marți, 20 martie 2007

Editorial: La ce bun postul?

Perioada Postului Mare este încărcată de o tensiune sufletească aparte. Bisericile sunt mult mai aglomerate decât în restul anului, chiar şi în timpul săptămânii. Oamenii îşi aduc aminte că au un suflet şi simt nevoia să se îngrijească puţin şi de acesta şi astfel dau năvală la Taina Spovedaniei. Îşi împlinesc astfel o „îndatorire“ (că aşa-i bine şi aşa-i tradiţia...), fie de ochii lumii, ai familiei, poate şi ai conştiinţei, sau pur şi simplu că aşa s-au obişnuit să facă. Să zicem că e bine şi aşa, e bine că omul are încă acest imbold. Pentru că Dumnezeu lucrează în Taina Spovedaniei...
Însă foarte mulţi, după această perioadă în care au auzit despre cât de bine este să fii bun, ce înseamnă postul, ce înseamnă să te pregăteşti sufleteşte, să te rogi, să-ţi cureţi sufletul etc. se întorc la vechile apucături şi obiceiuri mai puţin creştineşti. De ce oare? „Pentru că s-a terminat postul!“, poate veni un răspuns. Şi de-acum gata, la distracţie!
Oare doar în post trebuie să fim buni, să ne ferim de cele rele, să ne îngrijim sufletul? Înseamnă că la sfârşitul postului avem dezlegare la păcate? Păi atunci am o întrebare simplă: LA CE BUN POSTUL, dacă tot mă reapuc de relele pe care m-am străduit să le îndepărtez? Nu pare acesta un fel de a fi şi de a face al unor oameni proşti? Adică fac aşa un efort şi apoi stric tot ce am realizat?
Bunătatea şi dragostea sunt calităţi după care să alergăm mereu, nu doar în post. Viaţa noastră este o călătorie în care să ne străduim să lepădăm din sufletele noastre cât mai mult răutatea. Strădania este a noastră, dar ajutorul vine de la Dumnezeu. Ca să fie eficientă însă, această strădanie trebuie să fie permanentă. Dacă nu, e ca şi când ai semăna ceva şi doar peste un an îţi aduci aminte să şi pliveşti. Oare se mai văd răsadurile de buruieni? Se mai vede curăţenia sufletului după un an de zile fără Spovedanie? (Şi şi aceea făcută în grabă, că e aglomeraţie mare...) La fel este şi cu postul. Ceea ce facem în post nu ne va ajuta la nimic, dacă ceea ce am lucrat acum nu vom îngriji mai departe.
Pr. Marius Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

Foamea de lumină

V-aţi întrebat vreodată de ce iubiţi mai mult lumina decât întunericul? De ce sunteţi dependenţi de lumină? De ce simţiţi o stare de nelinişte atunci când sunteţi înconjuraţi de întuneric?
Noi, ca şi oameni moderni, am devenit atât de dependenţi de această lumină materială, încât nu concepem să trăim nici măcar o secundă în întuneric. Când negura nopţii ne acoperă sub mantia sa întunecată, instinctiv ne îndreptăm spre miraculosul întrerupător electric pentru a ne cufunda apoi într-o baie de lumină. Dacă în timpul alergării cotidiene sau al plimbării de seară suntem surprinşi de căderea întunericului, pe uliţele satelor sau pe bulevardele oraşelor, instinctiv aşteptăm apariţia unei miraculoasei lumini. Dacă întunericul stăruie în jurul nostru, deodată devenim neliniştiţi. Este firească această stare, această nelinişte în întuneric şi în acelaşi timp această foame a noastră de lumină?
Răspunsul este simplu. DA, e firesc să tânjim după lumină de vreme ce Dumnezeu ne-a creat pe noi ca să fim fii ai luminii. Ne-a făcut pe noi înşine lumină după chipul Său care este lumină („Eu sunt lumina lumii” spune Hristos). Iar dacă Dumnezeu este lumină şi noi avem în noi înşine această scânteie a luminii dumnezeieşti, care tinde neîncetat să se unească cu Lumina cea adevărată, Hristos.
Dar, din păcate, noi suntem cei care ne cufundăm zilnic în întuneric, deşi trăim într-un secol al luminii materiale. Suntem luminaţi 24 de ore din 24, fie de lumina naturală a astrelor cereşti, fie de lumina artificială creată de noi tocmai din dorinţa de a nu fi în întuneric. Şi, cu toate acestea, de multe ori avem impresia că întunericul ne învăluie chiar şi în miezul zilei. DE CE?
Pentru că nu avem neapărat nevoie de o lumină care să vină din exteriorul nostru, ci de una care să pornească din interiorul nostru, care să ne lumineze şi pe noi şi pe cei din jur. Iată ce ne spune Hristos: ”Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău şi trupul tău este întunecat. Aşadar, ia seamă ca lumina din tine să nu fie întuneric. Prin urmare, dacă tot trupul tău este luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime ca atunci când te luminează făclia cu strălucirea ei” (Luca 11,34-36).
Cu alte cuvinte, foamea de lumină pe care o resimte societatea actuală trebuie hrănită nu cu acest surogat al luminii electrice, ci trebuie potenţată lumina care este în noi şi care este a lui Hristos. Dacă l-am păstra pe Hristos lângă noi în fiecare clipă a vieţii, am avea lumină chiar dacă în jur ar fi întuneric material. Mă uit mereu în jurul meu şi văd prea multe feţe întunecate. Întunecate pentru că le este foame, o acută foame de lumină. Suntem crispaţi pentru că nu găsim această hrană. De aceea uităm să zâmbim, de aceea trecem indiferenţi unul pe lângă altul, posomorâţi, căci soarele n-a răsărit şi în sufletul nostru, deşi el străluceşte sus pe cer. Poate că este timpul să lăsăm lumina să răzbată şi din noi. Care lumină? „Veniţi de luaţi lumină!“ auzim în noaptea Învierii. Săptămâna Luminată ne îndeamnă din nou să păstrăm această lumină. S-o păstrăm doar în această săptămână? Nu. Este un îndemn să fim luminaţi şi să luminăm întregul an.
Poate că e timpul să zâmbim mai mult celor din jur, să le dăm puţin din lumina ochiului nostru, şi atunci cu siguranţă că, luminând fiecare câte puţin, va fi mai multă lumină în jurul nostru. Dar fii atent că nu poţi să dai lumină dacă nu ai lumină! Iar lumina este Hristos. Primeşte-L pe Hristos în sufletul tău, pentru a-L putea dărui şi celuilalt, alinându-i astfel foamea de lumină.
Veniţi deci nu doar să luaţi lumină, ci şi să daţi lumină!
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

Protopopul Romul Zaharie în lumina adevărului

Cineva afirma, nu demult, că “nu trebuie să moară un om ca să se poată vorbi de el în istorie”. Iată un adevăr incontestabil! Ţara Făgăraşului a avut în decursul secolelor oameni de seamă, înfăptuitori de istorie şi creatori de cultură, dar are şi în prezent oameni de prestigiu, despre care se poate vorbi ca atare şi astăzi şi în viitor. Consider că unul dintre aceştia este Protopopul Romul Zaharie, de curând pensionar.

Student de elită
Părintele Romul s-a născut în 5 aprilie 1931 la Boholţ, părinţii săi, Ioan şi Maria, fiind agricultori. Primele 4 clase le-a făcut la şcoala din satul natal, iar cursurile liceale la Liceul “Radu Negru” din Făgăraş. La încheierea acestora, în 1950, şi-a luat bacalaureatul. Având o educaţie religioasă deosebită încă din familie, după bacalaureat a urmat cursurile Institutului Teologic Universitar din Sibiu, devenind licenţiat în teologie în 1954.
Ca unul care i-am fost coleg de an la teologie, pot spune că a făcut parte din rândul celor mai buni studenţi ai cursului nostru. În promoţia noastră alcătuită din 59 de studenţi, au fost 12 studenţi de elită, la acelaşi nivel, încât nu se putea spune despre unul că era mai bun decât ceilalţi, chiar dacă nu aveau exact aceeaşi medie. Între aceştia se afla şi Romul Zaharie. Acest prestigiu şi l-a păstrat şi după examenul de capacitate preoţească, dat în acelaşi an 1954.

Protopop timp de 26 de ani
După terminarea studiilor teologice s-a căsătorit în anul 1955 cu Maria Bucurenciu, din Avrig, absolventă a Şcolii Normale din Sibiu. În acelaşi an a fost hirotonit preot şi numit paroh în satul său natal, unde a slujit cu râvnă tinerească şi tact pastoral timp de 16 ani.
În temeiul capacităţii şi activităţii sale ca preot-paroh a fost numit Protopop al Făgăraşului, funcţie în care a activat între anii 1971-1997, când s-a retras ca paroh la Biserica “Sf. Treime” din Făgăraş. Ca protopop al Făgăraşului, şi-a pus în evidenţă capacităţile sale de preot cult, de om inteligent şi înţelept şi mai ales acelea de om bun şi modest. Aceste însuşiri personale au făcut ca slujirea sa preoţească să fie rodnică şi apreciată atât de enoriaşii săi, cât şi de preoţii din protopopiat şi ierarhii noştri.

Înţelepciune şi bunătate
Aceste însuşiri l-au ajutat să fie ziditor de suflete creştine, chiar într-un regim ateist şi anticreştin, cum a fost regimul comunist din ţara noastră. Nu i-a fost uşor să conducă Protopopiatul Făgăraşului atâţia ani într-un regim de dictatură interesat de ceea ce gândea, vorbea şi făcea fiecare preot. Dar l-a condus cu înţelepciune şi demnitate, încât nici un preot de sub jurisdicţia sa n-a avut de suferit în timpul respectiv. Calitatea lui supremă de om bun, om cu inimă aleasă, l-a ajutat să nu facă rău nimănui, ci numai bine. Dat fiind faptul că a săvârşit “lucru de evanghelist” şi că “şi-a făcut slujba deplin” (II Timotei 4-5 ), merită în continuare cinstire, preţuire şi recunoştinţă din partea tuturor celor care i-au cunoscut personalitatea şi omenia.
Dumnezeu să-i dăruiască sănătate, să-i înmulţească anii vieţii de pensionar, să-i răsplătească bunătatea inimii şi toate facerile de bine, precum şi slujirea sa preoţească, iar istoria Ţării Făgăraşului să-l consemneze ca om distins al acestei regiuni.
Pr. Prof. Ioan Glăjar
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

„Liturghia salvează omenirea”

Numele: Pr. Costel Leca
Data şi locul naşterii: 23 mai 1977, Roman, judeţul Neamţ
Studii: şcoala primară în Braşov, Seminarul Teologic „Simion Ştefan“ - Alba-Iulia (1992-1997), Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“- Sibiu
(1999-2003)
Familia: căsătorit cu Mihaela
Parohia în care slujeşte: Paltin

Pe părintele Costel l-am cunoscut în noiembrie anul trecut, la instalarea lui ca preot. Deschis şi bine dispus, dar şi hotărât să pună lucrurile la punct. Se potriveşte perfect locului şi ne confirmă faptul că Dumnezeu îşi alege în chip minunat oamenii. Ne-a plăcut în mod deosebit când am stat de vorbă să aflăm despre tradiţiile creştine sănătoase primite din educaţia de acasă în părţile Moldovei.

Părinte, mi-am dorit încă de când am fost la instalarea dumneavoastră să vă pun o întrebare: cum aţi avut curajul de a vă asuma ca parohie Paltinul, un sat cu atâtea probleme, care nu este încă închegat ca şi comunitate, o parohie de unde nu vă puteţi lua nici măcar salariul?
Am avut curaj pentru că am cunoscut regiunea cu mult timp în urmă. Unul dintre colegii mei de facultate, Nicolae Zdrăilă, este din Poiana Mărului. Venind la el în vacanţe, la Crăciun, la Paşti, am cunoscut zona şi mi-a plăcut foarte mult. Am ştiut mai apoi că se construieşte biserica şi când Dumnezeu a rânduit, am venit ca să-mi depun dosarul. Chiar eu i-am ajutat pe oameni să întocmească cererea pentru înfiinţarea unei noi parohii, şi scoţându-se la concurs, neexistând contracandidat…

Nemaiavând altcineva curaj…
(părintele zâmbeşte, dar mă aprobă)
Da… Eu am adus doi colegi să vadă satul, însă nefiind prea multe facilităţi: nici şcoală sau dispensar, unde să fi putut lucra soţia, nici casă parohială, biserică neterminată, număr foarte mic de credincioşi… Practic o familie nu poate să se întreţină. Referitor la curaj, unii zic că este curată nebunie. Eu zic că este curată nebunie când nu-i har şi când Dumnezeu nu te înflăcărează din interior. Într-un fel este, pentru că eu nici acum nu mi-am luat nici un salariu şi nici nu cred că o să iau curând, pentru că toţi banii îi investim ca să terminăm biserica. Încă mai avem şi datorii, pentru că pentru încălzirea centrală care era de maximă urgenţă am împrumutat 2000 de euro. Şi sunt încă multe lucruri de făcut.

Povestiţi-ne puţin, care a fost traseul dumneavoastră până a ajunge la preoţie?
Părinţii mei au venit în 1969 în Braşov; aveau o educaţie profund religioasă din familiile lor; venind însă aici, ca mai toţi tinerii, au uitat de Dumnezeu într-o anumită măsură şi nedând curs chemărilor lui Dumnezeu la diferite niveluri şi situaţii de viaţă, Dumnezeu le-a făcut la un moment dat o chemare care nu putea fi refuzată: primul copil, o soră de-a mea mai mare, Anca, a murit de leucemie la 5 ani. Ai mei, având resorturile spirituale la care să se reîntoarcă, au reintrat pe calea Bisericii… Astfel, eu de la vârsta de doi ani sunt nelipsit de la biserică. Şi aşa Dumnezeu a rânduit: am ajuns băiat de altar mai întâi la biserica Sfinţii Arhanghelii, apoi la părintele Corneliu Gârbacea de la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, ambele în Braşov, părinţii mei fiind consilieri aici. Mai târziu, părintele Stelian Manolache m-a ajutat cu sistematizarea subiectelor la Mica Biblie; multe dintre subiecte aveau nevoie de o contextualizare, adică o introducere şi o încheiere pe care nu le aveau… Asta a contribuit în general la admiterea mea la facultate.

Aveţi vreun model pe care vă doriţi să îl urmaţi?
Modelul de preot pentru mine în primul rând este părintele Corneliu Gârbacea, mai ales în ceea ce priveşte administraţia bisericească. Şi o parte din ceea ce pot să fac eu astăzi îi datorez lui, pentru că stând lângă el de mic le-am învăţat din mers.
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre familia în care v-aţi născut, dar şi despre cea pe care aţi întemeiat-o dumneavoastră.
Părinţii mei având o evlavie deosebită, specific moldovenească, ţin toate tradiţiile şi toate posturile. Când eram mic stăteam cu mama până târziu şi o ajutam la fiertul colivei, făceam colăcei, mucenici… Îi întindeam prin miere şi nucă, spărgeam nuca, alegeam miezul, ce poate să facă un copil… Fără excepţie, duminică dimineaţa plecam cu toţii la biserică. Împlinind tradiţia creştină, dimineaţa ne luam iertare unii de la alţii.
În ceea ce priveşte familia pe care am întemeiat-o acum, Dumnezeu nu a rânduit copii, dar sperăm cât de curând; şi noi ducem mai departe tradiţiile păstrate de la părinţi (şi socrii sunt tot din zona Moldovei).

Ce vă place să faceţi, în afară de slujirea preoţească?
Pe lângă ceea ce fac, îmi place foarte mult să cânt. Îmi place muzica populară mult, să cânt pe voci. Nu mai am şansa să cânt pe mai multe voci, decât cu rare ocazii, când vin colegii pe la noi în vizită. Am cântat după facultate în corul comunităţii elene din Braşov.

Ce vă doriţi pentru perioada următoare?
Îmi doresc foarte mult să terminăm şcoala şi să finalizăm măcar o cameră în toamna aceasta la casa parohială. Sper că voi avea parte de înţelegerea credincioşilor care sunt aşteptaţi să dea ajutorul cuvenit, inclusiv la căratul pietrei pentru fundaţie, la ridicat. Este normal să începem cu jertfa şi după aceea să culegem roadele. De aceea nici eu nu îmi iau salariul atât cât am capacitate să jertfesc… Iar casa nu este a mea, ci rămâne a parohiei şi sper ca oamenii să înţeleagă acest lucru, că dacă mă ajută pe mine nu o fac doar pentru mine personal ci fac un bine comunităţii. Şi de asemenea să terminăm cu biserica lucrurile care au rămas nefăcute.
Un ajutor deosebit l-am simţit din partea domnului primar din Şinca Nouă, Dumitru Flucuş, care a depus tot efortul pentru a susţine plata iconostasului pe care l-am montat de curând. Ne-a ajutat cu foarte multe lucruri şi ne ajută în continuare şi la casa parohială. Mulţumim şi Consiliului local, care împreună cu domnul primar şi-au manifestat sprijinul şi au fost prezenţi în număr mare la instalarea mea.

Ce le transmiteţi enoriaşilor dumneavoastră?
În primul rând un îndemn la unitate! Să fie lăsată răutatea şi orgoliul deoparte, pentru nu sunt deloc ale creştinilor. Este important să înţelegem că dacă Domnul Hristos ne-a dat poruncă să iubim pe cei ce ne urăsc şi să facem bine celor ce ne fac rău, ne dă în jur şi oameni care ne fac rău, pentru a-i iubi, pentru a-i ierta…

Aveţi un mesaj şi pentru cei care ne citesc?
Pentru cei ce vor citi, acelaşi mesaj în esenţă: să nu uităm că două porunci mari a dat Domnul Hristos: porunca iubirii, detaliată prin cuvintele iubiţi pe vrăjmaşi, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. Iar a doua poruncă mare: luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, şi beţi dintru acesta toţi, Acesta este Sângele Meu. Liturghia salvează omenirea. Dacă nu ajungem să participăm la Sfânta Liturghie şi să ne împărtăşim des, nu ştiu cum o să ne prezentăm în faţa lui Hristos cu cămaşa Botezului curată.
Interviu realizat de Pr. Marius Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

Grâul, moartea şi Învierea

Grâul este una din materiile cel mai des întrebuinţate în cultul nostru, datorită semnificaţiilor sale profunde, euharistic-eshatologice: prescura este o sumă a boabelor de grâu măcinate, dăruită prin împărtăşanie tuturor ca trup al lui Hristos; iar bobul de grâu, prin capacitatea sa de renaştere la viaţă (moare în pământ ca apoi să dea viaţă noii plante) este simbolul învierii.

Atunci când Mântuitorul le-a vorbit ucenicilor despre cele ce aveau să se întâmple (patimile, moartea, îngroparea, învierea şi înălţarea Sa la cer), spre a fi înţeles de cei care Îl ascultau s-a folosit de comparaţia cu bobul de grâu, care pentru a aduce roadă trebuie aşezat în pământ. Întrucât aşezarea în pământ este similară cu moartea, Hristos spune că bobul de grâu trebuie ca mai întâi să moară în acest fel, pentru ca după aceea să se trezească la viaţă: “dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce roadă multă” (Ioan 12, 24).

Moartea – ceva de dorit?
În acest fel moartea nu mai poate fi privită ca ceva negativ, ci trebuie înţeleasă ca ceva superior, vrednic de dorit, pentru că are consecinţe benefice, deasupra vieţii de dinainte de moarte. Sfântul Apostol Pavel dezvoltă această temă şi prezintă efectele morţii: face posibilă învierea şi schimbă trupul stricăcios în trup nestricăcios, pregătit astfel pentru viaţa din Împărăţia lui Dumnezeu: “Ceea ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu e trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu sau de altceva din celelalte (...) Se seamănă trupul în stricăciune, înviază în nestricăciune (...) Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (1 Corinteni 15, 36-42). La întrebarea cum vor fi trupurile înviate ne răspunde că ele vor fi diferite de cele îngropate, prin capacităţile noi ale lor: ceea ce era predispus stricăciunii va fi nestricăcios; ceea ce era firesc ( = conform firii căzute) devine duhovnicesc: “omul dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer” (1 Corinteni 15, 47).

Moartea este singura cale spre Înviere.
Singura modalitate prin care omul poate ieşi din sfera existenţei pământeşti limitate (în cunoaştere şi înţelegere) şi pătimitoare (supusă bolii şi suferinţei) şi de a intra în sfera vieţii cereşti (nelimitată, înţelegătoare şi nestricăcioasă), este moartea. Acest lucru a fost înţeles încă din vechime de către majoritatea popoarelor şi se poate deduce din cultul morţilor diferitelor religii: credinţa în nemurirea sufletului şi viaţa fericită din Împărăţia lui Osiris şi din Câmpiile lui Iaru (la egipteni); cele 7 lumi superioare (swarga), 7 lumi inferioare (patala) şi 12 infernuri, în care va merge sufletul după moarte, în funcţie de faptele sale (la indieni); credinţa că după moarte sufletele merg la Zamolxis pentru a trăi fericite (la geto-daci), etc. Dar toate aceste credinţe nu au provenit dintr-o motivaţie clară, argumentată printr-o experiere personală, reală. Singurul care a argumentat cu fapta ceea ce a afirmat prin cuvânt este Mântuitorul Hristos, care S-a înviat pe Sine, făcându-se “începătură a învierii tuturor celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20).

Coliva din grâu – expresie materială a credinţei în înviere
Coliva este o ofrandă care se aduce pentru sufletele morţilor şi se prepară din grâu fiert, îndulcit, amestecat cu nuci pisate şi cu diferite arome. Boabele de grâu sunt expresia materială a credinţei în înviere, iar dulciurile şi aromele din compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor şi dulceaţa vieţii veşnice pe care nădăjduim să o dobândească cel care a murit. Moartea aduce şi o transformare a trupului, o schimbare menită să-i facă posibilă viaţa nouă de după ea. Sfântul Apostol Pavel spune că aşa cum bobul de grâu, după ce moare în pământ, înviază cu alt trup, la fel trupul nostru stricăcios după ce moare se îmbracă în trup nestricăcios şi nemuritor (1 Corinteni 15, 53).

Moartea, naştere pentru Înviere
Fiecare creştin practicant ştie că drumul spre Înviere trece prin moarte, pentru că moartea nu este doar încetarea existenţei pământeşti, ci şi modul prin care trupurile stricăcioase se vor îmbrăca întru nestricăciune (la fel ca grâul), pentru a putea fi potrivite cu Împărăţia lui Dumnezeu, în a cărei frumuseţe îşi vor trăi veşnicia împlinitorii cuvintelor mântuitoare ale lui Hristos. Sfinţii Martiri au înţeles acest lucru, iar noi îi sărbătorim în ziua în care ei au fost omorâţi, pentru că aceasta este ziua în care ei s-au născut pentru Împărăţia lui Dumnezeu.