Nu credeam că libertatea cea nouă va lovi în educaţie cu impostură

 M-am născut în 1947, în anul cumplit al foametei, dar n-am murit, cum mureau copiii din Basarabia. Am crescut într-o casă la poalele Tâmpei, când pe Tâmpa scria cu majuscule enorme numele lui Stalin cu litere decupate prin tăierea brazilor din pădurea de pe Tâmpa, dar scria cel puţin cu litere latine. În Basarabia, pe atunci se murea pentru cuvintele unei rugăciuni în limba română.

          Am mers la şcoală în clasa I îmbrăcată cu o uniforma cusută de mama. Mama îmi cosea toate hăinuţele. În Basarabia copiii smulşi de lângă mame erau deportaţi în zdrenţe şi duşi în lagărele din Siberia.

          Nu ştiam despre toate acestea pentru că părinţii se fereau să-mi povestească, de teama de a nu fi ridicaţi peste noapte sub învinuirea de duşmani ai regimului comunist.

          Mama, binecuvântata mea mamă, m-a învăţat să-mi fac semnul crucii şi să mă rog fără să vorbesc despre asta la şcoală. Îmi zicea mama că până şi animalele îşi fac semnul acesta sfânt cu copita, în ţărână. A găsit mama timp să mă ducă la biserică, să mă dea ca şi pe alţi copii la lecţiile de religie pe care părintele le făcea benevol după-mesile, tot în biserică. Am crescut în credinţă datorită ei, mamei, care a ştiut să mă îndrume. Am făcut ce făcea ea, am îndrăgit ce-am văzut la ai mei.

În adolescenţă am cântat la corul bisericii, apoi studentă fiind, departe de casă, duminicile eram nelipsită de la corul din podişorul bisericii mele de suflet.

Când în 89 s-a produs marea cotitură spre libertate, cel mai mult m-am bucurat de introducerea religiei în şcoli. Au apărut cărţi de cultură religioasă, s-au tipărit scrierile marilor Părinţi ai Bisericii, am aflat despre chinul şi martirajul intelectualilor, al preoţilor, pentru credinţă...

 Dacă aş fi fost destul de tânără m-aş fi înscris la Facultatea de Teologie, să fiu şi eu profesoară de religie. Nu credeam că libertatea cea nouă va sminti lumea şi va lovi în educaţie cu impostură. Presimţeam în lecţiile la clasă cum creşte în tineri ispita neascultării şi libertatea este răstălmăcită prin alegeri încuviinţate chiar de părinţi. Vroiam să fac totuşi ceva, măcar şi de la copil la copil, pentru puţinii pe care îi aveam sub privire la mine, în clasă. Dezinteresul şi fuga de învăţătură mă dezarmau. Adeseori întrerupeam lecţia şi abordam teme de altă natură, mai aproape de interesul lor curios, decât de cunoaşterea propriu-zisă a lecţiei, ca să le cuceresc din nou atenţia. Ce n-am încercat? De la jocuri cu teste de interes psihologic la stimularea cu nota 10 a învăţării pe de rost a unor poezii. Alegeam uneori texte anume, istorioare cu tâlc din cultura religioasă pe care lucram la vedere reguli gramaticale, dar în subtext atingeam ca din întâmplare subiecte morale, provocându-i la comentarii şi chiar dacă un subiect agreat eşua, mai găseam putere să reiau cu alte resurse, cu alte mijloace, altădată.

Sunt în Basarabia. Copiii învaţă şi cântă în şcoli în limba română şi preţuiesc lucrul acesta. Ştiu pe de rost măcar o poezie a lui Mihai Eminescu, cântă cu dragoste versurile lui Grigore Vieru şi pun flori la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

 Tinerii admiră libertatea din occident şi de la noi din ţară şi aspiră la bunăstarea de acolo.

Aici tinerii îşi întemeiază familii foarte devreme, şi-şi cresc împreună copiii, cu răspundere împărţită egal. În parcuri întâlneşti o mulţime de familii tinere cu copiii de mână. Văd în parc taţi de puţin peste 25 de ani plimbându-şi copiii, jucându-se cu ei la leagăne şi la maşinuţe, bunei bucuroşi venind cu nepoţii la porumbei.

Se construiesc multe biserici în locul celor dărâmate şi arse de comunişti sau transformate în grajduri şi sedii de partid. Credinţa este o trăire firească şi deosebirile de cultură religioasă nu se încurcă decât în minţile răzvrătite. Am văzut în biserică multe femei tinere gravide. Într-o zi de duminică am numărat 11 gravide.

La şcoală, Religia nu este o materie opţională. Dă, Doamne, să nici nu fie vreodată!

din Chişinău, de Ziua Mamei

Maria Gabor

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015

Ora de religie, perspective şi şanse noi. Ce foloase putem avea din această criză

S-a vorbit foarte mult despre ora de religie, despre nedreptatea noii modalităţi de a avea acces la ea, despre războiul împotriva Bisericii etc. Dincolo de acestea, vă propun o altă perspectivă: ce folos putem avea din toate acestea?







Ca orice criză, problematizarea statutului orei de religie în şcoala românească este o ocazie de maturizare. Iar consecinţele pozitive care au decurs şi pot decurge în continuare de aici mi se par foarte importante:



1. Responsabilitate şi prezenţă. Părinţii s-au mobilizat, înfiinţând Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” (APOR) – cu filiale în toată ţara.


Implicarea membrilor comunităţii în viaţa Bisericii este existenţială. Participarea la slujbe nu e suficientă. Prin Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe şi Taine ale Bisericii noi primim daruri extraordinare. Dar suntem chemaţi să le înmulţim, să dăruim şi noi mai departe, în lume, ceea ce primim în Biserică – prin ceea ce suntem, prin ceea ce facem. Preotul, de la care noi avem atâtea aşteptări, nu poate face foarte mult singur în acest sens. El este săvârşitorul Sfintei Liturghii şi un Dar mai important ca acesta nu există. Însă în ceea ce priveşte activităţile sociale sau culturale care se pot desfăşura într-o parohie, preotul are nevoie de implicarea celorlalţi membri ai parohiei. Iar împreună pot face lucruri minunate.


Ar fi frumos ca această mobilizare a părinţilor să nu se oprească în susţinerea orei de religie, ci să meargă mai departe: în crearea în biserici a unui cadru primitor pentru copii, cu activităţi şi ateliere dedicate special acestor fraţi mai mici ai noştri, de care suntem responsabili.


2. Schimbarea manualelor.


Accentul trebuie mutat de pe acumularea de informaţii pe lucruri practice, pe probleme de viaţă, de trăire. Din păcate programa orei de religie a fost uneori foarte prost interpretată de autorii de manuale. La unele teme, în loc să afle informaţii potrivite cu vârsta lor, copiii au parte de un discurs preluat fără prea multe modificări din manualele de facultate. Dacă profesorul nu îndrăzneşte să dea deoparte astfel de texte care, la un nivel copilăresc de înţelegere, par seci şi respingătoare, aşa va fi şi ora lui. Programa propune teme mari, frumoase, generoase. Manualele însă le tratează uneori total nepotrivit.


Apoi, aspecte referitoare la „bătaia” răzbunătoare a lui Dumnezeu sau ura de orice fel sunt cu totul idei cu totul necreştine. De aceea ele nu au ce căuta în manualele de religie. Copiii au nevoie să înţeleagă în primul rând că Dumnezeu este Tată. Şi nu un tată ca cel biologic, care este supus greşelii, ci Tatăl din parabola fiului risipitor. Iar problema consecinţelor păcatelor noastre poate fi abordată simplu şi realist, fără a-L interpune pe Dumnezeu atribuindu-i o imagine de cavaler ofensat şi răzbunător.


Până la schimbarea manualelor, profesorul de religie poate privi cu discernământ aceste aspecte, transmiţând copiilor adevăratele valori, dincolo de litera manualului.


3. O relaţie personală cu Dumnezeu


Vorbind prea mult DESPRE Dumnezeu, uităm foarte des să vorbim CU Dumnezeu. Copiii ar trebui îndrumaţi mai mult spre o experienţă personală a relaţiei cu El.


4. Creşterea calităţii orei de religie.


Numărul înscrierilor va depinde foarte mult de cât este aceasta de interesantă, de atractivă. Profesorul de religie va fi forţat la o pregătire continuă, asemenea medicului, pentru a veni mereu în faţa copiilor cu probleme actuale, cu jocuri şi activităţi practice, bazându-se pe educaţia non-formală mai mult.



5. Implicarea directă a Bisericii.


Parteneriatele pe care le încheie acum parohiile pentru a sprijini profesorul şi ora de religie trebuiau făcute mai demult. Ele sunt prilej de sprijin reciproc în misiune, iar o colaborare între profesorul de religie şi parohie este în avantajul elevilor, care pot fi antrenaţi în activităţi interactive şi mai puţin convenţionale.



6. O triere atât a profesorilor, cât şi a elevilor.


Profesorii de religie care caută doar un loc căldicel şi comod, care să le asigure un salariu, se vor retrage (acum sau mai târziu) din învăţământ. Vor rămâne cei dispuşi să fie dedicaţi acestei misiuni, care, ca orice slujire la catedră în folosul elevilor, cere jertfa personală.


Pe de altă parte, numărul elevilor total dezinteresaţi, care de multe ori îngreuiază ora, va scădea.



7. Creşterea duhovnicească a dascălilor.


Cei care aleg să rămână şi să lupte vor fi provocaţi să crească duhovniceşte, pentru că e singura cale. Nu poţi să transmiţi ceea ce tu nu ai. Iar copiii simt asta. Dacă profesorul nu este puternic şi stabil duhovniceşte, dacă nu este interesat să îşi rezolve propriile probleme sufleteşti, dacă nu este pasionat şi activ, dacă nu se află în rânduiala Bisericii şi sub ascultarea şi rugăciunea unui duhovnic, nu va reuşi.


Dincolo de avantajele discutate mai sus, care vor duce la creşterea calităţii orei de religie şi la o mai bună relaţie între profesori şi elevi, există şi un dezavantaj: unii copii nu vor mai avea şansa de a afla mai multe despre Dumnezeu prin intermediul acestei ore. Din diverse motive: necredinţa sau indiferenţa părinţilor, comoditate etc. Sau, mai rău, din cauza unei experienţe negative legate de ora de religie (iar aici nici nu mai putem spune că e dezavantaj, pentru că lipsa unei experienţe este mai bună decât o experienţă negativă). Pentru toate aceste cazuri, suntem datori să înmulţim rugăciunea. Să fim vii şi prezenţi, fiecare în locul unde suntem, având permanent în inimă numele Domnului. Şi Dumnezeu va face minuni în fiecare zi.


Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015

Apostolat nr. 83. Din sumar:

Dialoguri:
Pictorul Ştefan Câlţia: Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!

Răgaz pentru recunoştinţă:

• O nouă rubrică: Răgaz pentru recunoştinţă
• Din secretele vieţii împlinite: Practicarea recunoştinţei ne luminează viaţa
•  Un doctor de inimi şi de suflet: „Fă-ţi viaţa frumoasă, n-o mai irosi!” 
• Gânduri la un an de păstorire

Cu Dumnezeu în casă:
Expunerea copiilor la Wi-Fi, telefoane mobile, televizoare sau microunde
Scăpând de constipaţie, scăpaţi de toxine
 
Evenimente:       

• Ziua românilor, la Victoria
• Final de an brâncovenesc la biserica Voievodului din Făgăraş
• Primeniri de suflet în Parohia Victoria I
• Din dragoste de oameni
• Concert de colinde la biserica ,,Sfânta Treime” – Făgăraş
• Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, colindat în satul natal
• Colind şi oaspeţi la Bucium
• Grupuri de colindători în parohia Veneţia de Jos
• Împreună, de Bobotează
• Festivalul cetelor de feciori din Ţara Făgăraşului

Pictorul Ştefan Câlţia: Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!

Din evocările domnului Câlţia poţi înţelege, ca o revelaţie, traiectoria noastră din ultimul secol. Format la o intersecţie de regimuri şi vremuri, dânsul a trăit şi a înţeles pe viu istoria şi amprenta ei. Aşa că vorbeşte adesea despre lumea satului copilăriei şi valorile ei, despre intervenţia comunismului şi consecinţele care se văd astăzi mai bine ca oricând. Vă prezentăm o selecţie din diverse interviuri în care ne vorbeşte despre tradiţii, despre valori şi rânduială, despre drum şi despre sensul vieţii.

Ţăranii te învăţau firesc să ai un anumit comportament

Îmi amintesc că, pe la 9-10 ani, cu un prieten de-al meu, am intrat pe o poartă la un vecin, care avea pe prispă o viţă întinsă, de care atârnau nişte struguri uşor copţi. Ne-am dus şi noi să luăm câţiva ciorchini. Exact când să-i luăm, bătrânul care locuia în casă a ieşit, noi am fugit, şi am crezut că nu ne-a văzut. Pe seară, ne-am aşezat pe bancă alături de bunica şi cu bătrânii, la poartă, cum se strângeau ei de obicei. Şi apare moşul, cu un coşuleţ plin cu struguri. Îi dă bunicii: „Mamă Dochie, uite nişte struguri copţi. Că or trecut nişte copii pe la mine şi aşa milă mi s-o făcut de ei că or luat de jos numa’ de-ăia acri“. Moşul s-a uitat la noi: „Hai, mă, luaţi câte-un strugure“. Noi tremuram, nu ştiam ce să facem. Aceştia erau ţăranii simpli, cu frica lui Dumnezeu, care te învăţau firesc să ai un anumit comportament.

Într-un interviu cu Laurentiu Ungureanu, Anca Vancu, adevarul.ro

Colectivizarea

Povestea cu pământul a fost foarte simplă. De fapt, e un experiment pe care l-au făcut ruşii în Ucraina – cotele. Totdeauna cota era mult mai mare decât puteai tu să produci. Ţăranul român avea o anumită responsabilitate. Nu-şi putea închipui că poţi trăi fără să-ţi plăteşti dările la stat. Ei au mizat pe acest comportament al lui. „Dacă plătesc, scap!”. Cotele creşteau an de an. Îşi dădeau seama că nu mai pot face faţă cu ce au. Au început astfel să vândă de prin casă. Descoperă ei că primesc o cotă în raport cu suprafaţa de pământ pe care o aveau. Simt pământul ca o povară, vor să scape de el. Dintr-o dată îşi dau seama că fii lor nu mai au ce căuta în sat şi îi trimit la oraş, în fabrici. Combinatele încep să crească. Îi alungă din sat şi-i bagă în blocuri. Ei devin din ce în ce mai dornici de a nu avea nimic, pentru că din orice aveai, trebuia să dai la stat mai mult. Dacă îţi făta vaca un viţel era o nenorocire. Tu nu aveai voie să tai viţelul ăla. Trebuia să-l vinzi la stat numai când ajungea la o anumită greutate. Iar statul ţi-l cumpăra cu mai nimic. Înainte, dacă ţăranul vedea că o vită şchioapătă, era o dramă. Acum, când făta vaca îi punea mâna viţelului în nas, ca să nu poată răsufla. Şi spunea că s-a născut mort.

Păi când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci viţelul, s-a terminat!

În dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro

Dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni!

— Aş vrea să discutăm puţin despre importanţa tradiţiei în opera dumneavoastră, fiindcă ştiu că vă ţineţi cu sfinţenie de acest filon, nu vă prea abateţi de la Cărare… Aş vrea să ştiu de ce simţiţi nevoia să fiţi profund implicat în tot ceea ce înseamnă tradiţie.

— În primul rând eu nu am sentimentul că fac un efort în a mă aşeza sau a merge sprijinit pe tradiţie. Sunt educat într-o familie în care respectul faţă de ce a fost bun făcut înainte era sfânt. În zona rurală, în zona satului în care eram, tradiţia era o piatră pe care se construia totul. Nici nu văd cum am putea construi în lume fără să respectăm tradiţia.

—   Păi putem! Nu vedeţi ce e în jurul nostru, maestre? Haos! Asta e lumea pe care o construim fără Dumnezeu şi fără tradiţie…

— Nu. Nu… Noi cred că vedem superficial lumea în care trăim. Sau o vedem mai mult printr-un mod în care ne este prezentată – mă scuzaţi – de media. În Norvegia, împreună cu prietenul meu Ilfoveanu, eram găzduiţi la o familie. Ei de vreo patruzeci de ani, cu doi copii de 12-16 ani. Ultima seară înainte de plecarea spre casă. Ceaiul care se bea în Norvegia seara, cu câteva prăjiturele. Povestim una, alta. La un moment dat, gazda spune: „Am vrea înainte de despărţire să vă facem un dar, pe care-l credem frumos.” Se retrag toţi şi se întorc îmbrăcaţi în costume naţionale. Stăm la poveşti mai departe şi ne bem ceaiul. Acesta a fost cel mai frumos dar pe care a putut să ni-l dăruiască acea familie de norvegeni. Ei trăiau în oraş deja a patra generaţie, dar la fiecare generaţie îşi comandau costume pe măsura lor, noi, exact în tradiţia de unde au venit ei. Ştiau totul despre costumele lor! Ştiau şi cum să le împăturească în ladă. Ştiţi că IA pe care o poartă femeile sau cămaşa bărbaţilor – dacă te îmbraci într-o cămaşă de ţăran, bărbătească, tu nu mai poţi sta oricum la masă; tre’ să stai drept, pentru că ea nu te lasă; ea-i comodă doar la coasă, dar la stat pe-o rână, nu. Şi IA se împătureşte într-un anume fel şi se pune în ladă, pentru ca, atunci când o scoţi, cutele să cadă într-un anumit fel. Câţi dintre noi mai ştim lucrul ăsta? Norvegianul îl ştie.

Deci sunt ţări şi locuri în această lume unde toate astea se păstrează. Şi să observăm cu atenţie, acolo unde sunt păstrate tradiţiile. Dacă ajungem în Toscana, unde familia lucreză şi stau acasă împreună, aşa cum au stat şi acum câteva sute de ani, vedem şi că în jurul lor via arată altfel – e modernă, cu tractoare, e curată, e frumoasă! Dincolo, norvegienii trăiesc la un standard de viaţă, pentru că trăiesc respectând ce le-au lăsat în suflete părinţii lor. Fără aceste lucruri – poţi să le negi, dar ai ce nega! –, dacă nu ai tradiţii, eşti nimeni! Eşti un rătăcit, cum aţi spus dumneavoastră.

—   Ne-ar putea salva întoarcerea la glia strămoşească… şi la vorbele străbunilor?

—   Nu există întoarcere! După părerea mea nu există întoarcere. Drumul e tot timpul într-o direcţie. Trebuie să ai direcţie. Să ai ţel. Dacă drumul tău e să fii creştin – sunt creştin şi nu pot să ies din asta –, deci dacă drumul tău e să fii creştin, asta înseamnă să iubeşti, să munceşti, să respecţi, să cunoşti Legea… Pentru că întâi a fost Legea. Vechiul Testament e o lege teribilă! Noul Testament nu poate exista fără Vechiul. Deci nu poţi fără lege, fără rânduială. Şi ăstea sunt lucruri de tradiţie. Şi tu te duci spre acel ceva spre care visezi, dar te duci în rânduiala asta! Altfel… eşti un nimeni… Un om care aleargă după multe şi nu găseşte nimic.

(Fragmente din interviul realizat în emisiunea 

Ora regiunii – TVR Timişoara, octombrie 2014)

Am venit dintr-o lume aşezată, deloc sofisticată, în care am învăţat că dacă îţi faci lucrul tău, şi te zbaţi pentru el, Dumnezeu te ajută. Şi, până la urmă, răzbeşti. Ce înseamnă a răzbi? A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru.

În dialog cu Diana Rotaru, jurnalul.ro

Lumea în care trăiesc este creaţia lui Dumnezeu

Sunt un om care mă duc duminica la biserică. Pentru mine, lumea în care trăiesc este creaţia lui Dumnezeu, pe care mi-a dat-o şi mie s-o stăpânesc, ba chiar să fac ce vreau, chiar să-L neg pe El. Şi atunci, când pictez, toate aceste lucruri sfinte, chiar şi o lumină care coboară printre copaci, nu e un duh, ci e lumina Creaţiei. Trăiesc în această lume creată de Dumnezeu. Sunt doar un meseriaş, un meşteşugar bun. Aparţin unei profesiuni în care există nevoia de a reconstrui pentru cei din jur, de a repovesti. Umblând prin lume cu frica lui Dumnezeu, iubesc tot ce e frumos în jurul meu. În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până la urmă reuşeşti să faci lucruri bune. Omul trebuie să înveţe felul în care a creat Dumnezeu.

În dialog cu Magdalena Popa Buluc, cotidianul.ro

Eu trăiesc cu Dumnezeu. Iar credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca însăşi viaţa. M-am născut într-o lume şi într-o familie care credea în Dumnezeu. Cumva, am fost îmbăiat în credinţa de Dumnezeu. Şi vorbesc despre o credinţă care, deşi aparent simplă, este foarte adâncă. Nu era ceva superficial. Dumnezeu nu era o persoană din copilăria mea la care eu mă duceam să-i cerşesc ceva sau ca să-mi dea o bucată de pâine. El era lucrul bun care se revărsa continuu peste mine şi, totodată, Cel căruia îi aduceam laudă.

adevarul.ro

 Pictorul Ştefan Câlţia:

• Credinţa în Dumnezeu e ca şi cum ai respira, ca însăşi viaţa.
• În viaţă, dacă munceşti şi ai credinţă, până la urmă reuşeşti să faci lucruri bune.
• Nu văd cum am putea construi în lume fără să respectăm tradiţia.
• Colectivizarea: când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci viţelul, s-a terminat!
• A răzbi înseamnă a avea speranţa că ziua de mâine e o zi bună de lucru.
• Lucrul cel mai important e ca omul să trăiască fericit pentru bucăţica aia a lui.

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015

Din secretele vieţii împlinite: Practicarea recunoştinţei ne luminează viaţa

Recunoştinţa e o floare rară, spune o vorbă din popor. Dacă ar fi să luăm ca adevărată această zicală, n-am mai avea de ce să ne mirăm că suntem atât de bolnavi sufleteşte şi că este atât de multă suferinţă în lume. Suntem mai mereu nemulţumiţi pentru viaţa, condiţiile în care trăim şi aşteptăm momentul în care să primim şi noi bucuria la care suntem chemaţi, dar către care nu ştim să ne îndreptăm.

Rezultatele unui studiu realizat la Universitatea Davis din California arată că oamenii recunoscători au niveluri mai ridicate de emoţii pozitive, satisfacţie de viaţă, vitalitate, optimism şi niveluri mai scăzute de depresie şi stres. Ei nu neagă ori ignoră aspectele negative din viaţa lor, dar acordă o importanţă mai mică bunurilor materiale şi sunt mai puţin înclinaţi să se judece pe ei înşişi ori pe ceilalţi în termenii succesului material, ai posesiunilor acumulate, sunt mai puţin invidioşi pe ceilalţi şi mai predispuşi la a face milostenie. Tot acest studiu arată că credincioşii practicanţi sunt mai predispuşi către recunoştinţă şi cred în importanţa şi interconectivitatea lor cu ceilalţi oameni, sunt mai empatici şi deschişi faţă de aproapele, mai implicaţi în comunităţile din care fac parte.

Recunoştinţa favorizează succesul personal

Fiind invitaţi să ţină un jurnal al mulţumirii, s-a observat un beneficiu în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor: participanţii la experiment au înregistrat un progres mai rapid spre împlinirea scopurilor personale (academice, interpersonale ori privitoare la starea de sănătate). Observăm din nou cum ştiinţa vremii demonstrează ceea ce "se ştia" încă din vechime. În Biblie găsim în repetate rânduri îndemnul de a fi recunoscători. În Ps. 91, 1 se spune: "Bine este a lăuda pe Domnul şi a cânta numele Tău, Preaînalte". Apostolul Pavel ne-a îndemnat şi el: "Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti" (Col. 3:15).

Recunoştinţa nu este doar o recunoaştere şi mulţumire a darurilor primite, ci şi o premisă pentru cele viitoare. Mulţumind pentru ceea ce avem, devenim mai deschişi, mai atenţi, mai primitori faţă de toate binefacerile Domnului. Sf. Isaac Sirul spune că "cea care călăuzeşte darurile spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată".

Recunoştinţa se învaţă

Sf. Isaac Sirul arată că "Gura ce mulţumeşte pururea primeşte binecuvântare de la Dumnezeu; şi în inima ce petrece în mulţumire se iveşte harul." Şi totuşi, a fi recunoscător nu e un lucru atât de uşor. Firea noastră căzută, spiritul de conservare ne-a învăţat să fugim de aspectele mai puţin plăcute ale vieţii şi de durere, considerându-le "rele", şi să căutăm plăcerea şi bunăstarea, apreciindu-le ca "bune". Dar necazurile şi durerea nu ne vor părăsi până la mormânt. Aşa încât, observându-le mai mult pe acestea, e greu să fim recunoscători.

Şi totuşi, putem învăţa şi asta. Perseverenţa în mulţumire pentru fiecare lucru mărunt, deprinderea şi notarea într-un jurnal al mulţumirii măcar o dată pe săptămână, dacă nu zilnic, a lucrurilor frumoase pe care le-am sesizat, iată doar câteva exerciţii de conştientizare a frumuseţii vieţii pe care o trăim şi a motivelor pe care le avem în permanenţă pentru a fi recunoscători. Şi cea mai eficientă lucrare a recunoştinţei ne-o dă psalmistul, când spune: "Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporului Său." (Ps. 115) A participa la Sfânta Liturghie, a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, chemarea Numelui Său în rugăciune şi împlinirea poruncilor, iată paşii lucrători ai recunoştinţei, la care suntem chemaţi cu toţii, pentru a fi conştienţi că "Bun este Domnul".

"Încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii"

Iată un exerciţiu de recunoştinţă făcut de M., o tânără de 33 de ani. Ea a început să ţină un astfel de jurnal al mulţumirii, din care ne-a împărtăşit şi nouă.

"Când m-am apucat de jurnalul bucuriilor zilnice, inevitabil îmi venea să mulţumesc văzând atâtea bucurii mărunte şi frumoase. Sunt recunoscătoare pentru mine, pentru trupul meu, care mă duce şi mă aduce; când mă împărtăşesc simt că îi sunt recunoscătoare trupului meu, că îi dau medicamentul de care are nevoie, vitamine şi odihnă, pace şi vindecarea neputinţelor. Simt recunoştinţă pentru ceilalţi, când cineva mă uimeşte cu un gest de dragoste neaşteptată; pentru cei care se poartă frumos cu mine, mă protejează şi mă ocrotesc prin felul lor de a se purta cu mine, pentru cei care mă poartă în rugăciune, pentru că mi se pare o formă de dragoste dumnezeiască şi greu de împlinit, pentru cei care simt nevoile mele înainte de a fi verbalizate, pentru cei care sădesc în mine seminţe de încredere prin orice mijloace, pentru cei care mă suportă şi mă poartă pe umeri şi în braţe: pr. duhovnic, familia, prietenii, străinii care nu se scârbesc la întâlnirea cu mine, cei care cad victime mândriilor mele şi altor defecte, celor care îmi zâmbesc, copiilor, îndrăgostiţilor, pentru că sunt.

Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a dat o familie care e în Biserică, frumuseţe, inteligenţă, o paletă de caracteristici sufleteşti care m-au ţinut în viaţă până acum, că există speranţă de mântuire, că mă iubeşte, că îmi împlineşte în mod surprinzător dorinţele ascunse, cele pe care nimeni nu le ştie, pentru că eu am zis ca "vreau" şi El a făcut restul, pentru că mă pot împărtăşi.

Dar, din nefericire, cu siguranţă uit să fiu recunoscătoare. Au fost în trecut şi mai trăiesc şi acum momente în care sunt nerecunoscătoare, când mă sabotez cu diverse credinţe şi nu văd lucrarea Domnului acolo şi consider că nu am pentru ce mulţumi, deoarece lucrurile nu merg conform cu dorinţele mele. Sau, când mi se întâmplă lucruri foarte grele şi neaşteptate, care mă dor... şi pic în depresie. În necaz nu mulţumesc, încă nu înţeleg pronia lui Dumnezeu la nivelul durerii, din cauza rănilor, a lipsei credinţei şi a nădejdii."

Cristina Sturzu, doxologia.ro

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 83, ianuarie-februarie 2015