Când l-am revăzut după o perioadă
mai lungă, am fost avertizată înainte de-a trece pragul: „Nu mai prea vede şi
nici aude. Nu mai comunică... Parcă s-a întors la programul din închisoare: se
roagă şi stă aşa, în tăcere...” Ana Ilioiu rememora suferinţele din puşcărie
ale soţului – ultimul supravieţuitor al grupului de rezistenţă din munţii
Făgăraş. Fostul deţinut ne ignora senin, dintr-un colţ de canapea al bucătăriei
modeste de bloc. Pe muşamaua roasă de pe masă - pâine cu margarină şi câteva
murături învechite. Ion Ilioiu privea peste noi, clipea rar. Când am pomenit
numele colegilor de luptă, un zâmbet i-a fluturat peste chip: „Andrei Haşu...
Ghiţă Haşu... băieţii...” „Ne auziţi? Vă amintiţi de cei din munţi?” am
întrebat. Mi-a găsit mâna şi a strâns ferm: „Sigur, îmi amintesc.” Am povestit
despre fotografiile înrămate de pe pereţi, iar în final am îndrăznit să întreb
dacă îi pot face o poză. S-a îndreptat de umeri şi a zâmbit. Bliţul era greu de
suportat pentru că reflectoarele Securităţii îi distruseseră vederea.
Tăcerea lui electriza. Se retrăsese
din lume. La fel l-am regăsit câteva luni mai târziu, apoi încă o dată, în
toamnă. Calm şi senin. Suferea de un Parkinson atipic – fără tremurul clasic,
dar la fel de devastator. Apoi, dintr-o dată, starea lui s-a schimbat în rău.
Era mai mult dincolo decât aici. Ultima întâlnire a fost ca un rămas bun. Mi-a
reţinut mâna mai mult decât în alte dăţi, şoptind agitat „partizanii
libertăţii”.
Peste numai o săptămână şi ceva, asistam la înmormântare.
.
A fugit în munţi la 18 ani
Ion Ilioiu s-a alăturat grupului de
luptători din Munţii Făgăraş când era la liceu. Era între elevii fruntaşi de la
Radu Negru – unul din cele 25 licee de elită ale României în acea vreme. Valul
de arestări din 1948 a decimat corpul profesoral şi elevii – suspectaţi de
simpatii legionare. Ion Ilioiu, fiu de ţăran din Sâmbăta de Sus, a fugit de
acasă înainte să fie ridicat de Securitate. Avea 18 ani şi făcea parte din
Frăţia de Cruce – organizaţie de tineret a Mişcării Legionare. Nu era acuzat de
crime sau încălcare a legii, dar era bănuit că, alături de alţii, ar putea
ameninţa instalarea comunismului. Nu e limpede ce au aflat mai târziu despre istoria grupării cu care simpatizau. Nu participaseră la vreun act
ilegal şi nu aveau cazier. Prieteniile strânse cu saşi, unguri, evrei şi ţigani
din zona Făgăraşului le-au salvat nu de puţine ori viaţa în perioada luptei în
munţi - nu pot fi bănuţi de antisemitism ori xenofobie.
Ion Ilioiu s-a ascuns singur o
vreme, apoi a aflat de alţi tineri făgărăşeni pe care îi ştia din copilărie şi
care erau căutaţi pentru arestare: fii de „chiaburi”, membri ai partidelor
istorice PNŢ ori PNL, studenţi sau colegi de Frăţie. Au început să se
întâlnească noaptea, pe câmp,
între sate.
Întâlnirile începeau şi se încheiau
cu o rugăciune – consemnează anchetele Securităţii, care îşi racola primii
informatori.
„Vorbeam despre Biserică şi despre
Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală,
despre familie, despre armată şi despre monarhie. Citisem literatură
antisovietică din care ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi
proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în
care vedeam că se accentuează îngrădirea tatălui meu, care era considerat
chiabur. Eram împotriva sistemului de organizare socială, nu am făcut politică
de nici un fel” – avea să declare Securităţii în 1956, Victor Metea, unul din
membrii grupului condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Fiecare luptător are motivaţia
lui.
În primăvara anului 1950, cei12
tineri căutaţi de Securitate au decis să fugă în munţi, aşteptând un moment
favorabil răsturnării regimului. Ştiau că în România există şi alte grupări de
rezistenţă şi sperau că americanii nu vor accepta ca ţările din Europa
răsăriteană să rămână sub dominaţie sovietică. Din când în când, treceau pe
acasă, aflând că sute de oameni sunt dispuşi să îi sprijine. Mulţi au făcut-o,
cu preţul unor ani grei de puşcărie sau a condamnării la moarte.
Începutul luptei
Primele arestări au avut loc în
toamna anului 1950. În luna noiembrie, câţiva tineri care se pregăteau să plece
şi ei în munţi au fost arestaţi. După torturi sinistre, povestite de puţinii
supravieţuitori, au fost obţinute numele partizanilor şi vagi informaţii despre
activitatea lor.
Arestaţii din noiembrie '50 au
primit mandate de reţinere abia după primul an de anchete. În final, au fost
condamnaţi – cei mai mulţi la moarte. Declaraţiile lor au fost folosite pentru
a-i condamna în contumacie pe cei din munţi – despre care Securitatea nu ştia mai
nimic.
Un raport al Securităţii din
decembrie 1950 acuză sprijinul pe care localnicii îl dau partizanilor:
„localnicii sunt simpatizanţi ai bandiţilor. Există şi mulţi emigranţi întorşi
din SUA, îmbogăţiţi de pe urma unor speculaţii specifice regimului capitalist,
care şi-au mărit gospodăriile înmulţind numărul chiaburilor. Din această cauză,
emisiunile radiofonice ale Vocii Americii şi Londra au mulţi ascultători, iar
psihoza viitorului război cu victoria lagărului imperialist, aşa cum
trâmbiţează susmenţionatele posturi, au creat un teren prielnic.”(CNSAS – Dosar
Penal 1210, vol. 3)
Din acţiunile miliţiei locale
împotriva partizanilor „anchetatorul nu mai înţelege nimic şi dispune să se
afle la ce acte banditeşti s-au dedat bandiţii, iar dacă nu s-au dedat, de ce”.
Probele împotriva „bandiţilor”
Probe ale presupuselor jafuri nu
apar la dosarul primelor condamnări – era vremea în care făgărăşenii îi ajutau
fără teamă. În anchete ulterioare, partizanii aveau să explice cum decurgeau
închipuitele furturi la stâne, care au intervenit mai târziu: „am furat prin
înţelegere cu ciobanul, care a promis să nu ne denunţe. Nu am luat mălai, că
prea avea puţin, brânza doar pe care ne-a dat-o. Ne-a arătat şi o ladă cu
făină, dacă avem nevoie.” (Dosar Penal nr 16, vol. 1). Unii ciobani şi martorii
aveau să confirme, suportând consecinţele.
La fiecare cabană şi stână,
partizanii lăsau bilet cu produsele luate, pe care proprietarul urma să îl
preda la Securitate. Scop dublu: ciobanii şi cabanierii se puteau apăra, fără
să atragă suspiciunea Securităţii, iar partizanii aveau siguranţa că nu li se
va imputa mai mult decât au luat.
În primii ani, a funcţionat un fel
de înţelegere tacită cu soldaţii în termen trimişi în munţi după ei: nici unii,
nici alţii nu trăgeau. Se întâlneau întâmplător şi se ocoleau. Singurii
supravieţuitori ai rezistenţei din munţii Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu şi Ion
Ilioiu, aveau să povestească după '90 regulile rezistenţei din munţi: nu au
tras niciodată primii într-o confruntare, nu au fost violenţi cu civilii şi
lăsau întotdeauna bonuri pentru bunurile ridicate. Rapoarte ale Securităţii şi
declaraţii ale martorilor confirmă că aşa s-a întâmplat. Istoricul Dobrin
Dobrincu, fost şef al Arhivelor Naţionale, consemnează că lupta partizanilor
avea caracter creştin – erau practicanţi din copilărie, naţional
– luptau pentru apărarea ţării de regimul instalat ilegal, se considerau
adevărata armată română şi monarhic – nu vedeau altă cale decât
răsturnarea comunismului şi reinstaurarea monarhiei. Cea mai folosită tactică
de luptă era retragerea – partizanii erau puţini în comparaţie cu batalioanele
de Securitate trimise pe urma lor şi aveau arme prost întreţinute.
Pe seama întregului grup, în toată
perioada de luptă în munţi, Securitatea a pus „9 crime de omor şi 40 de
jafuri”. Victimele erau ofiţeri de Securitate care au participat la ciocnirile
armate în munţi.
Prima condamnare
În 1951, pe baza arestărilor din
1950, Tribunalul Militar al proaspătului oraş Stalin (Braşov) notează că „mai
mulţi fugari s-au asociat în bandă, ceea ce poate fi dedus în special din
faptul că umblă mai mult noaptea şi au arme. Având în vedere că aşa fiind,
Tribunalul constată că e cazul a-i condamna”.
În 2 iulie 1951, pe casa părinţilor
lui Ion Ilioiu din Sâmbăta de Sus a fost lipită întâi citaţia la proces, apoi
sentinţa nr. 687 din 16 iulie 1951: 20 de ani de muncă silnică plus 7 ani de
degradare civică. Pentru părinţi a început seria arestărilor şi persecuţiei, nu
înainte de a fi obligaţi să plătească toate cheltuielile de judecată. Casele
luptătorilor erau ocolite. Pe ascuns însă, mulţi îi sprijineau. Sentinţe
similare au primit toţi cei din munţi, pentru care nu mai era cale de
întoarcere. 167 de sprijinitori au fost arestaţi. Teroarea se instala în satele
Ţării Făgăraşului. Numărul turnătorilor se înmulţea; paradoxal, direct
proporţional, creştea şi numărul celor care se alăturau luptei împotriva
regimului. Abuzurile Securităţii depăşeau limitele imaginaţiei. Dubele negre şi
batalioanele de armată făceau parte din imaginea zilnică a satelor de la
poalele munţilor. Arestările se făceau arbitrar, fără mandat, şi se încheiau cu
diverse perioade de închisoare, fără proces şi condamnare. Rudele partizanilor,
în special părinţii şi fraţii – adesea minori, erau periodic anchetaţi. Când nu
erau închişi, erau bătuţi cu cruzime pe stradă, până îşi pierdeau cunoştinţa.
Toate acţiunile Securităţii erau demonstrative – încercau să îi înspăimânte
îndeajuns pe săteni, încât să devină informatori. Între timp, partizanii
încercau să ia legătura cu alte grupări de rezistenţă din ţară şi mai ales cu
Legaţia Americană – prin diverse legaţii străine, inclusiv cea a Israelului.
Prietenii evrei, le-au fost de mare folos. Au reuşit, dar operaţiunile
coordonate din străinătate şi paraşutarea unor sprijinitori au fost
interceptate de Securitate. Detaliile operaţiunii „Fiii Patriei” sunt relatate
în jurnalul istoricului Neagu Djuvara, care a participat direct la instruirea
(în Franţa) a celor care aveau să fie paraşutaţi în sprijinul partizanilor făgărăşeni.
Echipa a fost lichidată la scurt timp după paraşutare, în 1953.
Captură a Securităţii
După 6 ani de clandestinitate şi
luptă în munţi, în august 1954, Ion Ilioiu e rănit grav într-o confruntare cu
Securitatea. Avea 24 de ani. Era prima captură a unui luptător viu din 1950.
Glonţul îi atinsese coloana vertebrală, perforând ficatul şi plămânul drept.
Partizanul era conştient de ce îl aşteaptă şi spera să moară ca urmare a
bătăilor, care au fost administrate înaintea intervenţiei medicale. A urmat operaţia
de urgenţă, la Sibiu, iar de a doua zi după, anchetele. A fost fotografiat pe
masa de operaţii, iar poza trimisă familiei, să recunoască cadavrul. Voiau ca
cei din munţi să creadă că e mort şi să nu se teamă de informaţiile pe care
le-ar putea da. În următorii 10 ani, până la eliberare, familia l-a crezut
mort.
În stare critică, era bătut din nou,
apoi interveneau medicii. Colonelul Gheorghe Crăciun, şeful Securităţii Braşov
– viitor director al Închisorii Aiud – şi-a pierdut răbdarea în faţa refuzului
de colaborare. Ion Ilioiu a fost torturat fizic şi psihic vreme de un an.
Despre bătăi nu a vorbit niciodată. Le numea „torturile fizice obişnuite în
orice Securitate”. Trauma psihică avea să îi marcheze însă tot restul vieţii.
„Doar credinţa în Dumnezeu şi
iubirea de ţară m-au ţinut în viaţă” - avea să declare mai târziu. Se ruga să
moară, pentru că nu mai putea îndura coşmarul şi încerca să le explice
torţionarilor că nu concepe să îşi trădeze prietenii: „Eu sunt legat sufleteşte
de cei cu care am fost în grup. Asta pentru că am trăit cu ei împreună, am
suferit împreună şi am împărţit o bucată de pâine împreună” (CNSAS – Dosar
Penal 16, vol. 11).
Metodele de tortură la care a fost
supus sunt comparabile experimentelor reeducării de la Piteşti. Hipnoza şi
stările de groază induse, combinate cu bătăi atroce, înfometarea şi lipsa
somnului l-au adus într-o stare de absenţă totală. Despre ele, avea să le
vorbească medicilor din puşcărie, care au consemnat declaraţia.
Între timp, ultimii partizani din
munţi au fost prinşi prin trădare. În vara anului 1955, Securitatea le-a întins
cu o cursă, cu ajutorul unui fost sprijinitor al grupului – fost coleg de liceu
cu Ion Gavrilă Ogoranu. Acesta le-a promis să intermedieze fuga în Grecia.
Torturile şi misticismul
Ion Ilioiu nu a putut participa la
răsunătorul proces al „bandei din munţi”din 1957 din cauza stării în care
fusese adus. Cu un an în urmă, fusese internat la Spitalul 9 de Psihiatrie – nu
e limpede dacă pentru a fi recuperat sau ca parte a experiementului de tortură.
La externare, nu putea fi pus în picioare. Conducerea închisorii era în
încurcătură. E singurul partizan pentru care există documente medicale care
atestă torturile la care a fost supus. O echipă de psihiatri a constatat în
1957 că suferă de „psihoză de detenţie” (CNSAS - Dosar Penal 16, volum 11). O
curajoasă expertiză medicală notează urmele fizice ale rănilor provocate de
gloanţe şi tratamentul necorespunzător, alături de efectele torturilor psihice.
O contra-expertiză avea să conchidă că starea deţinutului se datorează
„misticismului de care s-a contaminat în copilărie”, din cauza apropierii casei
natale de Mănăstirea Sâmbăta de Sus, „cunoscut cuib de misticism”.
În volumul doi din „Brazii se frâng,
dar nu se îndoiesc”, Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul Grupului de Rezistenţă
din Munţii Făgăraş, publică o scrisoare care i-a fost trimisă de colegul de
luptă, Ion Ilioiu, în care acesta îi povesteşte ce s-a întâmplat după arestare.
„Încă a doua zi după operaţie, am
fost anchetat de colonelul Crăciun. Câtă ură putea încăpea în omul acesta! Ură
ce-i emana din priviri, din întrebări, din ameninţări. La început nu i-am
răspuns nimic. Nici nu puteam, căci leşinam des. Am început apoi să declar, aşa
cum eram înţeleşi pentru astfel de eventualitate, susţinând că nu mai aveam
legătură cu nimeni, că trăiam din ce puteam fura, jefui de la ferme de stat sau
cabane şi din vânat. Încercam să-i abat pe poteci false, ducându-i cât mai
departe de voi. Nu mă credeau. Crăciun şi alţii se înfuriau şi ameninţau „Nu te
vom lăsa să mori, banditule. Vei vedea atunci...”
