Schitul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Breaza

În pelerinajul nostru spiritual pe la aşezămintele monahale din Ţara Făgăraşului a venit rândul unui alt loc sfânt: schitul de la Breaza. Rugăciunile călugărilor ce au fost martirizaţi în aceste locuri nu au rămas fără răspuns în faţa lui Dumnezeu. După ce jertfa noului ctitor, părintele Ioan Năftănăilă, părea să nu fie continuată de nimeni, de anul trecut schitul de la Breaza se bucură din nou, prin binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu Streza, de o obşte de vieţuitori care duc mai departe tradiţia monahală în aceste locuri sfinţite de sângele martirilor.


Istoria unui loc sfânt
Breaza, aşezare românească ce dăinuie de veacuri, îşi poartă cu mândrie urmele paşilor istoriei. Amintirea lui Negru Vodă, descălecătorul, este prezentă atât la sud cât şi la nord de munţii Făgăraşului, planul cetăţii de la Breaza prezentând asemănări în multe privinţe cu cele de la Cetăţeni şi Poenari, din Muntenia.
În urma năvălirii tătarilor, la sfârşitul secolului al XIII-lea, popasurile şi potecile din munţii Făgăraşului erau bine păzite de români. Mai sus de schitul Breaza, la 100 de metri către răsărit, se află şi astăzi ruinele cetăţii legendarului Negru Vodă. Cele mai vechi părţi ale acestui complex sunt cele doua turnuri în formă cilindrică, zidul de incintă fiind ridicat într-o etapă ulterioară. Fortăreaţa asigura paza potecii de la picioarele plaiului Breaza, potecă ce trecea munţii Făgăraşului. Cetatea a fost părăsită cel mai probabil în secolul al XV-lea.
Încă din vechime este atestată aici existenţa a trei aşezăminte monahale la poalele munţilor Făgăraşului, lângă satul Breaza. Denumirile lor ni s-au transmis până astăzi: „La Chilii”, „La Poiană” şi „La Fântâniţă”.
Una dintre ele a fost arsă cu călugări cu tot, patru vieţuitori care s-au opus opresiunilor armatei austro-ungare trimisă sub comanda lui Buccow să distrugă din temelie toate locaşurile de credinţă ortodoxă. Aşa şi-au înscris călugării numele lor în rândul martirilor creştini, prin jertfa de „La Poiană”.
O altă istorisire este legată de minunea de „La Fântâniţă”, unde se spune că la un moment dar a izvorât vin, pe care călugării l-au dat cotropitorilor pentru a nu fi omorâţi. Această fântână se păstrează şi astăzi la apus de mănăstire.

Reconstrucţia mănăstirii
După revoluţie, voinţa românilor făgărăşeni de a-şi vedea vechile aşezări monahale reînviate a fost posibilă. Deşi multe fortăreţe ortodoxe au fost distruse de generalul Buccow, martiriul călugărilor de atunci a rodit astăzi prin frumoasele aşezări monahale ce străjuiesc cu rugăciunea Ţara Făgăraşului.
Cel care a reconstruit aşezarea monahală de la Breaza este vrednicul părinte Ioan Năftănăilă, prin care Dumnezeu a continuat istoria acestui loc. Pătimirile părintelui în închisorile comunismului timp de 6 ani au născut făgăduinţa aceasta: „Dacă voi scăpa cu bine din această carceră grea, voi ridica o mănăstire”. Preot cu un suflet mare, cu multă dragoste de carte şi de cult, părintele Ioan şi-a împlinit promisiunea: cu sprijinul neobosit al familiei sale s-a ridicat biserica mănăstirii. Aceasta a fost dotată cu toate cele necesare desfăşurării slujbelor tot prin grija părintelui Ioan. I-au fost alături cei doi fii, Eugen şi Ioan, doctori de trup şi de suflet, căci unul este medic stomatolog şi celălalt preot în Viştea de Jos. Şi doamna preoteasă Eugenia l-a însoţit tot timpul pe părintele în efortul reconstrucţiei acestui aşezământ monahal. Cât a fost în putere, părintele Ioan Năftănăilă a slujit cu multă dragoste aici, doamna preoteasă fiind cea care dădea răspunsurile de la strană şi înfrumuseţa slujba prin vocea sa deosebită.
De 4 ani, de când este ţintuit la pat, părintele este mereu cu grija de a fi mereu vie această aşezare monahală. Dorinţa sa a fost transpusă în fapt, căci din iunie 2006 din binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu Streza au venit la acest schit câţiva vieţuitori călugări, care duc mai departe rugăciunea şi tradiţia monahală în aceste locuri binecuvântate.

Pr. Cătălin Teulea

Interviu cu părintele egumen Ambrozie

Părinte, cum s-a aprins în sufletul dumneavoastră dorul după călugărie?
Trebuie să vă mărturisesc că de mic am vrut să mă călugăresc. Pe atunci, din satul meu s-a călugărit un preot bătrân, părintele Timotei. De multe ori mergeam şi lucram la el în curte. Liniştea pe care o emana şi trăirea sa cu Dumnezeu m-au cucerit şi pe mine, chiar dacă eram doar un copil. Aşa se explică faptul că primele trei luni de vieţuire într-o mănăstire au fost la mănăstirea Balaciu din judeţul Ialomiţa, acolo unde este înmormântat acest părinte. În această mănăstire am stat până la vremea armatei.

Şi totuşi care este mănăstirea unde aţi devenit călugăr?
După armată, dorul după Dumnezeu s-a aprins mai cu putere. Cu acest dor sfânt am intrat la mănăstirea Izbuc din judeţul Bihor. De această aleasă mănăstire se leagă călugăria mea. După 5 ani de vieţuire ca frate de mănăstire, au urmat primii 3 ani de călugărie. Când Mitropolitul Laurenţiu Streza era episcop la Caransebeş a revigorat viaţa monahală. Astfel am ajuns să fiu călugăr vreme de 5 ani la schitul Ruşchiţa, de lângă cariera de marmură.

Cum de aţi ajuns în Ţara Făgăraşului la acest schit minunat, Breaza?
Actualul Mitropolit al Ardealului, Dr. Laurenţiu Streza, a fost cel care ne-a sugerat acest loc deosebit. Cu binecuvântarea sa şi a părintelui exarh Visarion am venit aici din 1 iunie 2oo6. Tot de la Ruşchiţa au venit împreună cu mine rasoforii Dosoftei şi Damaschin.
Părinte stareţ, care sunt rezultatele palpabile ale obştii de aici?
În primul rând faptul că jertfa părintelui Ioan Năftănăilă se continuă. Îl purtăm în rugăciunile noastre şi ne bucurăm de câte ori îl putem vedea. Părintele nostru duhovnic Ermilian îl pomeneşte în slujbele bisericii.
Putem spune că din grajdurile existente, preluate de mănăstire, am făcut o casă unde să putem locui, dotată cu toate cele necesare. De asemenea, după cum aţi văzut, am început să construim deasupra ei chilii. Deşi cheltuielile au fost mari, sperăm să putem ieşi la liman.
Avem o mică gospodărie cu păsări, vaci şi porci. Aceasta e necesară pentru întreţinerea noastră şi tratarea pelerinilor cu o masă caldă. Bucătăreasa noastră, sora Ana, îşi dă toată silinţa în acest sens. Iar noi, obştea, avem ascultări atât la gospodărie cât şi la gaterul de prelucrare a lemnului necesar pentru chilii.

Ce proiecte aveţi pentru viitor?
Dorim să facem un atelier de sculptură. În ce priveşte chiliile, am turnat deja fundaţia pentru ele, în faţa mănăstirii. Din actuala locuinţă a noastră dorim să facem pe viitor casă de oaspeţi. Avem în proiectele noastre şi pictarea bisericii. Toate acestea dorim să le împlinim spre slava lui Dumnezeu.

Ce mesaj le transmiteţi credincioşilor făgărăşeni?
Să fie cu mai multă iubire unii faţă de alţii, cu mai multă credinţă şi răbdare. De câte ori au ocazia să vină la noi, să nu ne ocolească. Ne bucurăm de prezenţa şi ajutorul lor. Cu ajutorul primăriei putem pune la dispoziţia pelerinilor peste 50 de locuri de cazare. Dumnezeu să ne ocrotească pe toţi!
Mulţumim, părinte! Şi dumneavoastră şi obştii Dumnezeu să vă dăruiască spor în toate!

Interviu realizat de Pr.Cătălin Teulea

Obştea schitului

La acest schit sunt astăzi următorii vieţuitori:
Părintele egumen Ambrozie - cel care se ocupă de buna administrare a acestui aşezământ monahal.
Părintele Ermilian - preotul şi duhovnicul mănăstirii, venit de la mănăstirea „Muntele Mic” din episcopia Caransebeşului
Rasoforul Dosoftei – venit de la schitul Ruşchiţa din episcopia Caransebeşului
Rasoforul Damaschin - venit tot de la schitul Ruschiţa
De ceva vreme sunt sprijiniţi de sora Radu Ana din Hunedoara, bucătăreasa şi gazda primitoare a acestui loc minunat.
Toţi se nevoiesc cu ascultarea, rugăciunea şi munca.

Programul slujbelor

Rânduiala slujbelor începe în fiecare dimineaţă la ora 7 cu Acatist, Ceasuri, Obedniţă
Miercurea şi vinerea se slujeşte Sfânta Liturghie.
În fiecare a doua Duminică a lunii se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu la ora 17.

Călăuză pentru pelerini

La schitul de la Breaza puteţi ajunge pe traseul Făgăraş - Recea - Gura Văii - Breaza (aproximativ 16 km). Din Breaza o luaţi apoi pe drumul spre munte, drum forestier pe care mai mergeţi cam 1 km, până vedeţi pe dreapta un indicator către schit. De acolo mai sunt vreo 200 de m.
Capacitate de cazare: 50 de locuri


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Întrebarea cititorului: De ce să merg la biserică?

Sunt elev la liceu şi nici unul dintre prietenii mei nu merge la biserică. Ei spun că biserica e doar pentru bătrâni, ce să pierdem noi timpul acolo? Acum la tinereţe trebuie să profităm de viaţă şi mai încolo vom vedea... Adevărul e că am mers de câteva ori, dar şi eu mă cam plictisesc (trebuie să recunosc şi că mă trezesc cam greu duminica dimineaţă, pentru că sâmbăta întotdeauna ies cu prietenii seara). De ce să merg la biserică?

Claudiu

Ca să te faci om, Claudiu!
Vezi, am spus "să te faci", nu "să fii"! Avem aici o mare taină a omului! El, omul, este singura făptură neisprăvită prin actul Creaţiei divine, pentru că, făptură "după chipul lui Dumnezeu" ca şi îngerii, numai el are chemarea şi putinţa să fie şi creator. Numai Dumnezeu şi omul creează: Dumnezeu din nimic şi omul din cele făcute şi dăruite lui de Dumnezeu! Actul creator al omului cuprinde, în primul rând, propria devenire. Omul se creează pe sine, se isprăveşte (devenind măcar om de ispravă), se desăvârşeşte (devenind măcar fiinţă spirituală), lucrând împreună cu Dumnezeu şi desfătându-se de asta!
Bucuria, plăcerea şi desfătarea omului nu constau în rezultatul lucrării (imposibil de văzut, pipăit şi măsurat din cauza infinităţii sale), ci în a fi împreună cu, în şi prin Dumnezeu "Cel ce Este"! Singura desfătare reală a omului este participarea la împărtăşirea de Fiinţă! Suntem flămânzi şi însetaţi de fiinţă, de tot mai multă şi mai bogată fiinţă, adică de Dumnezeu. Orice tentativă de potolire acestui gol ontologic din fiinţa noastră este păcat, pentru că aduce după sine durerea de a te hrăni cu surogate naturale sau identic naturale, durerea de a te adăpa cu minciună, durerea de a ne lăsa trăiţi de o viaţă străină de dorul inimii noastre, durerea de a ieşi din viaţa aceasta ca nişte avortoni...
Iartă-mă, Claudiu! S-ar putea să fie prea greu pentru tine ce-ţi spun eu acum, prea greu dacă la această vârstă îţi hrăneşti sufletul doar cu ce-ţi oferă ieşirile cu prietenii care ştiu să "profite de viaţă"!
Din nefericire, eu am văzut cum profită oamenii de viaţa lor, mai ales la vârsta voastră şi cât de săraci sunt spiritual. Acolo, în adâncul tău Claudiu, sinele tău de om însetat de adevăr şi frumuseţe infinită e în agonie dacă nu-i dai nimic spiritual ca hrană - Dacă muzica pe care o asculţi e subculturală, lipsită de orice spiritualitate, dacă lecturile sunt doar cele referitoare la frivolitatea vieţii, dacă filmele pe care el vezi sunt doar despre sex şi sentimentele stârnite de el, dacă înveţi doar pentru note sau ca să ai şi tu o facultate... Dacă toate acestea sau doar unele dintre ele sunt adevărate, e firesc să te plictiseşti la biserică. E firesc pentru firea căzută, bolnavă, amorţită, moartă... Organul cu care ai putea pricepe şi gusta desfătarea de acolo, se numeşte duh şi, se pare, că încă nu l-ai descoperit. Dacă această întârziere se datorează doar deficienţelor de educaţie şi instruire spirituală, specifice vremurilor noastre centrate pe consum şi profit, poţi pune începutul cel nou astăzi. Cum? Făcând ce făceau cei care puneau întrebări Bătrânilor lor (vezi Patericul): ucenicii întrebau, Bătrânii răspundeau, ucenicii făceau şi se mântuiau!
Poate aici ar fi momentul să afle şi cei care-mi tot scriu şi-mi povestesc suferinţele lor, cu adevărat impresionante şi, desigur, reale, de ce nu se schimbă nimic. Realitatea umană nu se schimbă fără omul care o trăieşte, fără ca el să facă acel ceva necesar schimbării!
Aşadar, Claudiu, pentru a trăi plenar şi a deveni cel ce eşti chemat să devii, e nevoie să te hrăneşti şi să creşti. Şi cum tu ai trei dimensiuni, şi sufletul tău lucrează diferit în fiecare, e nevoie să le dai atenţie şi hrană bună tuturor. Adică trupului, ceea ce îl ajută să guste cât de Bun e Dumnezeu Care le-a făcut pe toate "bune foarte" şi să fie astfel sănătos şi curat. Psihismului, afectivităţii şi părţii tale poftitoare, numit psihism de socialişti: relaţii sănătoase, frumuseţe, artă, prietenie, dragoste curată... Iar duhului: Rugăciune, Slujbe, lecturi duhovniceşti, sfaturi duhovniceşti, întâlniri duhovniceşti, şi, mai ales, Harul pe care îl primim prin Sfintele Taine ale Bisericii. Duhul nostru se hrăneşte numai cu har şi acesta, la noi în Biserică, se dă prin Sfintele Taine şi slujbele care le însoţesc...
Aşadar, să mergi la Biserică pentru a-ţi hrăni duhul! Cu duhul hrănit şi luminat, sufletul tău va avea trăiri curate şi bucurii sfinte, va şti să trăiască necazul şi durerea altfel decât omul trupesc, iar trupul va participa la Bucuria Sfântă, pentru că şi el e chemat.
De ce te plictiseşti? Din cauză că ai duhul amorţit din cauza nehrănirii lui, şi ţi-ai hrănit psihicul şi somaticul cu prea multe excitante şi euforizante sintetice, mincinoase, inventate de societatea de consum... Fereşte-te să devii dependent de plăcerea dată de substanţe... Va fi mai greu să ieşi din coşmar. Un alcoolic se va plictisi şi irita oriunde nu se află un pahar cu alcool!
Vorbeşte cu tine, cu sufletul tău şi alege! Şi dacă ai ales să mergi la Biserică, să renunţi la ieşirile cu prieteni sâmbăta seara şi să mergi la Sfânta Liturghie, roagă-te să afli înţelesul şi sileşte-te! Intrarea în Împărăţia Bucuriei după care tânjeşti se face "cu sila!" şi silă înseamnă atât efort, cât şi lipsa de plăcere... Curaj, om drag! Onorează-ţi vocaţia de a fi om, alege să fii "ca Dumnezeu" făcând ce-Ţi cere El şi dorul adânc al inimii tale, şi refuză lucid şi liber dreptul de a te rata, dreptul de a deveni "ca un dobitoc"!
Ştiu că deja ai refuzat această din urmă opţiune, de vreme ce ai dorit un răspuns. Fie ca Domnul să-ţi completeze răspunsul aşa cum Singur ştie că ţi se potriveşte ţie!
Cu dragoste şi respect, M. Siluana


