De
obicei calea cea strâmtă nu ne place... Noi vrem lărgime şi spaţiu. Nu aude
Domnul, oare, aceste strigăte? Le aude, însă nu voieşte să schimbe orânduirea
vieţii noastre, deoarece lucrul acesta nu ar fi spre binele nostru. Aşa a fost
orânduită starea noastră, încât numai strâmtorarea ne ţine în adevărata
alcătuire. Îndată ce păşim în lărgime ne împrăştiem şi pierim. De aceea
domneşte pe pământ strâmtorarea, ca fiind mediul cel mai bun pentru noi.
Raţiunea apostolică vede în general în strâmtorare şi în situaţii deosebit de
grele dragostea părintească a lui Dumnezeu faţă de noi şi pe cei ce se află în
strâmtorare îi socoteşte fii apropiaţi ai lui Dumnezeu...
Punctul de plecare al întunecării este faptul că ţelul
nostru final se află pe pământ. Însă el nu este pe pământ. Pe pământ este
începutul vieţii – perioada ei de pregătire, iar viaţa cea adevărată începe
după moarte... Şi mijlocul deosebit al pregătirii este răbdarea cu blândeţe a
strâmtorărilor, a lipsurilor şi a necazurilor. Cine aruncă o privire sau se
uită la viaţa pământească cu asemenea ochi nu va începe să-şi zdrobească inima
dacă nu va vedea în viaţa sa lărgime şi spaţiu, ci va râvni la un singur lucru:
cum să facă pentru ca strâmtorarea să-i aducă cel mai bun rod, a cărui gustare
să dureze până la viaţa viitoare.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Sfaturi înţelepte”
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu