Rezistenţa anticomunistă - grupul de la Făgăraş. Istoria unui bilet confiscat de Securitate. Gheorghe Haşu (1921-1957)

 
Începem în această ediţie o nouă serie dedicată grupului de rezistenţă împotriva comunismului din Ţara Făgăraşului. E vorba de una din cele mai de durată rezistenţe din România, care a activat în perioada 1948-1957. Tinerii care au fugit în munţi şi au luptat cu Securitatea vreme de aproape 10 ani au fost sprijiniţi de peste o mie de familii din zonă, care au denunţat abuzurile şi crimele comunismului. Cei care s-au ridicat împotriva comunismului au fost persecutaţi vreme de jumătate de deceniu. La peste 50 de ani de la uciderea partizanilor, istoria rezistenţei din Ţara Făgăraşului şi jertfele de atunci sunt încă puţin cunoscute. În descoperirea lor ne va fi ghid Ioana Haşu, jurnalist, cercetător CNSAS, nepoata partizanului Gheorghe Haşu:

Puteri îngropate în noi…

Denigrarea grupului de rezistenţă făgărăşean a început în anii '50, când Securitatea fabrica primele legende mincinoase: că erau bandiţi, că s-au trădat între ei, că şi-au turnat sprijinitorii. Noii reprezentanţi ai regimului simţeau importanţa luptei şi consemnau în documente de circulaţie internă: „războiul de partizani e un război moral“.

Sistematic, vreme de 50 de ani, au încercat să le distrugă memoria. Numele lor a fost interzis, iar durerea celor apropiaţi s-a stins în amnezie. Odată cu actele, identitatea şi chipurile lor au fost confiscate; trupurile au fost aruncate în gropi comune, iar rudele constrânse să se dezică de ei. Pentru supravieţuitori, a urmat o jumătate de veac de durere surdă, de paralizie sufletească. Abia a treia generaţie începe să descifreze această pagină mototolită a istoriei recente. Cei care au organizat represiunea, au încă motive să ascundă adevărul.

Lupta anilor '50 e lecţia fără de care nu putem înţelege România de azi – delaţiunea, neîncrederea, frica, duplicitatea, nesiguranţa, nepăsarea de care ne izbim în toate domeniile, la toate nivelurile. Toate au fost cultivate în comunism şi au devenit baza familiei, a şcolii, a societăţii. Le putem depăşi conectându-ne la valorile celor care nu au cedat şi nu au trădat. Războiul moral continuă, iar miza e aceeaşi. Rezistenţa de atunci arată că România are resurse de capital uman. Există un rezervor la care ne putem conecta. Cu o singură condiţie: să îl descoperim. În faţa duşmanului de atunci, partizanii au răspuns cu demnitate, cu îndrăzneală, cu rugăciune. Moartea lor e jertfa pe care putem propti încrederea în România de azi. De la ei putem învăţa să înfruntăm duşmanul de acum. Nu ne mai bate şi nu ne mai torturează trupurile, însă e mult mai perfid: ne slăbeşte voinţa şi ne încătuşează sufletul. Dacă ne uităm doar în jur, vom ceda – convinşi de fatalitatea unui fals: „Aşa suntem noi, aşa am fost totdeauna…”. Odată cu partizanii, dezgropăm puteri îngropate în noi şi despre care nu ne-a spus nimeni.

Ce putem învăţa azi de la luptătorii din munţi? Răspunde chiar unul dintre ei: „Dacă m-ar întreba cineva ce aş vrea să fiu pentru alţii, m-aş rezuma să spun că aş vrea să fiu un îndemn: la sinceritate, la curaj, la claritate, la a judeca lucrurile având dreptul şi la greşeală, dar totul cu sinceritate şi curaj. Noi nu putem fi modele, ci numai îndemnuri. Noile modele vor trebui create de către cei care acţionează“ - Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul partizanilor din Munţii Făgăraş, una din cele mai importante mişcări de rezistenţă armată din România.

Scrisoare de dragoste pentru bunica

„Dragă nevastă, nemaivăzându-te de mult, pe tine şi pe copii, mi-e tare dor de voi. Şi nu pot să vă văd. Totuşi, Dumnezeu este cu toţi şi veghează toate…“ Aşa începe un bilet confiscat de Securitate în 1953. E scris de Gheorghe Haşu, care făcea parte din grupul de rezistenţă împotriva comunismului din Munţii Făgăraş. Eugenia avea 24 de ani, 2 copii, câteva microfoane montate în casă şi mai multe arestări la activ. Era urmărită în permanenţă, bătută şi anchetată, iar Securitatea încerca să o forţeze să îşi trădeze bărbatul – duşman al regimului.

Gheorghe Haşu denunţase abuzurile comunismului şi se ascundea în munţi, alături de alţi 11 făgărăşeni, membri ai grupului de rezistenţă condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Scrisoarea n-a ajuns niciodată la destinaţie. Cel căruia îi fusese încredinţată a fost arestat şi a predat hârtia. Doar începutul se mai poate citi, într-un dosar din arhiva CNSAS. Gheorghe Haşu a fost prins în 1955. A fost executat doi ani mai târziu, la Jilava. Nu a apucat să îşi ia rămas bun de la soţie, dar i-a transmis un ultim mesaj, înainte de arestare: „Spuneţi-i să mă ierte. Şi să crească copiii cum i-o ajuta Dumnezeu“.

Doi ani de căsătorie

Gheorghe Haşu era un ţăran înstărit din satul Pojorta, raionul Făgăraş. Nu făcuse niciodată politică. Era cunoscut ca priceput tâmplar, meşter de acoperişuri. Rănit şi decorat în al Doilea Război Mondial, odată întors acasă s-a grăbit să-şi caute soţie. Un prieten din copilărie, conducătorul grupului de rezistenţă în care avea să intre, nota peste ani: „După armată, Ghiţă a umblat o iarnă cu sania prin sate, prin şezători, şi, spre invidia atâtor fete, şi-a ales de mireasă o fată de 16 ani, micuţă, de-abia intrată în joc, veselă, atât de veselă că şi uitase să plângă când căruţa de nuntă a dus-o la el acasă“. (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii de frâng, dar nu se îndoiesc, vol I – memorii publicate după 1990)

Eugenia Comanici şi Gheorghe Haşu s-au căsătorit în 2 februarie1947. El avea 25 de ani, iar ea nu făcuse 18. În iarna următoare, li s-a născut primul copil. Viaţa lor împreună a durat doi ani. Apoi au început cei 50 de ani de prigoană comunistă.

Fuga

În februarie 1949, gospodăria familiei Haşu a fost percheziţionată de Securitate. Fără mandat, fără explicaţii. În hornul casei a fost găsită o armă. „Era o puşcă ZB, confiscată de mine şi de fratele meu cu o lună înainte, de la nişte braconieri prinşi pe pământurile noastre. Am strigat la ei, au lăsat arma şi au fugit“ - declara Ghiţă în anchetele la Securitate de mai târziu.

Gheorghe şi fratele lui, Andrei, nu erau acasă; tatăl lor a fost ridicat. S-a întors după trei zile, bătut şi schimbat, sfătuindu-şi fiii să se ascundă dacă vor mai fi căutaţi de noii reprezentanţi ai statului. „Nu am avut încredere că vor soluţiona în mod drept această chestiune. M-am ascuns pentru că nu am vrut să risc o eventuală nedreptate care mi s-ar fi putut face. Erau zvonuri în tot satul, erau arestări peste tot.“ (Gheorghe Haşu – 1957, dosarele CNSAS)

Andrei şi Gheorghe dormeau într-o gaură săpată în grajd, sub locul vitelor. De acolo asistau în tăcere la percheziţiile tot mai dese ale Securităţii, la bătăile şi umilinţele pe care le îndurau părinţii, cele trei surori şi Eugenia, însărcinată cu al doilea copil. Noaptea, îşi căutau prietenii, în satele din zonă. Aşa au aflat că şi alţii se ascundeau, urmăriţi de Securitate: fii de chiaburi, membri ai partidelor istorice PNŢ ori PNL, studenţi, elevi, ţărani care se opuneau regimului. Întâlnirile începeau şi se încheiau cu o rugăciune – consemnează primii informatori ai Securităţii.

Ideea plecării în munţi a avut-o Andrei Haşu. În primăvara anului 1950, cei 12 tineri au fugit în munţi, aşteptând un moment favorabil răsturnării comunismului. Ştiau că în România există şi alte grupări de rezistenţă şi sperau că americanii nu vor accepta ca ţările din Europa răsăriteană să rămână sub dominaţie sovietică.

Prima condamnare

La câteva luni după fuga în munţi, partizanii au fost condamnaţi în lipsă pentru „constituire în bandă cu scop terorist şi crimă de uneltire împotriva regimului“. În iulie 1951, pe casa familiei Haşu din Pojorta a fost afişată sentinţa de condamnare. Ca prim conducător al grupului de rezistenţă din Făgăraş, Andrei Haşu a fost condamnat la moarte şi confiscarea averii. Avea să fie ucis de Securitate un an mai târziu, în februarie 1952, trădat de un sătean care ştia unde se ascunde. Fratele lui, Gheorghe, a primit 25 de ani de muncă silnică. Calea întoarcerii din munţi era închisă definitiv.

Părinţii partizanilor au fost obligaţi să semneze mandatele de arestare şi să achite cheltuielile de judecată. Sperând că Gheorghe va apărea la proces, Securitatea o obligă pe Eugenia Haşu să intenteze proces de divorţ. În lipsa ambilor soţi, Tribunalul Făgăraş pronunţă sentinţa. Eugenia se întoarce în satul părinţilor. Odată cu ea, se mută securiştii în civil şi informatorii care o urmăreau.

Ultima întâlnire

În casa părintească, Eugenia Comanici naşte al doilea copil. Deşi era riscant, Gheorghe a coborât din munţi să-şi vadă fiul. Momentul e relatat de Ion Gavrilă Ogoranu – care în ultimii ani ai vieţii s-a întâlnit cu rudele partizanilor. E singurul din grup care nu a fost prins de Securitate:

„Era duminică dimineaţa. Fetiţa se trezise şi, aşezată pe pieptul lui, îi închidea ochii cu mânuţele şi îi poruncea: cuncă-te, tată, cuncă-te. Avea doi ani. Alături, mama îşi alăpta pruncul. Era atâta linişte în casă, în sat şi parcă în lume. (…) Securiştii s-au repezit la poarta încuiată şi o dărâmară. În casă, Ghiţă adună repede ceva haine cu el, îşi luă raniţa şi puşca, sări pe o fereastră în grădina unui vecin şi se îndepărtă printre pomi. Tânăra nevastă acoperi patul unde dormise soţul, închise fereastra şi ascunse la repezeală hainele rămase de la el; se ruga în gând, cu copilul în braţe. În grabă, uită acele câteva fire de floarea-reginei, pe care soţul i le adusese de la munte, aşezate într-un pahar pe fereastră. Acest lucru i-a pus pe securişti la bănuială şi au făcut percheziţie, găsind hainele ascunse şi bocancii lui Ghiţă. Un ofiţer i-a aruncat copilul din braţe şi a început s-o lovească:

«Unde ai ascuns banditul, căţea?»“ (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol I)

Eugenia, împreună fratele adolescent şi părinţii au fost duşi la Securitatea din Făgăraş. Au urmat zile şi nopţi de coşmar: „Tânăra nevastă a îngenunchiat înaintea lor: «Lăsaţi-mă să mă duc la copii. Credeţi-mă, nu ştiu unde poate fi bărbatul meu. Sau aduceţi-mi măcar copilul aici să-l alăptez că altfel îmi moare». «Un pui de bandit mai puţin, poate să moară!» «Atunci omorâţi-mă şi pe mine, să se termine odată!»“

Zdrobiţi de bătăi, au fost eliberaţi peste câteva zile; peste o vreme au fost luaţi iar, apoi din nou... Tatăl Eugeniei avea să fie trimis la Canal. Mama Eugeniei, ca şi părinţii fraţilor Haşu, a fost urmărită, bătută şi anchetată periodic.

Arestat şi executat

Gheorghe Haşu a fost arestat în vara anului 1955, când ultimii partizani din munţi au fost prinşi prin trădare. Securitatea le-a întins o cursă, cu ajutorul unui fost sprijinitor al grupului – acesta le-a promis să intermedieze o fugă în Grecia.

