lui".