Tinereţea, vremea zbuciumului sufletesc. Nedumeriri şi răspunsuri

 Oamenii în general şi mai cu seamă noi, cei tineri, ne amintim de Dumnezeu doar atunci când dăm de greutăţi, când suntem bolnavi sau cineva apropiat nouă este în suferinţă, când avem de susţinut un examen important, când nu găsim ieşire din anumite situaţii sau nu găsim răspunsuri la prea multele noastre întrebări.

În ultimă instanţă – cum se zice –, după ce am epuizat toate resursele noastre omeneşti, ne aducem aminte şi de Dumnezeu. Atunci alergăm la biserică cu un pumn de lumânări în mână şi-I înşirăm lui Dumnezeu lista întreagă de dorinţe pe care am vrea să ni le împlinească. Sigur că Îi facem şi o sumedenie de promisiuni, de care uităm de îndată ce problemele noastre capătă rezolvare.

Firescul nu este acesta, numai că în această lume debusolată tindem şi noi să devenim debusolaţi.

Tinereţea înseamnă libertate, fericire, vis, flori, multe, foarte multe întrebări, primăvară, lacrimi, ploaie, zâmbet, iar întrebări, dragoste, soare, bucurie  – VIAŢĂ.

Cele mai minunate lucruri se trăiesc acum, cele mai frumoase visuri se făuresc acum, cele mai frumoase flori înfloresc acum, fulgii de zăpadă sunt cei mai minunaţi acum, soarele străluceşte mai “altfel” acum, chiar şi cea mai rece ploaie de toamnă târzie ni se pare extraordinară acum.

Numai că tinereţea este şi vremea când, vulnerabili fiind, alunecăm foarte uşor şi ne lăsăm duşi de val. Şi-apoi, treziţi parcă dintr-un vis, ne dăm seama că unele consecinţe ale faptelor noastre ne marchează întreaga viaţă.

Răspunsuri la multe nedumeriri şi frământări am găsit în cartea Rugăciuni către tineri a monahului Paulin, el însuşi tânăr, pe care vreau să v-o pun la inimă. E o carte scrisă pe înţelesul nostru, din dragoste, de către un tânăr pentru tinerii care vor să înţeleagă sensul şi scopul tinereţii curate.

Georgiana Bărbat, clasa a XI-a,

Liceul Teoretic I.C.Drăguşanu, Victoria

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012

Respectul faţă de profesorii exigenţi

         

Cu toţii, de-a lungul timpului, am avut profesori care ba ne-au fost dragi, ba ne-au făcut zile negre în şcoală. Dacă pe unii i-am îndrăgit şi chiar iubit datorită felului lor de a fi, putem mărturisi cu sinceritate că pe alţii i-am desconsiderat sau chiar i-am urât mai mult sau mai puţin vizibil, din cauza exigenţei de care au dat dovadă.

„Respectul” de faţadă

Respectul faţă de o persoană nu este doar la vedere, ci mai ales în ascuns, când persoana cu pricina nu este de faţă, dar este adusă în discuţie. Majoritatea elevilor şi studenţilor au impresia că respectul faţă de profesor se rezumă doar la salutul politicos de început şi sfârşit de curs, şi la comportamentul etic din timpul orelor.

 Deşi unii dintre noi nici măcar atât nu reuşesc să facă, totuşi cei mai mulţi se mulţumesc cu această atitudine şablon, fără a se gândi că respectul presupune mai mult decât un comportament etic de suprafaţă. Astfel, după încheierea orelor de curs, se întâmplă chiar ca şi cei mai eminenţi dintre elevi/studenţi să-l bârfească personal pe profesorul care i-a nemulţumit cu o notă proastă sau un examen picat pe bună dreptate. Nu de puţine ori, din cauza frustrărilor personale, unii dintre profesorii mai exigenţi sunt catalogaţi drept "încuiaţi", "comunişti", "tâmpiţi", "proşti" – asta ca să nu folosesc cuvinte mai grele. În minutele de pauză dintre orele de curs, când se adună colegii să-şi împărtăşească părerile şi trăirile din timpul orelor de predare, se dezvăluie falsul respect pe care elevii/studenţii îl afişează doar de faţadă.

Făţărnicia

Dar a-mi respecta profesorul înseamnă în primul rând a nu gândi rău despre el, aşa cum nici eu nu-mi doresc ca altcineva să gândească rău despre mine. A-mi respecta profesorul înseamnă a nu-l vorbi de rău, aşa cum nici mie nu mi-ar plăcea să fiu vorbit de rău. A-mi respecta profesorul înseamnă a-i respecta deciziile şi exigenţa pe care o manifestă. Chiar dacă nu pot iubi un anumit profesor, pot măcar să-l respect, aşa cum şi eu mi-aş dori să fiu respectat de ceilalţi oameni. Respectul afişat profesorilor doar forţaţi de conjunctura instituţiei şcolare nu este un respect matur pentru că nu este unul liber consimţit, ci unul făţarnic. Aşadar, cum pot avea pretenţia să fiu înţeles şi ajutat de un profesor exigent, dacă eu am un comportament făţarnic faţă de acesta, comportament pe care eu însumi l-aş detesta dacă aş fi profesor?

Nemulţumiri reciproce

Dacă aveţi nemulţumiri faţă de anumiţi profesori exigenţi pe care îi denigraţi în mintea voastră, sau îi blamaţi împreună cu ceilalţi colegi, gândiţi-vă în primul rând că doreşte să vă ridice la un nivel superior de educaţie, dar luaţi în considerare şi câte nemulţumiri justificate are profesorul faţă de implicarea voastră deficitară în activitatea de studiu, că poate i-ar plăcea să aibă elevi/studenţi buni, cu care să poată discuta, cu care să-şi poată împlini vocaţia de dascăl şi în care să poată lăsa o fărâmă din cunoştinţele şi experienţa sa.

Respectul înseamnă abilitatea de a accepta o persoană aşa cum este, cu calităţile şi defectele sale. Respectându-i pe ceilalţi ne respectăm de fapt pe noi înşine, iar dacă nu respectăm nici nu vom avea parte de respect, căci atitudinea noastră este ca un bumerang: se întoarce la cel de la care a plecat.

Pr. Iulian Vincenţiu Ungureanu, Parohia Jibert

Calitatea vieţii profesorilor a fost distrusă

O revelaţie şocantă: în Spania, 80% dintre profesori sunt „stresaţi”. În Anglia, guvernul are greutăţi în a găsi profesori – în principal pentru învăţământul primar şi gimnazial – pentru că sunt puţin cei care doresc această profesie. În celelalte ţări, situaţia este la fel de critică.

În concordanţă cu cercetările institutului Academia Inteligenţei, din Brazilia, 92% din profesori prezintă peste trei simptome de stres şi 41% prezintă mai mult de 10. Este un procent foarte ridicat, care indică faptul că aproape jumătate dintre profesori nu ar trebui să se afle în sala de clasă, ci internaţi într-o clinică anti-stress.

Cifrele vorbesc de la sine. Simptomele care ies cel mai mult în evidenţă sunt cele legate de sindromul gândirii accelerate (SGA). Acesta este provocat de excesul de stimuli la care suntem supuşi în societatea actuală. Televiziunea prezintă mai mult de 60 de personaje pe oră, cu cele mai diferite caracteristici ale personalităţii. Poliţişti ireverenţioşi, bandiţi lipsiţi de teamă, oameni care se distrează etc. Aceste imagini se înregistrează în memorie şi intră în competiţie cu imaginea părinţilor şi a profesorilor.

Rezultatele inconştiente ale acestui sindrom sunt grave. Educatorii pierd capacitatea de a influenţa lumea psihică a tinerilor. Gesturile şi cuvintele lor nu au impact emoţional şi, în consecinţă, nu sunt arhivate în mod special, astfel încât să poată produce mii de alte emoţii şi gânduri care să stimuleze dezvoltarea inteligenţei. Frecvent, educatorii trebuie să ţipe pentru a obţine un minimum de atenţie.

Dr. Augusto Cury

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012

Rezervorul de iubire şi umplerea acestuia

Oamenii îşi stabilesc în general „plase de siguranţă“ din interacţiunile cu semenii lor. În perioadele dificile, în care simt că se prăbuşesc, cad, nu au punct de sprijin, se aşteaptă de multe ori să găsească siguranţă tocmai în aceste relaţii de prietenie, de familie, cu părinţii, soţul sau soţia, cu copiii.

Aşteptări dezamăgite

Nădejdea, întreţinută uneori în baza criteriului reciprocităţii, este aceea că, la nevoie, cei dragi vor face pentru noi ceea ce am fi făcut noi pentru ei sau, mai bine zis, ceea ce credem noi că avem nevoie în acele momente.

Nevoia noastră de a ne simţi iubiţi şi apreciaţi devine şi mai pregnantă în momentele de criză, care ne afectează exact sub aceste aspecte. Oricât de minunate ar fi însă relaţiile cu persoanele importante din viaţa noastră, oricât de atent/-ă ar fi soţul/soţia, oricât de receptivi şi de binevoitori ar fi prietenii, vor exista momente în care vă veţi simţi dezamăgiţi în aşteptările dumneavoastră.

Veţi simţi că tocmai când aveţi cea mai mare nevoie, persoana de încredere are altă prioritate, are de făcut ceva mai important, care nu poate fi amânat. Veţi constata poate că, deşi foarte bine intenţionată, persoana nu vă poate oferi exact ajutorul de care aveţi nevoie. Este posibil să aveţi nevoie doar să fiţi ascultat/-ă, iar persoana se grăbeşte să vă dea sfaturi; este posibil să aveţi nevoie să petreceţi toată după-amiaza împreună, în timp ce persoana îşi rezervă doar două ore pentru a vă vedea. Numărul exemplelor poate continua şi, cu siguranţă, dumneavoastră veţi identifica, analizându-vă viaţa, cel puţin câteva astfel de situaţii. De asemenea, dacă ar fi să văd gândiţi, veţi identifica momente în care vi s-a reproşat că nu aţi ştiut să fiţi alături de cineva aşa cum ar fi avut nevoie. Acest „aşa cum ar fi avut nevoie“ este foarte vast, diferă de la o persoană la alta, precum şi la aceeaşi persoană de la un moment la altul. Numai cel în cauză intuieşte cu adevărat ceea ce ar avea nevoie. Intuieşte şi nu ştie în mod precis, întrucât dacă i-am cere să verbalizeze, să ne spună dinainte despre ce este vorba, nu ar reuşi întotdeauna.

Remedii amăgitoare

La majoritatea tensiunilor de acest tip se ajunge din cauza faptului că rezervorul de iubire interior al persoanei nu este în totalitate plin, iar uneori este cu desăvârşire gol. Acest rezervor de iubire se formează în interacţiunile cu părinţii, încă de la vârste foarte mici, şi înglobează atât experienţele în care copilul s-a simţit iubit, dorit, apreciat, cât şi pe acelea în care s-a simţit abandonat, neiubit. Şi cum nu există relaţii interumane perfecte, nu există părinţi, care, oricât de bine intenţionaţi ar fi, să nu facă greşeli faţă de copii, aceştia din urmă cresc cu rezervoarele de iubire imperfect umplute. În aceste situaţii, cele mai multe dezamăgiri, chiar şi de mică amploare, par să rănească persoana ajunsă la maturitate şi să o vulnerabilizeze într-un mod foarte profund.

În decursul vieţii, oamenii încearcă să îşi umple aceste rezervoare prin comportamente care ajung să creeze dependenţă, dată fiind setea tot mai mare de iubire, dar şi caracterul imperfect, neputinţa în timp a remediului ales. Dependenţele de muncă, alcool, droguri, jocuri de noroc şi pariuri sportive, cumpărături sau dependenţa de relaţii nu sunt de cele mai multe ori decât încercări eronate de a umple golul interior. Din exterior, viaţa acestor persoane v-ar putea părea împlinită doar pentru faptul că unele dintre acestea au ceea ce mulţi şi-ar dori, dar încă nu au reuşit… o casă, o maşină, o familie, prieteni, un serviciu. Aţi putea încerca un sentiment de nedumerire sau chiar de dezaprobare, întrebându-vă „oare ce le lipseşte“ sau apreciind că „li s-a urât cu binele, alţii ar fi fericiţi şi cu jumătate din ceea ce au ei“. Doar că sentimentul de gol interior, asociat de multe ori cu depresia, nu dispare în funcţie de cât de mare este grupul de prieteni, cât de bine văzută din exterior este familia, cât de apreciată este persoana din punct de vedere profesional sau cât de mulţi bani ar avea. Indiferent de cât de bine intenţionaţi ar fi oamenii care vă înconjoară, aceştia nu vor putea niciodată să vă împlinească toate nevoile şi să vă umple în totalitate rezervorul de iubire.

Secretul iubirii

Singura sursă necondiţionată de iubire este Dumnezeu, Care ne iubeşte şi atunci când greşim, şi atunci când nu greşim, şi atunci când suntem săraci, şi atunci când suntem bogaţi, şi atunci când avem succes, şi atunci când suntem în cădere. El este singurul Care Îşi ţine cuvântul faţă de noi până la capăt, indiferent de situaţie. Aceasta este relaţia de bază de la care putem porni, care ne poate umple cu adevărat rezervorul de iubire şi de la care putem clădi relaţii sănătoase cu cei din jurul nostru.  Şi acesta este în acelaşi timp modelul după care noi învăţăm să iubim. Sf. Ioan Gură de Aur spune despre iubire: „ea (iubirea) încinge lumea creată de Dumnezeu cu podoabă desăvârşită; ea este călăuza multora spre unitate, aducând mulţime de oameni şi îngeri la asemănare întru chipul unei singure frumuseţi sfinte. Căci, fiind ea însăşi o singură formă, tocmeşte întreaga fire raţională către asemănarea cu Dumnezeu: nu în cei care se înstrăinează de El îşi află odihna, ci în cei care I se supun şi s-au unit cu El. Chiar dacă sunt mai mulţi, înclină cu toţii către aceeaşi simfonie şi vădesc această armonie ca pe un lucru ales şi fermecător. Astfel, multele şi feluritele lucrări ale Duhului Sfânt, reunite într-o singură şi bună înţelegere, vădesc o frumuseţe cu totul asemănătoare şi proprie lui Dumnezeu, de mult preţ în faţa Lui şi vrednică de bucuria sfântă a Creatorului.“

Spre această iubire suntem cu toţii chemaţi, pe aceasta s-o credem şi s-o urmăm şi ne vom înţelege apoi şi iubirea omenească, firească, a unuia faţă de altul şi a soţilor în familie.

Psiholog Dana Alecu, Doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012

Formarea personalităţii copilului în funcţie de climatul educativ

Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze. Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe cum să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.

Greşeli frecvente

Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele, să le facem rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu pe cei mici. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp, însă, devin mici tirani, pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi. Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări ale dezvoltării lor psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi lipsite de afecţiune.

Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri, copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.

Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social.

În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi).

Deosebite probleme se ridică şi în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie determinând scăderea randamentului şcolar.

Psihicul copilului este sensibil faţă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecţiune şi este puternic tulburat de certuri sau neînţelegeri.

Afecţiune şi autoritate

Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greşit; el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia şi se va îndepărta sufleteşte de noi.

Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar să nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică.Vom obţine în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.

“Meseria” de părinte este grea. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.

Temele: ajutor, nu înlocuire

O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă. Să avem însă grijă să nu rezolvăm noi, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă, fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece şi să lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş.

Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.

Înv. Rodica Neagu, Parohia Hurez

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012

Pelerin pe drumul mântuirii

 Cetatea Ierusalimului. Forfota mulţimii umplea străzile înguste şi anevoioase ale Cetăţii. Un soare dogoritor plângea pe crucea zilei. Iisus plin de sânge, bătut, scuipat, era împins într-o parte şi alta, de ura si necredinţa oamenilor. Aşa ducea Crucea spre Golgota…

 El – Fiul lui Dumnezeu, El – Hristosul, El – Dumnezeu Adevărat, a lăsat slava cerească pentru a fi om! ,,Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16,28). Numai în această ipostază a putut lua Crucea tuturor oamenilor, scoţându-i din tenebrele Iadului şi ducându-i în Raiul Mântuirii. S-a întristat, a plâns, s-a rugat, şi-a dus Crucea, a căzut, s-a ridicat, s-a jertfit pe Cruce, a murit şi a Înviat. Iată mişcarea, sensul real al vieţii noastre! „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33).

 Via Dolorosa, Drumul Durerii, Calea sau Drumul Crucii – reprezintă segmentul cel mai important, pe care a mers Mântuitorul omenirii. Pe acest Drum, Iisus a mers prin lume, înapoi către Cer. Astfel a redeschis Poarta Raiului, Poarta Mântuirii, Poarta Veşniciei, pentru fiecare om. „Oricine voieşte să vina după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8,34). Mântuitorul devine modelul universal, viu, al omenirii. Venirea Sa în lume a fost proorocită de Profeţii Vechiului Testament – Isaia, Zaharia, Daniel etc. „Pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Isaia 6,14); şi autentificată de cuvântul Arhanghelului Gavril, ce a vestit Fecioarei Maria: „şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.” (Luca 1,32). Iar la Schimbarea la Faţă, apostolii Petru, Iacov şi Ioan aud glas din Cer zicând: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L!”(Matei 17,5); ceea ce ei au propovăduit la toate neamurile.

 Astăzi, aceeaşi Via Dolorosa. Tarabe de tot felul, oameni care cumpără suveniruri, alţii care îşi caută sensul vieţii, tămăduire, unii care privesc, cugetă, trăiesc sau se roagă, sub acelaşi soare dogoritor, al vieţii. De mai bine de două mii de ani, Mântuitorul este dovada pentru toţi acei „Toma” care încearcă să-I verifice autenticitatea. „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele. Şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” (Ioan 20,27). Dar nu! Pelerinul adevărat trăieşte clipele sfinţeniei, ale cucerniciei faţă de Domnul, îi tremură toată fiinţa, ştiind că păşeşte pe cele mai sfinte locuri de pe pământ. Aici, pe Via Dolorosa, până la Golgota şi Sfântul Mormânt, pelerinul caută, caută cu ardoare să se întâlnescă cu Iisus Hristos. Îi simte prezenţa pretutindeni! Cu ochii minţii Îl vede, se bucură, cade la picioarele Lui şi spune, precum apostolul Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 21,28). Firea umană este adusă la tăcere, copleşită de marea iubire a Mântuitorului. Poate preţ de câteva clipe, omul se simte în Rai, apoi îşi vede slăbiciunea firii, convertindu-şi radical viaţa. Se aprinde în el un foc, o dorinţă de a-L cunoaşte mai bine pe Iisus. Se urcă în vârful propriei conştiinţe şi Îl aşteaptă să treacă: „şi când a sosit la locul acela, Iisus a privit în sus şi a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân.” (Luca 19,5). Este momentul judecăţii, al regăsirii în sine, al schimbării, al împăcării cu Domnul şi al pornirii pe Drumul Mântuirii. Aceasta este libertatea pe care ne-o oferă Dumnezeu, tiparul omului nou, pentru care S-a jertfit Mântuitorul! Pelerinul trăieşte astfel adevărata dimensiune cerească la care este chemat de Hristos Domnul.

„Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.”(Ioan 21,31).

Prof. Elena Morar

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012