„La ţară a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea”

Interviu cu Părintele Vasile Onciu, Parohia Făgăraş - Combinat

O veche zicală românească spune: ,,Dacă n-ai bătrâni să-i cumperi“. Acest lucru se adevereşte în toate sferele de activitate, mai ales când este vorba de practică, care este cea mai grea. Nici preoţia, unde îndrumarea omului spre mântuire are o conotaţie aparte, pentru că implică o mare responsabilitate, nu face excepţie. Practica misiunii se învaţă mai ales „pe teren”, de aceea trebuie să învăţăm de la veteranii noştri care ,,au albit“ la altar. Pe părintele Vasile l-am găsit acolo unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii: în biserică. Este unul dintre decanii de vârstă ai misionarismului făgărăşean, iar povestea vieţii sale este un adevărat roman. Părintele Onciu este o legendă vie, are deja 51 de ani de activitate preoţească.



Se ştie că perioada copilăriei nu se uită niciodată. Ce amintiri vă leagă de această etapă a vieţii?
Am cunoscut de mic greutăţile vieţii. În anul 1944 autorităţile române ne-au evacuat din Bucovina, ca să nu ne prindă ruşii din urmă. Acest lucru s-a întâmplat undeva prin luna lui martie. Ţin minte că afară era o zăpadă mare, aşa era în locurile acelea iarna. Am plecat împreună cu părinţii şi surorile mele cu o căruţă până la Câmpulung Moldovenesc, de unde am urcat într-un vagon pentru animale. În afară de familia noastră au mai urcat cu noi încă trei fraţi de-ai tatălui meu, împreună cu familiile lor. Într-o jumătate de vagon eram noi, iar în cealaltă jumătate animalele pe care părinţii le-au luat de acasă. Ţin minte că tata a slobozit animalele pe care nu le-a putut lua cu noi.
Tatăl meu a aflat, de la cineva de pe drum, că ne putem stabili prin Ţara Făgăraşului. În Vinerea Paştilor am ajuns în Voila, unde am fost găzduiţi de familia lui Relu Fărcaş care locuia pe uliţa Voivodenilor. Au fost nişte oameni excepţionali. Ne-au primit cu cal, căruţă, părinţi şi copii. Am stat la ei câteva luni, într-o căsuţă de vară. Apoi ne-am mutat pe uliţa bisericii, într-o casă din lemn. Când am plecat din Bucovina natală aveam 9 ani, o soră era de 6 ani, una de 11 şi alta de 14 ani. În Voila am locuit 4 ani. În anul 1948 ne-am mutat în Cincşor, unde am fost împroprietăriţi cu 8 iugăre de pământ. Am locuit în casa unei săsoaice. În Cincşor am stat 8 ani, după care ne-am mutat în Făgăraş, într-o casă vizavi de biserica Brâncoveanu.

Ce ne puteţi spune despre anii de şcoală?
Primele patru clase le-am făcut în satul natal, apoi mi-am completat celelalte studii la şcolile din Voila şi Cincşor. În anul 1950 am intrat la Liceul „Radu Negru”, pe care l-am terminat în anul 1954. Pe atunci nu existau anumite profile de specialitate, se numea doar Liceul „Radu Negru“. În anul 1954 am intrat la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Sunt licenţiat în Istoria Bisericii Universale, sub coordonarea Prof. dr. Milan Seşan, care se trăgea tot din Bucovina. Teza lucrării mele de licenţă făcea referire la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

Aveţi o activitate foarte longevivă în plan misionar - 51 de ani. Împărtăşiţi-ne câte ceva din experienţa dumneavoastră.
Am fost hirotonit în anul 1959 de către Preasfinţitul Teodor Scorobeţ. Am fost numit în satul Rucăr, din comuna Viştea, unde am stat 32 de ani, dintre care 16 ani i-am petrecut efectiv în sat. După ce au crescut copiii am venit la oraş, de unde am făcut naveta. La început am locuit într-o casă modestă, pentru că atunci casa parohială era ocupată de către secretarul de partid. În doi-trei ani am reuşit însă să mă mut în casa parohiei. Vremurile nu erau deloc uşoare, pentru că până în anul 1965 nu era curent electric la ţară. Era greu şi cu deplasarea, pentru că nu exista pe atunci pod, iar peste Olt treceam cu barca. Pe atunci nu existau pretenţii în rândul preoţilor tineri cu privire la condiţiile de locuit. Despre un anumit lux nu se punea problema.

Cum aţi îmbinat activitatea preoţească cu cea pe plan administrativ? Care au fost satisfacţiile?
În afară de preoţie am lucrat mult şi pe plan administrativ, pentru că am fost iniţiatorul construirii primului pod de lemn peste Olt şi a căminului cultural din sat. Am fost preşedinte al comitetului de construcţie. Munca mea nu a fost uitată, astfel încât am fost făcut cetăţean de onoare al satului Rucăr de către autorităţi. Pentru mine a fost o surpriză plăcută, pentru că nu mi s-a spus pentru ce sunt chemat. Acest eveniment a avut loc în anul 2008.

Făcând un arc peste timp, cum priviţi pastoraţia în mediul rural?
Intervalul de timp petrecut la ţară a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Tot de acolo vin şi cele mai frumoase amintiri. Diferenţa între pastoraţia la sat şi cea de la oraş a fost ca între cer şi pământ. La Bobotează şi Ziua Crucii, preotul era aşteptat de oameni încă din capul uliţei. Toţi lăsau poarta deschisă în semn de respect şi de cinste pentru preotul satului. Oamenii din Rucăr au fost de mare ispravă, mai ales în acele timpuri, în care ţăranul de altădată era de cuvânt. Vorba ,,da“ era ,,da“ şi ,,nu“ era ,,nu“. În tot acest timp de 32 de ani am trăit în foarte bună armonie cu toţi oamenii din sat. Am mers pe principiul de a fi preotul care să le facă tuturor pe toate. Nefiind o parohie prea mare, am avut mult timp la dispoziţie şi m-am axat foarte mult şi pe gospodărie; am ţinut animale şi mi-a plăcut munca.

V-a fost mai uşor când aţi fost numit în oraş?
În anul 1991 am venit la Făgăraş, ca urmare a înfiinţării unei parohii în cartierul Combinat, unde n-a existat niciodată biserică până la venirea mea acolo. Oamenii se duceau la slujbe în oraş sau la bisericile din satele înconjurătoare, Ileni, Hurez, Râuşor... Am luat totul de la zero, pentru că la început n-am avut nimic, nici veşminte, nici cărţi. Împrumutam de la colegii mei. Am slujit întâi într-o baracă, pe care am transformat-o în capelă. Era tot timpul plină de credincioşi, pot zice că erau chiar mai mulţi ca acum. În anul 1994 am turnat placa, iar temelia a fost binecuvântată de Înaltpreasfinţitul Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului de atunci. În anul 1998 am definitivat lucrarea şi am binecuvântat-o. În anul 2002, după ce am terminat pictura în frescă, am avut şi sfinţirea bisericii.

Părinte Vasile, ce sfat le daţi tinerilor preoţi care se află la început de drum?
Preoţii tineri să-şi înceapă ucenicia la sat, unde credinţa este mult mai curată şi mai pură. Acolo oamenii sunt mai ataşaţi de Biserică şi de păstorul lor.

Interviu realizat de Pr. Ştefan Botoran

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010