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

Aşteptări şi dezamăgiri

Uneori suntem dezamăgiţi că celălalt nu face lucrurile aşa cum am vrea noi, în probleme mărunte sau mai puţin mărunte. De ce? Pentru că fiecare dintre noi avem nişte aşteptări de la cel de lângă noi, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama de asta. Experienţa de viaţă ne-a format nişte pretenţii, nişte aşteptări de la căsnicie, iar când acestea nu sunt împlinite intervine dezamăgirea şi amărăciunea. Mai multe despre cum influenţează aceste aşteptări căsnicia ne spune Părintele John Mack, un preot ortodox american care a practicat multă vreme consilierea familială.

O poveste des întâlnită…
Mary şi John stăteau în biroul meu într-o linişte desăvârşită. Îmi ceruseră să ne întâlnim pentru a discuta despre căsnicia lor. „Spuneţi-mi, de ce vă aflaţi aici?“, i-am întrebat. Ei s-au privit pentru scurt timp, apoi Mary a început să vorbească: „Ceva merge rău, rău de tot. Nu ştim ce anume, dar cu greu putem să vorbim fără să ne luăm la ceartă. El e supărat pe mine şi eu pe el. Ceva nu merge bine şi noi nu ne putem da seama despre ce e vorba.“
Faptul că cei doi aveau probleme nu mă surprindea deloc. În decursul ultimelor luni devenise din ce în ce mai evident că între ei era o mare tensiune. Dar nu fusese întotdeauna aşa. Era o vreme, şi asta nu cu mult timp înainte, când nu-i putea separa. Şi iată-i totuşi în biroul meu, abia vorbindu-şi unul altuia. Mi-ar plăcea să pot spune că ei doi sunt o excepţie, dar tristul adevăr e că multe căsnicii sunt în aceeaşi situaţie.
Ce e trist e că Mary şi John se iubeau cu adevărat. Când au hotărât să se căsătorească, au făcut-o cu cele mai bune intenţii şi cu cea mai mare dorinţă de a face mariajul lor să dureze. Chiar şi după căsătorie, amândoi au depus toate eforturile în acest scop. Dar ceva n-a mers cum trebuie. În timp ce discutam, îmi devenea tot mai evident că declinul căsniciei lor se întâmplase treptat, aproape imperceptibil. Nu exista un defect moral major din partea lui sau a ei (adulter, beţie sau vreo neglijenţă evidentă), doar lucruri mărunte. Mary nu era atât de interesată de relaţiile intime pe cât i-ar fi plăcut lui John. Lui John îi plăcea prea mult să se uite la televizor şi nu era atât de comunicativ pe cât i-ar fi plăcut lui Mary să fie. Mary vorbea prea mult la telefon cu mama ei. John nu făcea curăţenie prin casă. Toate acestea erau lucruri minore. Nici unul suficient pentru a distruge o căsnicie. Cu toate acestea, ele creau o atmosferă de acreală şi supărare.

Aşteptări nespuse sau irealiste
Gândindu-vă cu toată seriozitatea la căsnicia voastră, este foarte important să învăţaţi din exemplul celor doi. Daţi-mi voie să vă sugerez câteva lucruri pe care să le aveţi în vedere.
În primul rând, Mary şi John s-au căsătorit având o serie de aşteptări în ceea ce îl priveşte pe celălalt şi căsnicia lor. Din păcate însă, aceste aşteptări erau neverbalizate şi, în multe cazuri, neştiute chiar de cel care le avea.
De exemplu, în familia lui Mary, tatăl ei se ocupa mult de starea bună a casei. Aceasta a conturat aşteptările ei cu privire la viitorul soţ: „Un soţ bun repară casa când e cazul, se îngrijeşte de tot felul de lucruri; unui soţ bun nu trebuie să-i ceri să facă unele lucruri, el le face pur şi simplu.“ Însă John a crescut într-o familie în care tatăl nu făcea mai nimic prin casă fără să i se ceară sau să fie linguşit de soţia lui. Astfel, ceea ce îşi imagina despre sine ca soţ nu era ceea ce avea în minte Mary.
Pe parcursul prieteniei lor aceasta nu a contat, dar după ce s-au căsătorit şi s-au mutat la casa lor, a devenit o adevărată problemă. „Dacă o deranjează ceva îmi va cere“, gândea el. Însă Mary nu cerea: „Unui soţ bun nu trebuie să-i ceri, iar o soţie bună nu e cicălitoare.“ John observa amărăciunea lui Mary, dar nu ştia cu ce greşise.
Pe de altă parte, John se căsătorise având aşteptarea ca relaţiile fizice cu soţia lui să fie foarte apropiate. Ea nu dispreţuia acest aspect al căsniciei, dar nu se ridica la aşteptările lui; nu-i trecuse niciodată prin cap să îl aştepte îmbrăcată mai deosebit, deşi el avea mari aşteptări în acest sens. Bineînţeles că Mary simţea supărarea lui John, dar nu înţelegea de ce era indispus şi nemulţumit când ajungea acasă. Treptat, a început să devină amărâtă şi indignată. Amărăciunea ne face să devenim din ce în ce mai înverşunaţi, ajungem tot mai obsedaţi de latura negativă. Curând, vedem doar slăbiciunile celuilalt, ne umplem de mânie şi la fel devine şi căsnicia noastră.
Am descoperit astfel că problemele lor aveau la origine aşteptările nerostite ale fiecăruia. Amândoi au admis că nu era corect să îl judece pe celălalt în raport cu standarde care nu fuseseră făcute cunoscute. Mai mult, vorbind despre ele, ei îşi dădeau seama că trebuie să-şi dorească să le schimbe. Pentru mulţime de motive, Mary nu va fi niciodată soţia senzuală din visurile lui John, iar John nu va fi bărbatul repară-tot din visele lui Mary. Pentru bunul mers al căsniciei, fiecare trebuia să fie dispus să-şi sacrifice propriile vise şi să-l accepte pe celălalt aşa cum este! Fără această dispoziţie spre comunicare şi sacrificiu, căsnicia lor era sortită eşecului.

„Mai fericit este a da decât a lua“
Lecţia pentru voi este aceeaşi, indiferent dacă vă pregătiţi pentru căsătorie sau v-aţi căsătorit deja de mult timp. Chiar dacă vă daţi sau nu seama, aveţi şi voi anumite aşteptări. Vă judecaţi pe voi, partenerul de viaţă şi căsnicia voastră pe baza acestora. Cu cât le veţi putea clarifica şi exprima mai bine, cu atât mai bine veţi fi în stare amândoi să înţelegeţi propria dezamăgire. Cu cât veţi fi mai dispuşi să vă criticaţi aşteptările şi să le schimbaţi în acord cu realitatea, cu atât veţi evita dezamăgirea.
Mary şi John s-au căsătorit aşteptând fiecare de la celălalt să-i împlinească nevoile şi dorinţele. Amărăciunea dovedeşte atitudinea lor egoistă faţă de căsătorie. Pentru a-şi îndrepta căsnicia, era absolut necesară o schimbare. În loc să se privească pe sine ca pe cel servit, trebuia să vadă în sine pe cel ce serveşte! Domnul Însuşi este primul exemplu în acest sens. De câteva ori în Evanghelie El îi mustră cu blândeţe pe ucenici pentru dorinţa lor de a fi serviţi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El“ (Matei 20, 28). În căsătorie trebuie să urmaţi exemplul lui Iisus. Trebuie să vă căsătoriţi (şi să rămâneţi astfel) nu pentru a fi slujiţi, ci pentru a sluji şi a vă da viaţa celuilalt şi pentru celălalt.
Episcopul Kallistos Ware scria: „Egocentrismul este moartea persoanei, în profunzimea ei. Fiecare om devine cu adevărat o persoană numai intrând în relaţie cu alte persoane, trăind pentru şi în ele… Iubirea de sine este iad; pentru că, în cele din urmă, ea este sfârşitul a toată bucuria şi a rostului nostru pe pământ.“ Dacă vă doriţi ca mariajul vostru să crească în iubire şi bucurie, trebuie să vă căsătoriţi nu pentru a primi, ci pentru a da. Pentru că, după cum a spus Hristos, „Mai fericit este a da decât a lua“ (Fapte 20, 35).

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

De-a v-aţi ascunselea

Toamna se plimba ca o mare doamnă, cu mantia ei lungă, unduindu-se în spatele ei pe deasupra câmpiilor pline de holde, pe deasupra dealurilor îmbrăcate în livezi pofticioase ce ispiteau pe orice trecător care s-ar fi nimerit să treacă pe acolo, pe deasupra munţilor acoperiţi cu haina pădurilor de un verde crud care-ţi încălzea privirea. În urma paşilor ei se întâmpla ceva magic, ceva miraculos. Totul îşi schimba culoarea, forma, mirosul... Livezile se unduiau în bătaia vântului, cu pomii gemând sub povara fructelor ademenitoare. Merele roşii făceau parcă cu ochiul oricui trecea pe acolo. Gutuile galbene, îmbrăcate ca nişte pui în puf moale, ispiteau cu mirosul lor chiar şi pe cel mai neatent călător care adâncit în gândurile sale n-ar fi băgat de seamă frumuseţea lor. Pădurile munţilor îşi schimbau îmbrăcămintea din verde crud în galben ruginiu, aşternând apoi hainele lor, adică frunzele, în calea Doamnei Toamna, ca un covor moale şi pufos.
Nu uitase Toamna să-şi plimbe mantia şi peste satul lui Matei, lăsând în urma ei aceeaşi imagine feerică. Într-o dimineaţă, băiatul fu trezit de zarva de afară. Maria şi Andrei alergau gălăgioşi prin curte provocându-se reciproc: ”Eu o să culeg cel mai frumos măr!”; „Ba nu. Al meu o să fie mai mare!”; „Ba al meu o să fie mai dulce!”; „Ba al meu... Ba al meu...“
Matei îşi aduse aminte că astăzi vor merge cu toţii în livadă la culesul merelor. Aproape cât ai clipi din ochi, se trezi în mijlocul curţii, cu coşuleţul în mână, pregătit pentru ziua cea mare. Bunica îi chemă pe cei trei puşti lângă ea şi le dădu ultimele sfaturi. „... Şi să fiţi cuminţi!”, se auzi în urma lor glasul bunicii, care se grăbea să ţină pasul cu cei trei năstruşnici.
Drumul până la livada bunicii lui Matei trecea prin alte câteva livezi. Copii se bucurau de priveliştea pe care Toamna le-o aşternuse înainte. Deodată Matei, ridicându-şi năsucul cârn în vânt, adulmecă o mireasmă ispititoare. „Miroase a mere, a mere proaspete şi pofticioase”. Şi fără să mai stea pe gânduri, se năpusti asupra primului pom care îi ieşise în faţă şi smulse cu poftă din crengile joase un măr oacheş. Maria şi Andrei au tăbărât şi ei pe frumosul pom care-şi plecase crengile la pământ încărcat de roade atrăgătoare. Bunica îi privi îngăduitoare aşteptând să vadă ce vor face în continuare. Matei muşcă cu poftă din măr şi, cu gura plină, abia respirând, exclamă: „E tare gustos!” Şi întinse apoi mâinile spre alte mere pentru a le aduna în coşuleţul său. „Matei! Se auzi glasul bunicii. Nu e voie. Nu sunt ale noastre. Aceasta nu e livada noastră”. „Dar bunico, e doar un măr, sau... două”. „Nu e voie, Matei, nu e voie să iei ceea ce nu e al tău”. „Dar bunic,o e doar un măr. Ştiu că nu e al meu dar e doar un măr... Şi apoi sunt atât de multe că nici nu se vede că am luat şi noi câteva”. „Te înţeleg, Matei, îi răspunse bunica, dar ştii că este păcat să iei ceea ce nu e al tău. Adică e păcat să furi”. „Dar nu m-a văzut nimeni bunico!” „Vezi, răspunse bunica, asta înseamnă să furi. Să iei ceea ce nu este al tău crezând că nu te-a văzut nimeni. Dar să ştii că întotdeauna este cineva care te vede.”
Cei trei copii priveau acum speriaţi în jurul lor aşteptând ca cineva să iasă de la pândă de după un copac şi să-i certe. Bunica îşi făcu răgaz să se aşeze un minut jos pe iarbă îi chemă lângă ea pe cei trei puşti speriaţi şi le spuse:
Era odată un om nărăvit la furat. Şi măcar de-ar fi fost sărac... Dar de unde! Era bun gospodar, cu nevastă credincioasă şi copii cuminţi, cu pământ şi acareturi, cu cai, cu vaci şi cu oi, dar aşa fusese el crescut rău de părinţii lui, că nu era sătul până ce nu mânca din ceva furat! Femeia lui de multe ori îl dojenea, sfătuindu-l şi rugându-se de dânsul să se lase de un asemenea nărav, dar el răspundea mereu: „ Femeie, nu-nţelegi ca eu nu pot altfel?! Până n-oi lua ceva de la unul sau de la altul, nu-mi tihneşte şi pace!”
Odată, prin luna lui iulie, întorcându-se din ţarină într-o noapte cu lună plină şi văzând lanurile îmbelşugate ale altora, îndată se gândi: "Ce-ar fi să-mi aduc eu acasă o căruţă din minunăţia asta de grâu!". Şi iată că se duse iute, pregăti căruţa şi caii, şi în toiul nopţii, când doarme şi pasărea, cum zic ţăranii, plecă la furat, luând cu el şi o copiliţă de-a lui de vreo 4-5 anişori, căreia îi plăcea nevoie mare să meargă cu tată-său în căruţă.
Ajunşi la lanuri, copila rămase în căruţă, iar omul nostru prinse a se furişa, privind în toate părţile (căci se vedea ca ziua): când la stânga, când la dreapta, când înainte, când înapoi... În mintea ei necoaptă, dar curată, copila se tot minuna de ce se uită tată-său în toate părţile, numai într-una nu... Omul, după ce s-a încredinţat că nu-l vede nimeni, înhăţă câţiva snopi şi veni cu ei la căruţă. „Tată, matale ai uitat ceva! zise deodată copila, aproape speriindu-l”. „Draga tatii, dar ce-am uitat?!” „Mata ai uitat ceva... În toate părţile te-ai uitat, dar ai uitat sa te uiţi şi în sus...”
Ea nu se gândise să-şi dojenească părintele, căci nici nu pricepea bine ce făcea acesta, dar aşa se socotise cu căpşorul ei, că dacă tot s-a uitat în toate celelalte părţi, ar fi fost bine să se uite şi în sus... Iar cuvintele nevinovate ale copilei aşa-l cutremurară pe om, trezind în el frica de Dumnezeu, că s-a şi dus de a pus snopii la loc, întorcându-se acasă mai căit şi mai ruşinat ca niciodată. Femeia, când l-a văzut cu căruţa goală, a crezut că l-or fi prins la furat, dar el i-a povestit totul de-a fir a păr, că dacă se uita mai întâi în sus, nu mai era nevoie să se mai uite în celelalte părţi, că de ochiul lui Dumnezeu nimeni nu se poate păzi!
Ochii lui Matei se ridicară instantaneu spre cer. Nu-i veni să creadă. Rămase mut cu mâna aţintită sus. Bunica împreună cu Maria şi Andrei ridicară şi ei privirea ţintind şi ei cerul şi uimirea se putea vedea pe chipul celor patru. CINEVA se juca cu câţiva norişori răzleţi de pe cer. Îi adunase laolaltă şi îi amestecă, precum pictorul îşi amestecă cu penelul culorile pentru ca apoi să le aştearnă pe pânză. Apoi sub privirile uimite ale lor se desfăşură pe pânza cerului imaginea aproape vie a unui ochi, un ochi care zâmbea, un ochi din care răzbătea o lumină plină de bunătate. Era parcă ochiul lui Dumnezeu. Pe faţa lui Matei se prelingeau câteva picături de lacrimi. Nu de teamă, ci de bucurie. Aceea bucurie pe care o simţise şi când descoperise îngeraşul. Ochiul clipi şi se împrăştie apoi, precum fumul este risipit de vânt, dar lumina revărsată de el rămase în sufletul lui Matei. „Matei, unde fugi?” Îl întrebară Maria şi Andrei. „Veniţi cu mine!” Le răspunse în grabă Matei.
În câteva clipe cei trei copii se întoarseră de la livada bunicii, fiecare cu câteva mere frumoase în mână pe care le aşezară sub mărul din livada vecinului.
Aici jos cineva era fericit, bucuros şi mulţumit, iar acolo sus CINEVA zâmbea…

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007

O cauză de multe ori ignorată a bolii: Egocentrismul

Dacă cineva îşi va analiza cu sinceritate cauza neadaptării sale la dificultăţile vieţii, va descoperi adesea un mic cuvânt compus din trei litere: „EGO". Încordarea şi boala se produc de multe ori din cauză că noi nu vrem să sacrificăm marele nostru „EU", iar cauzele multor boli ar putea fi cuprinse într-un singur cuvânt: egocentrism.

Egoismul apare din faşă
De multe ori copilul este învăţat a gândi egoist încă de mic, atunci când i se dă ocazie să-şi manifeste propria importanţă. De fiecare dată când dă cele mai uşoare semne de nervozitate, părinţii şi bunicii aleargă să-l strângă drăgăstos în braţe, îi dau un biberon, îl plimbă în braţe, sau fac ceva ca să-i arate că soarele, luna şi stelele sunt gata să-i răspundă la fiecare gest de agitaţie. Un copilaş devine astfel obişnuit ca toate lucrurile să stea la dispoziţia lui, iar cu trecerea timpului el îşi desăvârşeşte tehnica pentru a-şi satisface interesele egoiste.
Din păcate părinţii hrănesc în continuare egocentrismul copilului: când elevul din clasa întâi le povesteşte despre un băiat mai mic că este „fricos", că el îl trânteşte la pământ şi îl bate, drăgăstosul tată se bucură şi-l aplaudă zicându-i „Viteaz băiat are tata!" Când unul din clasa a VIII-a se tânguieşte că „Directorul acela bătrân l-a pedepsit pentru nimica toată", majoritatea părinţilor judecă cazul numai pe baza afirmaţiilor adolescentului plângăreţ.
Părinţii care mereu împroaşcă cu noroi pragul casei vecinilor pentru a-l arăta pe al lor mai curat sunt un exemplu rău, pe care copiii lor de obicei îl urmează. Dacă părinţii obişnuiesc să-i vorbească pe alţii de rău, iar masa de seară devine o „masă de disecţie" a vecinilor, personalitatea copiilor prezenţi la discuţii va fi rău influenţată de acest lucru.
Mult prea multe din eforturile şi banii noştri sunt dirijate spre interese egoiste, pentru a clădi „eul" copiilor noştri. Noi cumpărăm de multe ori copiliţei în vârstă de 8 ani hăinuţe mult mai scumpe decât poate permite bugetul familiei, o facem „complet feminină'" după modelul unui fan, îi cultivăm egoismul, căutăm să-i facem toate voile, dar prea rar ne ostenim să o învăţăm să gândească altruist, în interesul altora.

Altruismul trebuie cultivat din copilărie
Educarea altruistă pozitivă este posibilă şi ea trebuie să înceapă încă din faşă. Unii psihologi chiar recomandă părinţilor ca atunci când bebeluşul scânceşte, să fie lăsat aşa pentru câteva momente şi abia apoi să-i fie satisfăcută nevoia inerentă. Ei vorbesc de aşa-zisa „toleranţă la frustrare”, adică o educare a voinţei celui mic şi astfel o pregătire pentru viaţă, din care el va învăţa că nu tot ceea ce i se cuvine este obţinut imediat şi cu orice preţ.
Există copii mici care sacrifică banii lor economisiţi pentru bomboane pe care să le dau celor nevoiaşi. Copiii instruiţi de timpuriu ca să fie darnici şi politicoşi faţă de alţii, cu siguranţă că nu vor produce în anii de mai târziu dezamăgiri părinţilor sau altora şi vor deveni persoane iubite, respectate şi apreciate în anturajul lor.
Putem de exemplu să-i cumpărăm fetiţei noastre un tort semipreparat, s-o punem să-l coacă şi să-l garnisească, apoi să-l ducă la o mamă istovită de muncă sau bolnavă. Ce investiţie mai bună poate să facă cineva cu bani aşa de puţini pentru a-i oferi copilului său fericirea de a pleca zburând spre casă, vesel şi plin de sănătate sufletească?
Cu adevărat înţelept este acel părinte care poate să îndrume pe tânărul în vârstă de 14 ani să se ducă la un vecin nevoiaş ca să-i cosească pajiştea, să-i strângă fânul sau să-i cureţe zăpada! Nu există o cale mai bună de a insufla obiceiuri sociale sănătoase tineretului. Părinţii merg însă pe calea opusă atunci când îl echipează pe băieţaşul lor în vârstă de 3 ani cu puşcă şi gloanţe ca să bubuie trecătorii. Aceasta îi obişnuieşte cu ideea de a obţine satisfacţie lovind sau chiar omorând pe alţii.

Satisfacerea Eu-lui şi bolile trupului
Dr. William Sadler a fost impresionat de legătura strânsă dintre dorinţa de satisfacere a Eu-lui personal (filautia, cum o numeşte Sf. Maxim) şi multe boli. El spune că ,,nimeni nu poate să aprecieze aşa de bine ca un medic procentajul uimitor de mare al bolilor şi suferinţelor omeneşti care sunt o urmare directă a: supărării, fricii, conflictelor, imoralităţii, vieţii dezordonate, ignoranţei, gândirii nesănătoase şi vieţii îndoielnice.
Psihiatria modernă a preluat pe lângă numeroase şi preţioase sfaturi biblice şi pe acela de a gândi altruist, ajutând şi pe alţii. Un psihiatru scrie: „Fără iubire noi pierdem voinţa de a trăi. Vitalitatea noastră spirituală şi fizică este subminată, rezistenţa noastră este micşorată şi cedăm bolii care adesea se dovedeşte fatală. Putem scăpa, să zicem, pe moment de moarte, dar ceea ce ne rămâne este o existenţă sărăcăcioasă şi stearpă, iar din punct de vedere emotiv aşa de secătuită încât putem să ne socotim numai pe jumătate vii."
Acceptarea sinceră a principiilor şi învăţăturilor lui Hristos în ceea ce priveşte realizarea păcii şi bucuriei sufleteşti, realizarea gândirii altruiste şi a vieţii curate, ar şterge deodată mai mult de jumătate din bolile, grijile şi dificultăţile umanităţii. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din actualele nenorociri ale omenirii ar putea fi real prevenite prin puterea profilactică extraordinară a trăirii personale în spiritul învăţăturilor lui Hristos.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 10 - noiembrie 2007