Împărăţia liniştii

O linişte profundă domnea deasupra întregului sat. Nici o adiere de vânt, nici un foşnet de frunză, nici un zumzet de albină nu conturba liniştea adâncă ce stăpânea la acea oră satul lui Matei. Te aflai parcă într-o altă lume, într-o altă împărăţie, împărăţia liniştii. Totul în jur era înveşmântat într-o aură de mister. Din moment în moment aşteptai să se întâmple ceva. Parcă şi timpul se oprise o clipă în drum ca să întâmpine pe cineva. Era o frumoasă zi de toamnă. Duminică. „Dies Dominica”, cum spuneau latinii, adică „Ziua Domnului”. Ziua în care Dumnezeu îşi dăduse din nou întâlnire cu oamenii din sat în casa aceea mare, cu turlă înaltă, înălţată cu mult timp în urmă pe dealul de la marginea satului, şi pe care oamenii o numesc biserică. De fapt este Casa lui Dumnezeu, locul unde Îl găseşti întotdeauna pe Dumnezeu.
Deodată, de după turla bisericii, agale, abia ridicându-şi capul, de parcă îi era teamă ca nu cumva să facă prea mult zgomot în această împărăţie a liniştii, îşi făcu apariţia solul lui Dumnezeu, adică soarele, care dorea să anunţe cu razele sale jucăuşe că Ziua Domnului a început, că Dumnezeu îşi aşteaptă oaspeţii în casa lui.
În clipa aceea un sunet strident de toacă de fier brăzdă liniştea acelei dimineţi.
- Pregătiţi armele! ordonă Matei soldaţilor din faţa sa.
Dintr-o dată, glasul clopotelor din turla bisericii puse stăpânire peste liniştea satului.
- La ataaaaaac! strigă poruncitor soldaţilor săi. Şi Matei se năpusti asupra
cetăţii pe care urma să o cucerească.
- Mateeeei! Trezeşte-te! E vremea să plecăm la biserică, se auzi glasul blând al bunicii.
Matei îşi deschise încet ochii şi se întrebă nedumerit: dar unde sunt soldaţii mei, şi unde este cetatea furnicilor, şi unde sunt......? Aha. Cred că am visat, îşi spuse. Apoi îi veni în minte cuvintele bunicii: ”E vremea să mergem la biserică”. Ce să caut eu la biserică? Ce să fac acolo? Mă plictisesc atât de mult că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă acolo. Dacă nu înţeleg nimic cred că nu are rost să merg. Şi mai mult decât atât nu mi-am terminat ieri misiunea de a cuceri cetatea furnicilor din grădină, îşi spuse el.
- Bunico, trebuie neapărat să vin şi eu cu tine la biserică? Ştii, eu nu înţeleg
aproape nimic din ceea ce se întâmplă acolo şi cred că dacă nu înţeleg nu are rost să merg. Uite, când o să cresc mai mare, şi o să înţeleg mai multe, atunci voi veni şi eu.
Bunica îl sărută dulce pe frunte şi aşezându-se lângă el îi spuse cu voce caldă:
- Matei, chiar dacă nu înţelegi totul, nu înseamnă că mergi degeaba la biserică. Tot
rămâi cu ceva.
- Cu ce să rămân bunico?
- Se pare că tu iar vrei să mă pui să-ţi torc o poveste ca de obicei, ca să înţelegi! Fii atent!
„Un bătrân călugăr care-şi petrecea viaţa mai mult în rugăciune şi meditaţie, s-a plâns într-o zi stareţului că lui nu-i rămâne nimic în cap din toate predicile şi citirile din biserică şi că ar cere să fie scutit de a mai participa la ele. Stareţul a socotit că cererea lui e o călcare de rânduială şi i-a dat un canon: - Să iei Prea Cuvioşia Ta unul dintre aceste două coşuri de nuiele, să cari cu el trei zile apă de la izvor şi să uzi răsadul de varză din grădina mânăstirii. Erau alături două coşuri de nuiele, ambele murdare, pline de noroi. Şi apoi cum să cari apă cu un coş de nuiele? Bătrânul se mâhni în sufletul său, dar îşi făcu ascultător semnul crucii şi, luând unul dintre coşuri, porni să împlinească porunca spunându-şi: - Ce-am căutat am găsit; iată că am ajuns la bătrâneţe să car apă cu coşul. Trei zile cără apă făcând drumul de la izvor până la răsadniţă, bineînţeles ajungând de fiecare dată cu coşul gol. Nici măcar o picătură de apă nu ajungea la grădină. A treia zi seara aşeză coşul lângă celălalt şi se duse la stareţ să-i spună că şi-a împlinit canonul. Stareţul i-a ieşit înainte şi s-au îndreptat amândoi spre locul unde erau cele două coşuri. Stareţul îl întrebă: - Ai înţeles acum care e rostul prezenţei tale în biserică atunci când se predică sau se citeşte din cărţile sfinte? Bătrânul călugăr ripostă vădit mâniat: - Cum era să înţeleg? Am înţeles că trebuie să fac ascultare. Atât. Altceva n-am înţeles nimic. Ba mai mult, era cât pe ce să rămânem fără varză, că era aproape să se usuce. Stareţul îi arătă cele două coşuri şi îl întrebă: - Oare nu vezi nici o deosebire între cele două coşuri? Bătrânul se uită atent la ele şi deodată faţa i se lumină. – Unul e murdar iar celălalt e curat. – Care e curat? – Cel cu care am cărat apa. – Vezi? - îi zise stareţul. N-ai putut duce apă cu el fiindcă coşul n-a ţinut apa, dar cărând mereu apă cu el coşul s-a curăţat. Aşa se întâmplă şi cu mintea ta. Ţi se pare că nu reţine nimic dar fiind prezent mereu în biserică mintea şi sufletul tău se curăţeşte fără să prinzi de veste, chiar dacă ţi se pare că nu înţelegi nimic. Călugărul făcu o metanie mare şi se întoarse la chilia lui luminat. Când bătu clopotul de adunare fu primul care intră în biserică.”
Matei îşi ridică ochişorii zglobii spre privirea bunicii. Înţelesese. Se spălă, se îmbrăcă cu hainele de sărbătoare şi aşteptând în prag îi spuse bunicii:
- Sunt gata. Să mergem la biserică, să vedem ce se poate întâmpla cu mine. Să
vedem cu ce rămân.
Slujba a fost lungă, dar frumoasă. Matei era fascinat de ordinea şi frumuseţea din biserică. De sfinţii pictaţi pe pereţi care cu privirile lor blânde îl urmăreau şi parcă încercau să-i spună ceva, de vocea melodioasă a părintelui care stătea de vorbă cu Dumnezeu în altar spunându-i multe rugăciuni, de oamenii care cu atitudine pioasă stăteau îngenunchiaţi, cântând toţi împreună într-un glas o cântare ce venea parcă de sus, dintr-o altă lume, de mirosul plăcut al tămâiei... Totul în jur emana linişte şi pace. Deodată bunica îi şopti la ureche că trebuie să meargă în faţa sfântului altar să-şi aprindă lumânarea şi să primească Sfânta Împărtăşanie. O emoţie profundă îi inundă sufletul. Stătea abia răsuflând în faţa părintelui care avea în mână Sfântul Potir. Deschise gura... şi din clipa aceea o linişte profundă puse stăpânire pe el. Se uită la oamenii din jurul său. Toţi îl priveau zâmbind. Era atâta linişte, atâta pace, atâta bucurie! Parcă era în Împărăţia Liniştii…
Cum a ajuns acasă de la biserică? Nici nu-şi mai aducea aminte. Important era că ceva se schimbase în sufletul său. Intră grăbit în casă, cotrobăi prin cămară şi smulse grăbit cutia cu zahăr de pe raft şi din câţiva paşi ajunse în mijlocul grădinii, în faţa muşuroiului de furnici pe care cu o zi înainte fusese gata gata să-l distrugă. Se aşeză în genunchi lângă el şi turnă zahărul la baza cetăţii furnicilor. Era atât de mulţumit, atât de fericit că ieri nu avusese timp să le distrugă cetatea. Nu ştia ce se întâmplase în dimineaţa aceea cu el, nu putea înţelege, dar un singur lucru era important: trăia acum într-o altă lume, într-o altă împărăţie. Intrase în Împărăţia Liniştii.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Noe

(Pentru a tipări dati clic pe imagine)

Aşa cum a fost creată de Dumnezeu, lumea era bună, însă devenea din ce în ce mai apăsată de răutăţile oamenilor. Întristat, Dumnezeu a hotărât să trimită un mare potop asupra oamenilor. În vremea aceea un singur om rămăsese cu adevărat credincios. Numele lui era Noe. Dumnezeu a dorit să îl salveze împreună cu familia sa şi i-a poruncit să construiască o corabie mare. Atât de mare, încât să încapă în ea Noe cu soţia lui, cei trei fii ai lor: Sem, Ham şi Iafet împreună cu soţiile lor şi câte o pereche din fiecare specie de păsări şi animale de pe pământ. Pe corabie trebuiau construite şi magazii pentru păstrarea hranei tuturor, pentru o vreme îndelungată.
Noe a făcut aşa cum i-a spus Dumnezeu, iar când a terminat s-a dezlănţuit potopul. Râurile s-au revărsat şi apa s-a împrăştiat pe tot pământul, iar curând totul a fost acoperit de ape. Nimeni şi nimic, în afara celor de pe corabie, nu a supravieţuit.
După ce potopul a încetat şi apele au început să scadă, Noe a dat drumul unui porumbel. Voia să ştie dacă pământul era suficient de uscat ca ei să poată părăsi corabia. Porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc, semn că apele s-au retras. Peste puţin timp corabia s-a oprit pe vârful unui munte. Dumnezeu i-a spus lui Noe că venise vremea ca ei toţi să iasă din corabie şi să înceapă o nouă viaţă, într-o lume nouă.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Fumatul – păcatul sinuciderii

La fiecare zece secunde, cineva moare din cauza fumatului. În momentul de faţă produsele tabagice omoară aproximativ 3 milioane persoane pe an, iar numărul acestora este în creştere. Un fumător din doi riscă să moară într-o bună zi din cauza ţigărilor. În cazul în care tendinţele actuale se menţin, se apreciază că numărul victimelor va ajunge la 10 milioane pe an către anii 2020-2030. Riscurile pentru sănătate datorate tutunului sunt mult subestimate de către public şi chiar de o bună parte dintre cei însărcinaţi cu protecţia şi promovarea sănătăţii publice.

Efectele tutunului asupra sănătăţii
Fumul de ţigară este un amestec de compuşi organici şi anorganici produşi prin arderea tutunului şi a aditivilor. Printre aceştia se afla gudronul, care este alcătuit din peste 4000 compuşi chimici, incluzând mai mult de 60 substanţe cunoscute ca fiind cancerigene. Un alt compus nociv este nicotina, care introdusă în organism este distribuită în toate ţesuturile şi organele. Ea influenţează funcţiile cerebrale (dispoziţia, emoţiile, scăderea capacitaţii de concentrare, somnolenţa, etc.), determină creşterea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale. Este factorul de risc principal pentru apariţia aterosclerozei, contribuie la instalarea accidentului vascular cerebral, cardiopatiei ischemice (angina pectorala, infarct miocardic acut), anevrismului aortic, bolii vasculare periferice, BPOC (boala pulmonară obstructivă cronică); este şi factor de risc în cancere, efecte gastro-intestinale, scăderea temperaturii pielii datorita vasoconstricţiei periferice, impotenţă.

Boli coronare şi cancere în pachete
Peste 90% dintre cancerele la plămân pot fi atribuite direct fumatului. Fumatul a fost pus în legătură cu cancerele de ovar, col uterin, uter şi vezică urinară. Există, de asemenea, o legătură între ţigări şi cancerul la sân. Oricine îşi poate pune întrebarea cum poate fumatul să producă cancer în organism, ca de exemplu la vezica urinară care este aşa depărtată de ţigări. Dar oamenii de ştiinţă au identificat acum în fumul de ţigară opt substanţe chimice diferite care pot să producă cancer atunci când sunt injectate la animale. Ele sunt produse solubile, care pot fi răspândite în organism prin circuitul sanguin. Una din aceste substanţe a fost injectat la 4000 de şoareci, fiecare din aceştia a contractat cancer şi a murit.
Poate filtrul să elimine aceste substanţe cancerigene? Asupra filtrelor s-au făcut studii amănunţite. Ele au fost rezumate de către medicul şef al Departamentului Sănătăţii Publice al SUA: „Nici o metodă de tratare a tutunului prin filtrarea fumului nu a demonstrat să fie eficace în reducerea materială a conţinutului sau în eliminarea şansei cancerului pulmonar”.
O altă boală obişnuită şi serioasă produsă de fumat este emfizemul. Această stare rezultă din „tusea tabagică" care distruge delicatele celule ale aparatului respirator. Emfizemul este chiar mai obişnuit decât cancerul pulmonar şi cu o perspectivă şi mai întunecată.
În bolile de plămâni, precum pneumonia, gripa, tuberculoza şi astmul, procentul de mortalitate al fumătorilor este aproape de trei ori mai mare ca acel al nefumătorilor.
Fumatul este un factor important şi în producerea atacurilor fatale de inimă, pentru că reduce în mod simţitor circulaţia sângelui, iar atacurile cardiace sunt accelerate printr-o lipsă de sânge în vasele coronariene. Un alt motiv al acestor atacuri de inimă este faptul că nicotina atrage după sine colesterolul, care formează depozite de grăsime în interiorul vaselor de sânge, reducând în mod simţitor circulaţia sângelui şi facilitând formarea cheagurilor de sânge. Fumătorii cu afecţiuni coronare au un risc de deces de trei ori mai mare decât nefumătorii afectaţi.
Reducerea circulaţiei sângelui şi deteriorarea arterelor poate să provoace tulburări serioase în alte organe. Fumatul măreşte riscul de a face un accident vascular cerebral, în care o parte din creier îşi pierde alimentarea cu sânge. Efectul va fi determinat de zona de creier afectată. Pacienţii pot fi incapabili să meargă din cauza paraliziei unei părţi a corpului, sau nu mai pot vorbi.
Fumatul este responsabil de mai mult de 70% dintre cazurile de arteriopatie periferică obstructivă, care înseamnă îngustarea vaselor de sânge ale membrelor, de obicei ale picioarelor, care face mersul dureros şi poate duce la amputaţie.
Am prezentat mai sus doar câteva efecte ale fumatului. Ele sunt mult mai grave, afectându-l pe om „din cap până in picioare”.

De ce fumatul este un păcat?
Dintotdeauna fumatul a fost considerat un păcat, deoarece este o sinucidere lentă, un rău făcut trupului, o călcare a cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte” (Efeseni 5;29). Fumatul este o profanare a trupului, în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu şi care devine prin această patimă sălaş al necurăţiei: „Nu ştiţi oare că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu care sunteţi voi" (1 Corinteni 3;15-17). La acestea se adaugă păcatul risipei banilor daţi de Dumnezeu, pe care noi îi dăm pe ceva nefolositor nici pentru trup, nici pentru suflet: „Pentru ce folosiţi argintii voştri pentru un lucru care nu vă hrăneşte şi câştigul muncii voastre pentru ceva ce nu vă satură?" (Isaia 55;2).

Oare ne putem lăsa de fumat?
Da! Cum? Printr-o hotărâre tare de a nu mai fuma. Trebuie ştiut ca în fiecare creştin sălăşluieşte o putere uriaşă, cu ajutorul căreia biruinţa este sigură în lupta cu patimile, după cuvântul Mântuitorului: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10;19). Voinţa este una din cele trei facultăţi ale sufletului omenesc, alături de raţiune şi sentiment, acestea făcându-l pe om să se deosebească de animale. Voinţa noastră însă trebuie să fie înclinată spre bine şi nu să fie subjugată de patimi.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Dor de pelerin

Sfinţenia, darul lui Dumnezeu, este lucrul cel mai vrednic de dorit pe pământ. Dar nu "sfinţenia" ca idee, ci sfinţenia ca viaţă, aceea care ne umple de bucurie curată, de lumină şi căldură, care ne transformă cum n-am fi crezut vreodată că se poate. Atunci când inima noastră începe să se deschidă şi să primească darul sfinţeniei, ea intră în rezonanţă cu toţi sfinţii, descoperă o lume nouă, şi începe să perceapă într-un fel aparte toate "urmele" sfinţeniei care, de-a lungul timpului, au presărat pământul. De când Mântuitorul a vestit Evanghelia mântuirii şi le-a spus ucenicilor Săi şi la tot omul: "Fiţi sfinţi...", nespus de mulţi sunt cei care au primit cu-vântul şi s-au nevoit să-l urmeze. Şi Domnul a primit nevoinţa lor şi a adăpat setea lor, umplându-i cu darul necuprins al sfinţeniei. Nu este un loc anume pe pământ ca să ne sfinţim, ci orice loc, pe pământ, poate deveni loc al mântuirii şi al sfinţirii noastre.
Există însă locuri şi oameni care s-au sfinţit şi care, prin darul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, au rămas în chip deosebit ca o mărturie vie a sfinţeniei, şi de asemenea ca un exemplu de urmat şi o chemare pentru noi ceilalţi.
Un astfel de loc, sau mai degrabă locul prin excelenţă, este chiar patria Mântuitorului şi leagănul creştinismului. Noi îl şi numim "Ţara Sfântă" sau "Locurile Sfinte", şi parcă nu se poate imagina îndeajuns binecuvântarea de a ajunge pe meleagurile unde Domnul Hristos S-a născut şi a copilărit, unde a propovăduit şi a făcut atâtea minuni, unde S-a rugat sau a pătimit, unde a înviat şi S-a înălţat la cer.
Apoi, Maica Domnului, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Mucenici şi atâţia alţi nenumăraţi sfinţi s-au sfinţit prin darul Duhului Sfânt şi au sfinţit locurile unde au trăit. Creştinismul a ajuns până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului, şi, oriunde a ajuns, Dumnezeu S-a preaslăvit în sfinţii Săi, dovadă că El este Viu şi darul Lui lucrează şi se manifestă aievea pe pământ.
Multe sunt în lume locurile sfinte, iar ţara noastră nu este deloc săracă în astfel de locuri. În ţara noastră creştinismul are o istorie lungă şi bogată, a cărei cunoaştere nu numai că ne îmbogăţeşte sufletul şi ne întăreşte identitatea, dar ne şi obligă la îngrijirea şi creşterea acestei frumoase moşteniri! Ce mănăstire să menţionezi mai întâi, când pământul românesc e presărat la tot pasul cu mândre mănăstiri? Ce sfinte moaşte să aminteşti mai întâi, când ţara noastră are atâţia sfinţi mari care strălucesc ca nişte sori în diferite zone din România? Cuvioasa Parascheva la Iaşi, Sfântul Dimitrie cel Nou la Bucureşti, Sfânta Muceniţă Filofteia la Curtea de Argeş, Sfântul Grigorie Decapolitul la Bistriţa şi mulţi alţii; sfinţi voievozi ctitori străluciţi de biserici şi mănăstiri precum Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau martiri precum Sfinţii Brâncoveni, sfinţi pustnici precum marele Daniil Sihastrul ori Cuvioasa Teodora de la Sihla, sfinţi ierarhi şi martiri, din timpuri mai vechi, sau mai noi... În neamul acesta Dumnezeu nu a încetat să ridice sfinţi în orice timp al istoriei...
Bine ne este nouă să cercetăm astfel de locuri. Ele se află, unele mai aproape, altele mai departe, unele... chiar la un pas de noi. Călători cum suntem în această viaţă, să trăim această condiţie a noastră şi la nivelul pelerinului care cercetează locuri sfinte. După putere să le căutăm, şi să căutăm nu doar să ne închinăm, ci să şi cunoaştem istoria locului sau viaţa sfântului respectiv. Fără îndoială ne vom îmbogăţi!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Aport cultural deosebit în Ţara Făgăraşului: Seminarul Teologic „Constantin Brâncoveanu”

O contribuţie deosebită pentru cultura din oraşul nostru o reprezintă Seminarul Teologic din Făgăraş, care an de an pregăteşte viitori preoţi şi profesori. Acesta a luat fiinţă în anul 1996, prin jertfa multor preoţi şi oameni de cultură din zonă. Astăzi instituţia este una dintre cele mai frumoase şcoli de acest gen din ţară, fiind înzestrată cu o frumoasă biserică, ce diferă ca arhitectură faţă de bisericile din zonă.


Un Seminar Teologic în Făgăraş
Văzând că tot mai mulţi tineri făgărăşeni îşi îndreaptă paşii spre facultăţile de teologie, la îndemnul unui grup de preoţi şi cu sprijinul directorului Liceului „Doamna Stanca”, părintele vicar din aceea vreme, Aurel Răduleţ, fiu al Ţării Făgăraşului, a făcut demersurile necesare pe lângă Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală, care şi-a dat acordul. S-au obţinut aprobările necesare de la Ministerul Învăţământului şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Braşov, şi, evident, de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Seminarul Teologic Liceal Ortodox funcţionează astfel pe lângă Colegiul Naţional „Doamna Stanca” din Făgăraş de la înfiinţarea sa în 1996, cu un rând de clase pentru fiecare an de studiu. Prima generaţie şi-a desfăşurat programul în subsolul liceului, unde este amenajată acum o capelă înzestrată cu pictură, ce poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Colegiul este astfel singura şcoală din Făgăraş dotată cu „laborator spiritual”.

Un nou sediu
Cea mai frumoasă perioadă pentru elevii Seminarului Teologic „Constantin Brâncoveanu“ au început în anul 2000, când imobilul de pe strada Nicolae Bălcescu nr. 20 a fost trecut din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în cea a Arhiepiscopiei Sibiului, în scopul desfăşurării şcolii teologice. Astfel, aceasta dispune acum de şapte săli de clasă plus dependinţele necesare: o bibliotecă cu 5200 de volume de beletristică, cărţi de specialitate şi o serie de reviste teologice; o cancelarie şi birouri. Din 2006, la această formă de învăţământ au fost admise şi fete, ele putând opta în viitor pentru asistenţă socială, profesorat şi multe alte domenii.

Un nou „Laborator spiritual” pentru elevi
Imediat după ce Seminarul Teologic a fost mutat în noul imobil, am făcut demersurile necesare pe lângă Arhiepiscopia Sibiului pentru a obţine arhiereasca binecuvântare de construire a unei biserici în incinta Seminarului, cu scop liturgic şi de formare duhovnicească a elevilor seminarişti. După ce am obţinut şi avizele de construcţie, lucrările impunătoarei biserici de pe strada Nicolae Bălcescu au început pe data de 25 iunie 2003. Piatra de temelie a fost pusă în acelaşi an în 14 septembrie de către Prea Sfinţitul Visarion Răşinăreanul, din încredinţarea Î.P.S. Antonie Plămădeală. În vara şi iarna anului 2004 au fost finalizate zidurile şi tencuiala interioară. Biserica este unică în Făgăraş prin arhitectura inspirată din stilul moldovenesc, dezvoltat mai ales în timpul Sfântului Ştefan cel Mare, stil unic chiar şi în Europa, dovadă că poporul român are şi valori proprii.
Pentru finalizarea lucrărilor mai sunt acum de executat tencuiala exterioară, pardoseala, mobilierul şi pictura ce trebuie să transforme lăcaşul de cult în imaginea cerului pe pământ.
Această sfântă biserică s-a zidit prin jertfa multor credincioşi din parohiile Ţării Făgăraşului precum şi prin sprijinul unor sponsori, al Ministerului Culturii şi Cultelor, Consiliului Judeţean, Consiliului Local Făgăraş şi al Primăriei Municipiului Făgăraş. Făgăraşul şi-a adus mereu contribuţia la menţinerea credinţei strămoşeşti pe aceste meleaguri precum şi a limbii şi a culturii româneşti, ce va fi continuată şi de Seminarul Teologic, prin pregătirea şi formarea viitorilor slujitori ai sfintelor altare.

Pr. Prof. Vasile Stan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007