Apostolat nr. 82 - Din sumar:

Evenimente:

• După mai bine de 300 de ani, Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu s-a întors în Ţara Făgăraşului  
• Conferinţă despre Sfinţii Brâncoveni
• Sfântul Nectarie prăznuit la Mănăstirea Şinca Veche 
• Nou paroh la Veneţia de Jos
• Educaţie non-formală la Şcoala Mândra
• Daruri pentru familii nevoiaşe

Sfinţii Brâncoveni şi Ţara Făgăraşului:

• Tragicul sfârşit pământesc al Brâncovenilor

 Life style

• Cum ne purtăm cu necazurile celorlalţi?
• De aş dărui dragostea mea... Imnul dragostei - variantă de Naşterea Domnului

Cu Dumnezeu în casă

• Poezie: Încă o iarnă

De aş dărui dragostea mea... Imnul dragostei - variantă de Naşterea Domnului

De aş decora casa mea perfect cu ghirlande şi globuri multicolore, instalaţii sclipitoare, coroniţe fermecătoare şi lumânări frumos mirositoare, dar dragoste nu dăruiesc, nu sunt decât un alt decorator.

Şi de aş munci precum un sclav în bucătărie şi aş face zeci de feluri de mâncare, de aş aranja masa perfect – precum un expert, dar dragoste nu dăruiesc, nu sunt decât un alt bucătar.

Şi de aş colinda pe cei orfani, aş hrăni un întreg azil de bătrâni şi le-aş dărui toată averea mea, dar dragoste nu dăruiesc, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea nu se dă numai la cei ce sunt în măsură să o ofere la schimb, ci se dă celor ce nu o pot returna.

Dragostea îşi aşteaptă soţul cu un surâs pe faţă. Dragostea se opreşte din gătit pentru a-şi asculta copilul. Dragostea se opreşte din decorat pentru a-şi suna părinţii. Dragostea nu pizmuieşte casa vecinului, nu se laudă cu porcul din coteţ şi nu se făleşte cu bradul frumos împodobit.

Dragostea ascultă fiecare colindător, nu se mânie când cei mici sparg globurile, nu vorbeşte urât şi nu gândeşte răul.

Dragostea nu se bucură când masa e încărcată cu bucate alese, dar se bucură când casa e plină de oameni dragi.

Dragostea ştie că trecerea dintre ani nu înseamnă doar artificii şi gălăgie, ci rugăciune de mulţumire pentru bucuriile ce au trecut şi pentru binecuvântările care vor veni.

Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Tableta se va strica, bijuteriile se vor pierde, hainele se vor demoda, dar dăruind dragoste vom dăinui.

Mihai-Alex Olteanu,   

www.doxologia.ro

Încă o iarnă

Încă o iarnă peste noi

Cu vârsta nu-s aproape,

Gând zgribulit, un piţigoi

Se-npiedică-n hârtoape

Un fulg topit, în palma mea

E clipa ce-am trăit-o,

În raiul meu, e multă nea

Hristos a-ngăduit-o

Simt şi miros de cozonaci

Doar este sărbătoare,

Pentru altare sunt colaci

Şi-aud în sat cântare

E bucurie, la români

Şi-n fiecare casă,

Ne-nvaţă, încă, cei bătrâni

Să ne-adunăm la masă

Să zicem toţi un ”Tatăl nost’ ”

Şi pita să o frângem,

E vrerea Domnului Hristos

De-avem păcat să-l plângem

Să ne-amintim de cei trecuţi

Din astă scurtă viaţă,

Că mâine fi-vom noi cărunţi

Ţinând de-un fir de aţă

Văd Steaua magilor venind

Că altă stea în ţară,

N-o să vedem noi răsărind

Sunt prea mulţi nori afară

Magi şi păstori, îngeri venind

Pământu-ntreg să cânte,

Boieri, primiţi cu un colind

În aste zile sfinte?

La mine, anul a-nceput

La altul se încheie,

În ieslea mea Prunc s-a născut

La ieslea ta, ai cheie?

                     Pr. Marius Demeter

Cum ne purtăm cu necazurile celorlalţi?

Noi suferim mult pentru că ne simţim obligaţi să rezolvăm necazurile celorlalţi, mai ales dacă ne sunt dragi. Mai ales ale copiilor noştri. Este greşit! Dacă necazul este o şcoală pe Cale, copilul meu, bărbatul meu, femeia mea, vecina mea, trebuie ajutaţi, trebuie asistaţi în necaz, ca să poată să-şi trăiască lecţia. Altfel, aceasta se va repeta.

Lecţiile din necazuri

Dacă atunci când are un necaz, omul ia repede un „antinevralgic”, un drog, ceva să nu îl mai doară, atunci el nu va învăţa lecţia din necazul respectiv şi va rămâne repetent. Câţi dintre noi nu am păţit asta, câţi părinţi nu au păţit aşa? Şi-au „scăpat“ o dată copilul, ca să nu sufere – fie că rămânea repetent, fie că l-au băgat o dată cu pile la nu ştiu la ce şcoală sau slujbă, fie că l-au scos de la puşcărie – şi apoi acesta merge mai departe, până ajunge toată familia la fundul sacului. Dacă-l lăsau să-şi trăiască necazul, fiind alături de el, el şi-ar fi învăţat lecţia. De exemplu, când a luat un 4, să-i zici: „Mamă, asta-i viaţa! Dă-i înainte! Uite, eu te ajut să-nveţi!”. Dar nu mă duc să vorbesc să-i pună 10, pentru că în felul acesta eu l-am lipsit de singura posibilitate ca el să-şi revină şi să-şi dorească bucuria. Eu l-am stricat şi după aceea tot eu zic: „Ce copil rău am!“.

Necazurile sunt inevitabile

Copiii foarte mici când plâng – mă uit la mame că se reped la ei şi-i zgâlţâie, şi-i leagănă până-i ameţesc şi le bagă suzete şi tot felul de „minciunele” în gură, ca să tacă. Dar omuleţul ăla are un necaz. Dumneavoastră când sunteţi necăjiţi nu vreţi să plângeţi? Trebuie să-mi plâng necazul. Există doliu. Există sărbătoare şi există doliul. O bucurie trebuie sărbătorită. O durere trebuie plânsă, trebuie jelită. Sufletul are nevoie de răgaz ca să-şi trăiască bucuria sau necazul, în care să tragă învăţătura. Dar dacă mă-mbăt pentru că am un necaz şi mă-mbăt pentru că am o bucurie, aia nu mai e viaţă de om, aia e viaţă de dobitoc. Mă iertaţi, aici nu e nimeni care bea, nu?...

Să ţinem deci minte că aceste necazuri ale copilului care plânge îl ajută să înveţe să fie om. Şi atunci pot să mă uit, cu grijă şi cu iubire, dacă e spălat, e schimbat, dacă a mâncat… Dacă nu asta e problema, înseamnă că l-a înfuriat ceva. Ştiţi cât de des se înfurie cei de o lună, de două, de trei? Se înfurie pe bec – l-a bătut în ochi. Se înfurie pe mamă că nu vine imediat… Lasă-l să-şi trăiască furia şi spune-i că-l înţelegi! Dacă-l zgâlţâi şi-i oferi o plăcere care să-l scoată din trăirea acelui necaz, el nu va învăţa că în lume va avea necazuri, că sunt de neevitat, şi se va zgâlţâi în toate felurile şi va băga orice în gură numai să-i treacă, să nu mai simtă durerea sau disconfortul necazului! Şi chiar vă recomand să-i spuneţi: „Omuleţule, pe lume sunt necazuri. Dar, îndrăzneşte!“. Să vedeţi cum face! Aoleo!… Sunt foarte deştepţi. Spuneţi-le orice, povestiţi-le şi explicaţi-le! Ei nu ştiu limba, dar au nişte organe de receptare a ceea ce spunem, prin care înţeleg ce spunem fără să ştie cuvintele. Dacă nu le spunem acum, vor înţelege şi mai puţin când vor învăţa cuvintele. Vor zice: „N-am auzit bine!“, pentru că atunci vor avea alte interese.

Aşadar, să învăţăm să le respectăm necazurile celorlalţi, să le respectăm trăirea şi să-i ajutăm numai şi numai dacă e nevoie şi ei ne cer asta. Pentru că foarte multe necazuri se măresc din cauza binevoitorilor care vor să ne ajute… (…)

Să nu spunem niciodată „Lasă că-ţi trece!”

Să stăm în preajma celui bolnav, să îi oferim răspunsurile şi ajutorul de care are nevoie. Să fim împreună cu el în durerea aceea. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta: „Lasă că-ţi trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci doare şi acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau mare, durerea aceea trebuie respectată şi a sta lângă el nu înseamnă a-l anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui şi-n frica lui.

Dacă vom primi necazurile ca pe o întâlnire cu Dumnezeu şi-L vom întreba: „Doamne, ce vrei Tu să mă înveţi? Ce vrei Tu să-mi spui prin această întâmplare?“, vom afla minuni mari. Vom afla acolo lucruri direct de la Dumnezeu, care ne vor face să ne simţim mângâiaţi în necazurile noastre.

Maica Siluana Vlad, în conferinţa „Necazul, o călăuză pe Cale”

Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri

Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Or, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri. Noi să zicem aşa: „Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare!”

Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic. Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat… Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

 Maica Siluana Vlad, în volumul „Deschide cerul cu lucrul mărunt”

Tragicul sfârşit pământesc al Brâncovenilor

Anul Brâncoveanu se apropie de final. Încheiem seria articolelor dedicate familiei Sfinţilor Brâncoveni cu două materiale din care aflăm mai multe despre moartea lor şi despre comoara spirituală şi culturală pe care ei ne-au lăsat-o moştenire. Un izvor de frumuseţe şi valori autentice care ne poate îmbogăţi enorm.

Moartea Stancăi

Golgota Sfântului Constantin a început în postul Paştilor din anul 1714. Stanca, fiica sa cea mai mare, moare pe neaşteptate, la 15 martie 1714, fapt ce a adus o durere imensă în sufletul domnitorului care va scrie apoi la 17 martie patriarhului Hrisant Notara înfăţişând cu aceste cuvinte situaţia sa grea: „ Fata mea preaiubită suferind până la 15 ale lunii… şi-a dat sufletul în mâinile Dumnezeului celui viu… iar pe noi, părinţii ei, ne-a lăsat fericita nemângâiaţi şi foarte zguduiţi şi întristaţi în nenumărate tulburări. Căci, Dumnezeu ştie, prin foc şi prin apă trece sufletul nostru, şi nu avem mângâiere… Dar Domnul a dat, Domnul a luat şi cum Domnului I s-a părut aşa a şi făcut. Mulţumim şi ne închinăm voinţei Sale sfinte şi ne rugăm de mila Lui nesfârşită să o odihnească pe dânsa în sânurile lui Avraam..”

Este impresionantă aşezarea duhovnicească a cuviosului domnitor. Tăria lui sufletească şi legătura lui vie, caldă şi personală cu Dumnezeu îl va ajuta să urce pe Golgota muceniciei pentru a dobândi astfel cununa neveştejită a bucuriei Învierii lui Hristos.

Mazilirea

În această atmosferă de durere şi doliu, marţi în 3 aprilie 1714, în Marţea Săptămânii Mari, a sosit la Bucureşti capugiul Mustafa aga, unul din cei mai buni prieteni ai domnitorului Brâncoveanu (ales anume de marele vizir ca să nu intuiască acesta nimic), care a intrat în palatul domnesc şi i-a dat vestea năprasnică a depunerii lui din domnie. A citit apoi în public Hatişeriful sultanului, care avea acest scurt şi dramatic cuprins: „Pentru că te-am găsit pe tine, Constantine Brâncovene, nevrednic şi hain, ca unul care ai adus pe muscali la Brăila..., ai pus biruri noi pe ţară şi ai despuiat-o cu ele şi nu te-ai mulţumit cu scaunul de domnie de ţi-am hotărât… pentru aceste greşeli, deci, şi multe altele, te scoatem din Domnie şi-ţi poruncim să vii aici la noi cu toată casa şi seminţia ta. Pentru aceasta am trimis la tine pe Imbrohorul cel Mare (şeful grajdurilor împărăteşti).”  A urmat apoi sigilarea vistieriei, a tezaurului privat al domnitorului, care a fost pus sub paza boierilor până la sosirea corpului de armată condus de imbrohor.

Zadarnic a încercat sfântul voievod să amâne plecarea sa după sărbători. Turcii se temeau de o intervenţie austriacă şi de aceea au numit în grabă un nou domnitor în persoana lui Ştefan Cantacuzino, vărul lui Constantin Brâncoveanu. În vinerea mare, pe seară, atunci când voievodul mazilit părăsea Bucureştiul împreună cu cei patru băieţi şi cu alte rude, toţi sub escortă pentru a fi duşi la Istanbul, Ştefan Cantacuzino, plin de fariseism, a căutat să se dezvinovăţească pentru situaţia creată şi l-a condus cu capul gol până la caretă. La coborârea scării din Curte, Brâncoveanu i-a adresat următoarele cuvinte profetice: ,,Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu, pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine.”

Torturi nesfârşite

După aproape trei săptămâni de drum a ajuns domnitorul la Constantinopol cu toată familia sa. În loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, au fost conduşi direct la închisoarea „Cele şapte turnuri”, Edicule.

Din aprilie şi până în iulie, Sfinţii Brâncoveni au fost supuşi la cele mai inimaginabile torturi. Rând pe rând, zi de zi, ei au trebuit să mărturisească unde li se află averile. Era eminamente o execuţie politică, având la bază dorinţa de a confisca averea imensă a domnitorului. De la Edicule au fost apoi transferaţi în temniţa unde erau închişi marii demnitari turci, paşii şi vizirii, şi anume la Bostangi Basa. Suferinţele şi chinurile au continuat pentru toţi – pentru familie şi pentru vistierul Ianache Văcarescu, cel care cunoştea secretele domnului mazilit. La torturile nesfârşite se adăugă pârele venite neîncetat din ţară din partea Cantacuzinilor care, fiindu-le teamă că Brâncoveanu ar putea scăpa, aşa cum a făcut-o în anul 1703, trimiteau mereu noi acuze.

Chinurile la care au fost supuşi Brâncovenii erau motivate politic şi urmăreau nimic altceva decât averea lor. Ultima încercare la care a fost supus Sfântul voievod a fost una de o deosebită viclenie. Spre sfârşitul lui iulie, pe neaşteptate, i-au spus că l-au iertat, mutându-l în palatul Ţării Româneşti din Constantinopol, promiţându-i chiar şi domnia în schimbul unei sume colosale, de 20.000 de pungi. Brâncoveanu a cerut timp de gândire. I s-a permis să scrie, turcii sperând că el va încerca prin scrisori să-şi pună la adăpost averea care scăpase nedeclarată şi, astfel, să se mai descopere câte ceva.

Graţierea în schimbul trecerii la islam

Aici însă intervine o mare schimbare. La intervenţiile făcute pentru el la curte, muftiul îi obţine graţierea cu condiţia ca fostul domn să se lepede de creştinism şi să treacă la islam. Auzind propunerea muftiului, domnitorul, din râvnă pentru Dumnezeu, a refuzat. Atunci turcii l-au închis din nou şi iarăşi l-au torturat. Văzând că nu mai scot nimic de la el, i-au hotărât pieirea. Din acest moment istoria Brâncovenilor devine sinaxar. O execuţie politică pe motiv de avere devine mucenicie. Dumnezeu intervine în planul istoric omenesc şi dăruieşte Sfântului Constantin cel mai mare dar şi anume acela al posibilităţii mărturisirii credinţei şi ataşamentului faţă de El cu preţul sângelui.

La 15 august 1714, exact în ziua în care fostul domn împlinea 60 de ani, a avut loc execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, împreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Ei au fost aduşi la locul de execuţie desculţi şi în cămaşă, în faţa crudului sultan Ahmet şi a ambasadorilor puterilor europene, chemaţi să participe ca spectatori la masacru, pentru a fi înfricoşaţi. În acele dramatice momente Sfântul Constantin Brâncoveanu, asemenea primilor mucenici, a făcut o scurtă rugăciune şi s-a adresat fiilor săi cu următoarele cuvinte: ,,Fii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.”

„Vreau să mor creştin, loveşte!”

Execuţia a avut loc în piaţa Iali Kioşc de lângă Serai, iar cronicile sunt unanime în a prezenta faptul că pentru a spori durerea sfântului voievod au fost mai întâi decapitaţi în faţa lui toţi fiii săi. Primul decapitat a fost Ianache Văcărescu, apoi urmând, pe rând, Constantin (31 ani), Ştefan (29 ani), Radu (24 ani) şi Matei (12 ani?), iar la urmă părintele lor, care a fost spectator la toată această cruzime. În această execuţie plină de barbarie cronicile reţin un moment deosebit de încărcat emoţional în care mezinul familiei, Matei, fiind la vârsta pubertăţii, a fost zguduit şi înfricoşat de moarte. Revoltat, s-a adresat sultanului spunându-i că el nu înţelege de ce trebuie să moară din cauza altora. Ahmet i-a răspuns scurt că dacă se leapădă de credinţă îşi va păstra viaţa. Atunci a intervenit Sfântul Constantin, care şi în acele tragice clipe a reuşit să insufle copiilor săi dragostea fierbinte de Dumnezeu pe care o avea în sufletul său, şi i-a spus: „Din sângele nostru n-a fost nimeni care să se lepede de credinţă!” Atunci mezinul a strigat cu glas mare gâdelui: „Vreau să mor creştin, loveşte!”. Şi îndată călăul i-a retezat capul ca şi celorlalţi, iar mai pe urmă îi tăie capul şi tatălui. După aceea trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele au fost duse şi atârnate în faţa bolţii celei mari a Saraiului. Şi au rămas acolo vreme de trei zile…

Trupurile sfinţilor Brâncoveni au fost pe ascuns pescuite de câţiva creştini evlavioşi şi îngropate într-o mănăstire în insula Halki, nu departe de Constantinopol, zidită de basileul Ioan II Paleologul şi refăcută de Constantin Brâncoveanu. Doamna Maria şi cu ceilalţi membrii rămaşi în viaţă au stat închişi în Constantinopol până în martie 1715, fiind apoi exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Abia atunci au fost eliberaţi şi au putut reveni în Ţara Românească.

† Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului

În „Glasul Bucovinei”, nr. 1-2/2014

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 82, noiembrie-decembrie 2014

2003, de mâna Elenei Murariu

Foto: Ziarul Lumina