Alături de ceilalţi, a fost condamnat la moarte prin împuşcare. Cel mai bun ţintaş al grupului din munţi explica la proces: „Deşi am avut armă, nu am făcut uz de ea nici când aveam ocazia. Au fost situaţii când eram la 5 metri în spatele unor soldaţi, dar nu am tras, pentru că nu am vrut să fac crimă. Nu am tras niciodată primii într-o confruntare. Am folosit arma doar ca apărare, când n-am avut de ales. În toţi anii, am tras de trei ori şi nu am omorât pe nimeni“ (CNSAS – declaraţie din timpul procesului)

În celula lui a fost introdus un informator sub acoperire. În noiembrie 1955, acesta raporta: „Gheorghe Haşu îşi face rugăciunea liniştit, ţine post“. O întâmplare din acelaşi post al Crăciunului: „Gheorghe Haşu se ruga în genunchi. Domnul ofiţer a intrat în celulă şi l-a întrebat ce face. El a spus că se roagă lui Hristos. Ofiţerul i-a interzis să se mai roage în genunchi. Gheorghe Haşu nu i-a răspuns nimic, dar a continuat să se roage în picioare“.

A fost executat în 17 noiembrie 1957, la Jilava, alături de ceilalţi partizani. Trupurile au fost aruncate într-o groapă comună.

Despre soarta lui Gheorghe, soţia lui nu a aflat nimic oficial decât după 1990. Abia atunci a încetat şi supravegherea Securităţii. Cei doi copii au avut dosar de mici, iar eticheta de „fii ai banditului” i-a urmărit la şcoală, apoi la serviciu. La câţiva ani după evenimentele din 1989, o soră a lui Ghiţă a descusut din spatele unei icoane singura fotografie cu el care a scăpat vigilenţei Securităţii.

În 2010, fiul lui a găsit întâmplător fotografii de la nunta părinţilor, ascunse de Ghiţă în podul casei, înainte de fuga în munţi.

Eugenia Comanici are 84 de ani, cinci nepoţi şi şapte strănepoţi. Abia în 2012 a aflat de biletul pe care i l-a trimis soţul, acum 60 de ani.

Ioana Haşu 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013

Importanţa primelor clipe din viaţa copilului

Mama e singura competentă să-i poarte bebeluşului de grijă, să-l iubească, să-l îngrijească şi să-l facă să se simtă într-un nou „înveliş” imediat după venirea sa pe lume. Moaşa Irina Popescu ne vorbeşte despre cum ar trebui să se desfăşoare primele clipe de viaţă ale copilului şi despre cât de importantă este relaţia sa cu mama. Interviu realizat de Adriana Titieni în cadrul emisiunii „Meditaţii pentru părinţi”.

Cât de importante sunt primele clipe ale copilului şi cum ar fi normal să se procedeze?

Aş vrea să încep cu primele zile ale copilului în maternitate, pentru că eu cred că avem nişte probleme mari cu rutina din maternităţile româneşti. Poate fi vorba de două, trei, cinci zile, cât stă fiecare mamă în maternitate. De exemplu, după cezariană se stă mai mult în spital, iar în aceste situaţii e nevoie de mai multă „muncă” pentru a re-conecta mama la copil, pentru că ea e imobilă după naştere, este încă sub efectul anestezicului, nu se poate mişca minim 10 ore.

Ce facem cu copilul nou-născut?

Ideal ar fi ca nou-născutul să fie primit pe burtică sau pe pieptul mamei lui, care reprezintă cel mai bun incubator şi masă de încălzit. Cordonul ombilical ar trebui să pulseze în continuare, nu să fie secţionat în secunda imediat următoare naşterii.

De ce?

Pentru că cel mic are nevoie în continuare să respire prin ambele părţi, pentru că cea mai grea adaptare a copilului la mediul aerian este adaptarea respiratorie. De aceea ar fi bine să nu scoatem un copil la 37 de săptămâni prin cezariană sau să declanşăm naşterea la 40 de săptămâni, când poate copilul se naşte la 41 sau 42 de săptămâni. Până la 42 de săptămâni sarcina e în normalitate, este timpul copilului şi nu ar trebui să i se ia.

Revenind, copilul are nevoie ca în primele momente să primească oxigen prin ambele părţi – şi pe nas şi prin ombilic – pentru ca respiraţia pulmonară să se instaleze treptat, să nu forţăm plămânii nou-născutului, care conţin încă lichid amniotic. În acest sens, canalul de naştere ajută foarte mult la „stoarcerea” plămânilor de lichidul amniotic şi apoi are loc extensia cutiei toracice, care umple încet-încet plămânii cu aer. Este fascinant cum naşterea naturală oferă cele mai sănătoase şi fireşti mecanisme de adaptare, a mamei la naştere şi a copilului la noul mediu.

A fi pro naştere naturală nu reprezintă o reîntoarcere la preistorie, ci a beneficia de studiile noi care ne arată care este cea mai bună cale pentru mamă şi pentru copil, de a ne folosi de toată ştiinţa şi tehnologia pe care le avem pentru a le fi cât mai bine celor doi. Sunt o mulţime de studii corelate care ne arată că cel mai bine pentru mamă şi copil este naşterea naturală, asigurarea contactului între mamă şi copil după naştere, lăsarea cordonului să pulseze măcar cinci minute după naştere.

Pus imediat pe abdomenul sau pieptul mamei, copilul nou-născut se „caţără” spre piept („breast crawl”), având un reflex de supt dat de instinctul de supravieţuire. El e ghidat de mirosul sânului – mama secretă un miros specific care îi dă „traseul”, iar inima şi respiraţia mamei sunt lucruri pe care el le cunoaşte. Practic, abdomenul şi sânul mamei reprezintă singurul loc unde noul-născut se simte în siguranţă.

E important să ştim că nou-născutul se ataşează la sân în circa 20-30 de minute de la naştere, în cazul unei naşteri nemedicalizate, fără anestezie, şi în aproximativ o oră în cazul unei naşteri medicalizate (copilul este mai amorţit, mai puţin alert şi tonic). Privat de această ataşare, copilul pierde reflexul de ataşare corectă la sân, primeşte şi un biberon sau glucoză, iar apoi mamei îi va fi foarte greu să-l ataşeze la sân. E vorba aici de un reflex de supt perturbat şi memoria ultimului supt, iar dacă ultimul supt a venit cu biberonul, copilul va aştepta acel biberon. De aceea, dacă e nevoie de complementare, hrănirea se va face cu linguriţa sau cu seringa, nu cu biberonul (maternităţile baby-friendly, de exemplu, nu au voie să fie dotate cu biberoane).

Lucrurile oricum s-ar desfăşura mult mai uşor într-o maternitate dacă mama e cu bebeluşul ei în acelaşi salon. Mamei trebuie să i se facă doar un mic instructaj (să i se spună câteva cuvinte despre cum să-l pună pe cel mic la sân, cum să-l schimbe) şi să fie încurajată să-şi ia copilul în braţe, să se obişnuiască cu el şi să capete astfel încredere în forţele ei şi în capacitatea ei de a avea grijă de copil. De asemenea, şi tatăl ar trebui încurajat să facă aceste lucruri – să-şi ia copilul în braţe, să-l schimbe, pentru a scăpa de teama de a-i face ceva rău.

Povesteşte-ne despre depresiile care pot apărea la mame pentru că, după naştere, copilul e ţinut departe de ea, nu l-a ţinut la sân imediat după naştere.

În aceste situaţii mama se simte incapabilă, incompetentă, pentru că ea are nevoie să simtă că e mamă şi e important să nu primească mesajele negative care vin asupra ei în această perioadă.

Mama copilului e singura competentă să-i poarte bebeluşului de grijă, să-l iubească, să-l îngrijească, să-l facă să se simtă într-un nou „înveliş”. Nevoile emoţionale ale noului-născut sunt la fel de reale, valide şi importante ca şi cele fizice, nu există răsfăţ în această perioadă. Dacă bebeluşul este validat din punct de vedere psihoemoţional, atunci el va plânge mai puţin, va avea mai puţine probleme fizice, pentru că nu vom mai avea somatizări pentru nevoile sale emoţionale neîmplinite.

Mi s-a reproşat că vorbind despre aceste lucruri vin cu misticisme. Ce misticism există în a recunoaşte că avem hormoni care guvernează atât partea fizică, cât şi partea psihică? Orice endocrinolog, orice psiholog ştie aceste lucruri.

Din păcate, din nu ştiu ce motiv, partea medicală a naşterii e văzută doar ca ceva fizic. Vestea bună e că asistăm, în zilele noastre, la o întoarcere foarte mare către natural, către bio şi eco, şi cred că asta e valabil şi pentru viitoarele mămici, care vor şti ce să ceară pentru copiii lor. Eu am foarte mare încredere în puterea femeilor de a cere ce e mai bine.

Interviu realizat cu Irina Popescu în cadrul emisiunii „Meditaţii pentru părinţi” realizată de Adriana Titieni

www.itsybitsy.ro

Irina Popescu este moaşă licenţiată, educator prenatal şi consilier pentru alăptare. Mai multe detalii despre acest subiect, precum şi despre sprijinul care vă poate fi acordat găsiţi pe site-ul www.nastecumsimti.org.

Căsuţa copiilor: NOU concurs de desene!

Dragi copii, ne pregătim deja pentru marea sărbătoare a anului, Învierea Domnului Hristos. Avem înainte o mare bucurie, pentru care ne pregătim aşa cum facem înainte de o călătorie la care am visat de mult. Deci aşa cum înainte de călătorie ne pregătim bagajul, citim despre noua destinaţie, la fel şi acum ne pregătim sufletul pentru întâlnirea cu Tatăl nostru ceresc.

Vă invităm să vă puneţi bucuria pe hârtie, în culori, într-un desen cu tema: 

„Învierea Domnului în familia mea”

Scrieţi pe spatele foii numele vostru, vârsta, parohia/şcoala şi un nr. de telefon la care puteţi fi contactaţi. Puteţi aduce desenul direct la protopopiat sau îl puteţi trimite prin părintele vostru paroh, până în data de luni, 22 aprilie, inclusiv.

Aşteptăm cu emoţie desenele voastre!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013

Căsuţa copiilor: Minciunica ciobănaşului

La marginea unui sat de lângă munte, un ciobănaş păzea oile sătenilor. Cât era ziua de lungă, n-avea cu cine schimba o vorbă şi începuse să se cam plictisească. Nu se mai mulţumea cu tovărăşia câinilor care se purtau cu el ca nişte prieteni credincioşi. Nici poienile presărate cu flori parfumate şi mirosul crud al ierbii nu-i mai erau de ajuns. Vroia ceva nou.

Aşa că, într-o bună zi, ce se gândi? „Ia să le trag o păcăleală, să ne distrăm puţin!” Zis şi făcut. Începu să strige, din toate puterile:

—     Săriţi, băăă, lupuu’! A venit lupu’, bă! Săriţi că ne mâncă oile!

Ţăranii, aflaţi pe câmpul din apropiere, săriră iute, înarmaţi cu ce aveau la îndemână. Când acolo, nici urmă de lup. Doar ciobănaşul. Râdea pe înfundate.

—     Copil prost! – au început să zică oamenii despre glumeţul ciobănaş.

În altă zi, pe la amiază, soarele dogorea tare. Sătenii de pe câmpurile de lângă stână s-au tras la umbră, au mâncat şi s-au întins puţin la odihnă. Văzându-i, ciobănaşul nu rezistă: „Ia hai să le mai trag o sperietură! Ce tare! Să vezi ce ne râdem acu’!”

Şi începu din nou să strige:

—     Săriţi, oameni buni, lupu’! O venit lupu’ la oi! Săriţi, săriţi!

Buimaci, oamenii au sărit din nou, care cu ce avea la îndemână, să-şi scoată oile din gura lupului. Dar… ia lupu’ de unde nu-i! S-au bucurat că era numai o sperietură, dar i-au zis vreo câteva ciobănaşului, să-l înveţe minte.

Gluma pe socoteala altuia însă… nu-i lucru bun. Iar roata se întoarce. După un timp, spre seară, un lup s-a repezit de-adevăratelea în mijlocul oilor. Îngrozit, ciobănaşul începu să ţipe:

—     Ajutooor, ajutoor, săriţi, lupul! Acuma nu glumesc! Lupu’, mă! Luuupuuu’!

Oamenii se pregăteau să încheie ziua de lucru. S-au uitat către stâna de unde veneau ţipetele:

—     Iar l-o fi apucat pofta de glumă! Să-i dăm pace.

Şi nimeni nu s-a mai dus să îl ajute.

Dragi copii, „Să nu minţi” e poruncă de la Dumnezeu. De ce ne-o fi dat El acest îndemn? Pentru că dacă ne ferim de minciună ne ferim de multe rele. Minciuna e uşor de zis, dar răul pe care ţi-l faci în primul rând ţie e foarte greu de reparat. Dacă pierzi încrederea celorlalţi, foarte greu o mai câştigi înapoi.

De ţinut minte:

• Minciuna a umblat cât a umblat, până i s-a înfundat.
• Cu minciuna prânzeşti, dar de cinat ba.
• Din gura mincinosului nici ce e adevăr nu se crede.

  Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013