vineri, 22 februarie 2008

Parastasul vestimentaţiei clasice


De unde vine noul gust în materie de haine? Cine sau ce dă tonul? Nici tinerii nu cred că ştiu să răspundă… Şi nici nu cred că-i interesează astfel de întrebări. Pur şi simplu se îmbracă aşa în virtutea unei inerţii comode, stabilite de un iluzoriu consens comun. Dacă nimeni nu zice nu înseamnă că toata lumea-i de acord. Şi dacă nu… n-are decât, pentru că «eu sunt liber să fac ce vreau!». Chiar e şi un principiu care spune că un lucru care e acceptat de toţi devine regulă de urmat.

Şi uite aşa ne trezim pe stradă cu tot felul de extravaganţe cromatice care ţipă la ochii noştri. Dacă mergi la o întâlnire importantă şi vrei să-ţi faci un plan de abordare mergând pe stradă, rişti o mare ispită pentru puterea de concentrare a atenţiei… şi asta din cauză că-ţi sare-n ochi vreun mister Proper pe care dacă încerci să-l eviţi rişti să ai o întâlnire vizuală cu miss Coccolino. Căci până la urmă logica publicitară a contrastului cromatic funcţionează foarte bine şi-n preferinţele vestimentare ale tinerilor. Pierrotul şi snobul apar surprinzător de fiecare dată pe scena tot mai largă (nu însă şi adâncă) a culturii teatrului de bulevard unde improvizaţiile ţin de minune. O nouă artă a persuasiunii hainei ţipător colorate şi cu un croi gotic al tăieturilor abrupte dar în zone cheie ale corpului. Şi dacă la toate acestea se adaugă o completare de farduri şi sulemeneli aprinse avem tot tacâmul. Sau aproape tot… Să nu uităm că la acest complex al tinereţii concură şi metalo-chimicele… căci nu-s toate bune dacă nu răspândim şi-un iz înţepat de-o chimie aparte şi de-un nume răsunător fabricat şi dacă nu completăm «stilul gotic» al hainelor cu dimensiunea apolinică a sfericităţii metalului…Toate în scopul unei sinestezii dionisiace. Cercei peste inele şi invers. Şi unde sunt plasaţi cerceii? Peste tot! Într-o logică aparte a îmbinării văzutului cu nevăzutul cerceii sunt în urechi, nas, buze, sprânceană, barbă, limbă, buric, sân. Şi toate sunt subsumate unicului mesaj ce ţinteşte acapararea atenţiei contemplatorului de altfel şi el sugestionabil. Aşadar, chiar dacă haina nu face pe om totuşi, alături de comportament ea îl exprimă tocmai în ceea ce are el mai intim şi mai valoros: pofta ochilor, trupul şi trufia vieţii. E-adevărat că Baudelaire şi-a vopsit părul verde sau că un filosof a ieşit ziua în amiaza mare într-o piaţă publică cu un felinar aprins în mână strigând : «Caut un om!», dar ei au făcut aceasta pentru scopul nobil al trezirii oamenilor din letargia manieristă şi snoabă în care se complăceau vinovat. Dar de aici şi până la a te înlănţui în cercei şi inele şi până la a da o groază de bani pe pantaloni tăiaţi sau pătaţi e un drum lung . Şi pentru ce ? Pentru că e trendy. Şi nu sunt cerceii şi inelele ca nişte zale de lanţ? Oare pretinsa libertate de exprimare vestimentară şi nu numai a tinerilor nu poartă gustul amar al robiei ? Fruntea, urechile, ochii, nasul, gura, pieptul, spatele, mâinile, picioarele nu sunt mirunse în cadrul Tainei Botezului cu Sfântul şi Marele Mir? Şi ce spune preotul atunci ? « Pecetea darului Duhului Sfânt»; adică se ridică şi se sfărâmă lanţurile robiei păcatului spre libertatea în Duhul lui Dumnezeu şi spre întărirea vieţii. Şi noi punem lanţurile înapoi sub pretextul libertăţii… Dar asta e altă discuţie…
Din păcate, printr-un acord tacit mulţi îşi dau consimţământul pentru aşa ceva, chiar dacă există şi o negare de complezenţă. E ca şi treaba cu televizorul: toţi critică programele deşuchiate, dar ele continuă să fie consumate într-o abordare cvasi-morală şi-ntr-un consens subliminal acceptat. Oare răspunderea este doar a tinerilor? Mediul în care trăiesc cu tot ce implică el, programele şi filmele pe care le urmăresc, oferta computerizată, anturajul, prietenii, influenţe de tot felul, nu-i deformează oare? Până la urmă omul e şi produsul mediului nu-i aşa?
Mi-aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu elevii unei clase la care predam religia pe vremea când eram în învăţământ. Le mai strecuram şi ceva elemente moralizatoare… De ce, le-am întrebat pe fete, unele dintre voi vă îmbrăcaţi atât de frugal? Nu credeţi că trebuie să vă prezentaţi altfel în faţa unui profesor care, de exemplu, a depăşit vârsta onorabilă de douăzeci de ani în cadrul învăţământului? „Da’ ce, domnu` profesor, au răspuns, dumneavoastră nu vedeţi cum s-a îmbrăcat azi profesoara de…?“ Şi până la urmă acesta este adevărul; dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?
Se face loc tot mai mult laxismului (de parcă n-ar avea destul) şi relativismul se simte în pielea omului post-modern ca la el acasă. Fiecare spune ce vrea şi ce poate şi are dreptate «în felul lui». O îngăduinţă generală ne face să ne scăldăm /scufundăm în apa tulbure a unui talk-show comod. Numitor comun în privinţa adevărului nici că exista. Să vă spun o glumă. Se zice că odată un tânăr a mers la o expoziţie de tablouri şi a rămas surprins în faţa unuia. O ramă destul de generoasă încadra un fond alb. Tânărul a poposit un pic asupra tabloului şi apoi a vizitat în continuare celelalte elemente ale colecţiei. Întâlnindu-l pe autor, l-a chemat la tabloul cu pricina şi l-a întrebat despre simbolica lui. «Vedeţi dumneavoastră, zise autorul, acest puncticel din mijlocul fondului alb? Acesta este punctul meu de vedere ». Cam la nivelul acesta de înţelegere se desfăşoară şi programul de comportament al tinerilor şi nu numai.
În felul acesta ne apropiem de tot felul de adevăruri care în lipsa reperului universal acceptat se dezechilibrează într-un mozaic fără finalitate. De fapt pe cine interesează finalitatea? Ea ţine de viitor şi pe noi ne interesează doar clipa. Adevărurile acestea sunt doar nişte fărâmituri de la masa ospăţului şi sunt ca cioburile unei oglinzi sparte de lupul robiei înveşmântat în blana moale şi relaxantă a libertăţii. Sau, mai bine zis, a libertăţilor.
Şi uite aşa ne aflăm cu toţii la celebrarea funestă a parastasului vestimentaţiei clasice. Fiecare, mai mult sau mai puţin, participă la acest ritual muşcând sau gustând doar dintr-o colivă comemorativă. Şi aceasta poate fi chiar indiferenţa… Dar dacă nu haina face pe om, înseamnă că omul croieşte haina. Aici este pământul unde rădăcinile ignoranţei şi indiferenţei să nu se împlânte niciodată.
Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Niciun comentariu: