Formarea personalităţii copilului în funcţie de climatul educativ

Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze. Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe cum să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.

Greşeli frecvente

Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele, să le facem rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu pe cei mici. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp, însă, devin mici tirani, pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi. Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări ale dezvoltării lor psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi lipsite de afecţiune.

Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri, copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.

Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social.

În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi).

Deosebite probleme se ridică şi în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie determinând scăderea randamentului şcolar.

Psihicul copilului este sensibil faţă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecţiune şi este puternic tulburat de certuri sau neînţelegeri.

Afecţiune şi autoritate

Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greşit; el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia şi se va îndepărta sufleteşte de noi.

Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar să nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică.Vom obţine în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.

“Meseria” de părinte este grea. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.

Temele: ajutor, nu înlocuire

O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă. Să avem însă grijă să nu rezolvăm noi, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă, fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece şi să lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş.

Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.

Înv. Rodica Neagu, Parohia Hurez

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012