Eticheta „obraznic” - lipită prea uşor pe fruntea copiilor

Părinţii şi, în general, adulţii foarte uşor spun unui copil: „Eşti obraznic!”. În 99% din cazuri, exagerează în mod grosolan. Această exagerare arată o inexplicabilă lipsă de grijă faţă de sensibilitatea copilului. Pe copil îl afectează profund eticheta de „obraznic”. De ce să-i pui copilului în mod gratuit acest stigmat pe frunte?

Când vă aflaţi, să spunem, în sala de aşteptare a unui aeroport, staţi pe un scaun şi priviţi în jur. Veţi vedea că toţi copiii mici, de 1-7 ani, se deplasează alergând. Modalitatea firească, naturală, de deplasare a unui copil mic de la un punct la altul este alergarea. Cereţi-i unui copil de doi-trei ani să vă aducă o jucărie din camera lui sau frunza care tocmai a căzut din copac şi veţi vedea că se va duce şi va veni fugind. Vă imaginaţi un copil de doi-trei ani mergând agale, precum un adult?!

Cu toate acestea, de foarte multe ori, adulţii le spun copiilor că sunt obraznici pentru că aleargă! La fel şi cu râsul. Pornirea naturală a copilului este de a zâmbi şi de a râde. Un copil iubit de părinţii săi şi care se simte pe teren stabil, asta face, zâmbeşte, râde, e fericit. Este nerezonabil, nefiresc, să-i interzici unui copil să râdă, indiferent de câţi vecini sunt deranjaţi de chestia asta. Sau să-l treci din cauza aceasta în categoria... celor răi ori obraznici?!

Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, eu te omor, Editura Coresi, p. 87-88

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015

Când ne rugăm pentru cineva, îi transmitem dragoste, grijă şi curaj

Pentru a lămuri obiceiul creştinilor de a se ruga unul pentru altul, de a cere rugăciunea fraţilor, vă amintesc că Iisus Hristos zice către Sfântul Petru: „Dar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta” (Luca 22, 32). Când Sfântul Apostol Petru era în temniţă, credincioşii se rugau pentru eliberarea lui. Mântuitorul spune: „Mărturisiţi-vă păcatele unul altuia şi rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului în lucrarea ei” (Iacov 5, 16).

Iată care este taina rugăciunii! Lucrarea împreună, pentru ca cel slab la minte să capete minte ascuţită, cel leneş să se trezească printr-o lucrare vie... Un duh are putere să se transmită altui duh, poate acţiona în chip binefăcător unul asupra altuia, să-l atragă spre luare aminte, să-l încurajeze dacă e în deznădejde, să-l abată de la un viciu şi să-l îndemne spre o sfântă lucrare, iar în acest fel, ajutându-se unul pe altul, se fac mai cucernici, mai nevoitori şi mai plăcuţi lui Dumnezeu. Iată felul în care trebuie să ne rugăm şi pentru aproapele!

În ce priveşte, însă, mijlocul de a ne ruga pentru aproapele, trebuie să băgăm de seamă că puterea acestei rugăciuni constă într-o sinceră părtăşanie creştină la necazurile aproapelui şi pe măsura aceasta are o influenţă asupra sufletului lui. De aceea, în timpul când ne amintim de aproapele trebuie ca, ridicând ochii minţii spre Dumnezeu, să aducem rugăciune în chipul următor: „Milostive Doamne, fie voia Ta, care vrei ca toţi să se mântuiască şi să ajungă la înţelegerea adevărului: miluieşte şi mântuieşte pe robul Tău … (numele), primeşte această dorinţă a mea ca pe un strigăt de dragoste poruncit de Tine!”.

Părintele Arsenie Boca,

 Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015

Revoluţia din piaţă şi din viaţă

Da, şi eu cred că e nevoie de o schimbare profundă. Însă nicio schimbarea nu poate începe în altă parte decât în noi înşine. Adică în fiecare dintre noi. În politician şi în analistul politic, în ziarist şi în protestatarul din Piaţa Universităţii, în mine şi în tine. Şi, dacă nu ne schimbăm cu toţi, măcar un pic, ne va fi greu să progresăm. Şi nu cred că vom putea realiza altceva, în absenţa unor schimbări în interiorul nostru, afară de aparenţe… (…)

Revoluţia fiecăruia

Cred că trebuie să avem răbdare cu situaţia în care suntem. Puţine schimbări sunt posibile în ţara în care trăim, câtă vreme facem prea puţine schimbări în noi înşine…

Schimbarea societăţii e posibilă acum mai ales printr-o înnoire a interiorităţii omului, ostenită de fiecare, lăuntric, în conştiinţa şi în viaţa lui!

Nu de o revoluţie în PIAŢĂ este nevoie acum, ci de revoluţia fiecăruia, în propria lui VIAŢĂ, în propria lui conştiinţă. E nevoie de o revoluţie purtată ferm, demn şi smerit, în fiecare zi, acasă şi în gânduri, pentru înnoirea minţii şi pentru cultivarea virtuţilor!

O luptă mai dificilă, dar cu miză

Noi putem schimba lumea din jurul nostru printr-un parcurs lăuntric. S-a şi spus, de fapt, „găseşte-ţi pacea în inima ta şi o mie de oameni se vor mântui în jurul tău”!

E adevărat, lupta aceasta purtată în interioritatea noastră, cu erorile şi capcanele propriului subiectivism, cu distorsiunile provocate de slăbiciunile şi patimile noastre, e mai dificilă. Şi oricum, nu e atât de interesantă pentru televiziuni. Însă merită să o facem, pentru că ne priveşte, de fapt, şi ne poate aduce înnoirea după care înfometăm acum.

Diac. Sorin Adrian Mihalache

Tainic destin. Unor tineri plecaţi din ţară

Gândindu-mă la voi, înţeleg că în suflet au apărut emoţii şi întrebări ce vă tulbură liniştea, pacea, optimismul, bucuria de a trăi. Este bine faptul că le recunoaşteţi. A le nega înseamnă în fond a croniciza o stare de fapt negativă, nu a găsi rezolvare la ele.

O suferinţă este o atenţionare că, undeva în noi, ceva nu mai funcţionează normal. Scopul ei este de a ne focaliza atenţia asupra problemei în vederea restabiliri echilibrului. Natura este atât de înţeleaptă încât de multe ori rezolvă de una singură problemele şi ne ajută chiar şi atunci când noi nu facem nimic. Dar uneori, când erori cumulate din viaţa noastră depăşesc un anume prag, este imperios necesar ca la rezolvarea problemei să fim şi noi parte activă în mod conştient. Aceasta se datorează liberului arbitru cu care suntem înzestraţi. Putem căuta singuri, convinşi că suntem capabili să rezolvăm problema, putem studia, ne putem sfătui cu alţii sau apela la învăţătorii în care avem încredere. Dar rezolvarea în sine este numai responsabilitatea noastră, indiferent ce sfaturi primim şi de la cine.

Şi e bine aşa, căci numai astfel ne putem bucura de laurii victoriei sau pătimi consecinţele propriului mod de gândire. Altfel, putem da mereu vina pe alţii. Viaţa este o permanentă învăţare a asumării deciziilor luate şi prin suferinţă îmbunătăţim mereu aceste decizii.

Când mă gândesc la voi, îmi vin gânduri şi sentimente pe care vreau să vi le împărtăşesc. Fiecare ne naştem cu un dat, o identitate ce rămâne în străfundul nostru până murim. Această identitate are un scop ce se cere împlinit prin viaţa noastră.

Prin liber arbitru putem să ne abatem de la acest scop. Putem să ne abatem puţin sau mai mult. Sau putem chiar ajunge ca prin stilul nostru de viaţă să negăm acest scop aproape în totalitate.

Din necunoaştere, credem că o asemenea atitudine n-are ce rău să ne facă. Suntem tineri, puternici, sănătoşi încă, putem face ce vrem, doar să fim fericiţi. Din păcate, nu este chiar aşa. Pe termen scurt, poate da.

În acea formă de identitate cu care ne naştem, există şi forţa vitală necesară pentru împlinirea noastră ca fiinţe umane. Dar asumându-ne identitatea, nu renegând-o.

Notă: e drept că există zone şi ţări între care este o compatibilitate mai mare sau mai mică; de exemplu între România şi alte ţări latine aceasta este mai mare, dar între Europa şi America diferenţele de cultură, tradiţie şi mentalitate sunt mult mai mari.

Să luăm o situaţie ipotetică:

O familie de tineri (nu voi). Dezamăgiţi, scârbiţi de condiţiile mizere ale ţării în care s-au născut, frumoşi, inteligenţi, consideră că merită mai mult de la viaţă: să trăiască într-o lume civilizată, cu un confort material care le satisface aspiraţiile. Se hotărăsc şi pleacă într-o astfel de ţară, unde, în scurt timp, datorită muncii lor, dar şi ajutorului lui Dumnezeu (pe care abia dacă îl iau în seamă, căci nu au un sentiment conştient de recunoştinţă), obţin ce şi-au dorit. Lucru pe care, într-adevăr, în ţara lor ar fi fost tare greu de realizat sau poate nu l-ar fi avut niciodată.

Bravo. Un succes. Însă acest succes l-au obţinut într-o lume căreia (ca identitate) nu îi aparţin. Se pot auto-motiva. Mintea o poţi înşela. Însă inima, interiorul, acea energie ce există în tine şi ale cărei origini pământene este – vrei, nu vrei – în iubirea pe care ai primit-o şi din care ai crescut în neamul şi familia ta, cu bune şi rele… pe acestea nu le poţi minţi.

Deoarece tu ai venit la viaţă într-o ţară, într-o familie, nu întâmplător, ci cu un scop, acel scop va striga după tine până la sfârşit. Nu-i neapărat un capăt de lume. Se poate trăi bine şi în altă parte. Însă nu ştiu dacă vei fi un om împlinit în această viaţă. Confortul material nu poate rezolva asemenea conflicte emoţionale. Le poate, eventual, anestezia. Un om care îşi reneagă neamul, ţara, familia (nu mă refer la voi) pentru mizeriile şi nedreptăţile de acolo, se sinucide spiritual, căci împroaşcă cu noroi şi dispreţuieşte ceea ce se află şi în el. E ca şi cum ai scuipa sânul de la care ai supt. Ca şi cum ai nega însăşi viaţa din tine.

Acest conflict, dacă este neconştientizat, nerezolvat, poate genera boli. Atât pentru cei plecaţi din ţară, cât şi pentru urmaşi. Încă odată spun: se poate trăi; dar în această viaţă nu vei gusta deplin sentimentul de împlinire. Mulţi căutători contemporani, printre care şi Echart Tolle, insistă foarte mult pe starea psihologică de acceptare a prezentului. De fapt este şi acceptarea identităţii tale spirituale, particularizată pe această planetă prin venirea la viaţă într-o ţară şi o familie anume. Repet, căci este important: a nu-ţi accepta ţara, familia, a le urî, critica, şi a nu te implica în găsirea unor soluţii, înseamnă la nivel spiritual trădare, sinucidere. A pleca în altă parte pentru un interes material, ca să o duci tu mai bine, înseamnă renegarea propriei identităţi, a iubirii prin care ai ajuns om pe acest pământ. Iar acest lucru este imposibil să nu aibă consecinţe în timp. Şi nu fericite.

Ovidiu Harbădă, Şinca Nouă

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015

Sufletul şi trupul se vindecă dacă…

Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poţi nici să înjuri, nici să urăşti, nici să te răzbuni, nici, nici… Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stăpâneşte Hristos şi dorul fierbinte după lumina cea neînserată. Acest dor te face să simţi că moartea este numai puntea pe care o vei trece cândva pentru a continua viaţa cu Hristos. Aici pe pământ ai de înfruntat o piedică, de aceea este nevoie de credinţă. Această piedică este trupul. În vreme ce după moarte credinţa dispare şi Îl vezi pe Hristos aşa precum vezi soarele. În veşnicie, fireşte, le vei trăi pe toate mai intens.

Însă atunci când nu trăieşti cu Hristos, trăieşti în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăieşti corect. Atunci apar multe anomalii şi în organism. Este influenţat trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. Ţi se spune: „Ca să fii sănătos, ia de dimineaţă lapte, un ouşor, unt şi doi-trei pesmeţi”. Însă, dacă trăieşti corect, dacă-L iubeşti pe Hristos, cu o portocală sau cu un măr eşti foarte bine. Marele medicament este ca omul să se dăruiască slujirii lui Hristos. Toate se tămăduiesc. Toate lucrează după rânduială. Iubirea lui Dumnezeu le preface pe toate, le sfinţeşte, le îndreaptă, le schimbă.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Editura Egumeniţa, 2003

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015