Mă îngrozesc amintirile psihice.
Într-o bună zi, am încăput pe mâna unui hipnotizator. Nu-mi mai dădeam seama
ce-i cu mine, dar eram torturat îngrozitor – frică, spaimă, nelinişte şi
excitaţie nervoasă maximă – urmate de apatie în care nu gândeam nimic. Aşa am
fost anchetat un an, la Braşov.
Am fost dus apoi la Malmaison, la
Bucureşti. Aici, m-am îngrozit într-una din zile când am constatat că ce
gândesc eu este strigat cu voce tare şi lugubră de se auzea pe tot coridorul.
Cred că aveau un aparat de înregistrat, care imprima tot ce spunea acela care
îmi asculta gândul. Tu susţii că, din cauza drogurilor, totul se petrecea numai
în închipuirea mea. Nu. Şi azi sunt convins că era o trăire reală. Îmi dădea,
de exemplu, un nume – Olimpiu Borzea – şi îl repeta întruna cu voce lugubră,
până, nemaiputând suporta, începeam să repet, strigând ca să acopăr gândul, dar
vocea îl pronunţa întruna, ca un ciocan în creier. Apoi începea cu alt nume şi
tot aşa, ca o maşină infernală. Mă arunca apoi în nişte coşmaruri îngrozitoare,
ce le trăiam şi în somn şi cu ochii deschişi, aceleaşi şi aceleaşi. Mă vedeam
cimentat cu tot trupul, nu puteam mişca nici ochii, şi un animal hidos era pe
pieptul meu. Auzeam în urechi cum mi se spune: Banditule, am să te chinuiesc
cât voiesc. Plângeam şi îi ceream să mă omoare, să nu mă mai chinuie. Mă rugam
fierbinte lui Dumnezeu: „Ia-mă, Doamne, la Tine. Scapă-mă din iadul acesta”. O
putere nevăzută, un fel de scrâşnet, îmi tulbura rugăciunea.
Patru ani m-au ţinut într-o izolare
completă, singur, în celulă umedă şi întunecoasă. Scos la anchetă (poate şi în
stare de hipnoză), cu lămpile îndreptate spre mine, mi-au distrus aproape
complet vederea. Ura diavolească a anchetatorilor mă făcea să mă întreb dacă e
coşmar sau realitate.
Am fost aruncat apoi în zarca
Aiudului, ţinut tot izolat, retrăind aceleaşi coşmaruri.
Odată ieşit din izolare, în ultimii
ani de detenţie, prin dragostea camarazilor, prin duioşia lor, prin rugăciune,
am revenit încetul cu încetul. Apoi, după eliberare, aceiaşi dragoste, alor
mei, pentru care eram un înviat din morţi, m-a repus pe linia de plutire.
Intrasem în această luptă aproape un copil şi mă întorceam în lume parcă din
adâncul iadului, cu povara unei experienţe îngrozitoare.
Retrăind, simt că acele coşmaruri
stau la pândă, la poarta conştientului. Sufăr ca atunci, retrăiesc acel infern.
Nu am exagerat cât de puţin. Cred că ochiul lui Dumnezeu este peste tot şi El
ne va judeca pe toţi. Ne vom vindeca rănile sufleteşti cu credinţa în Dumnezeu
şi în idealurile noastre, cu speranţa într-o lume mai bună şi cu dragostea
dintre noi, cei ce am supravieţuit infernului de atunci. “
„Am făcut ce trebuia“
În octombrie 1957, cu o lună înainte
ca ceilalţi luptători să fie executaţi, procesul lui Ion Ilioiu abia începea,
în lipsă. Urmează mai multe înfăţişări la care nu poate fi dus din cauza stării
de sănătate, iar în final e condamnat la muncă silnică pe viaţă. Nu fusese
audiat, dar medicul scria într-o fişă că „neexprimarea dorinţei de libertate ce
şi-o pune orice deţinut o interpretăm ca rezultat al dorinţei de a ispăşi
totuşi o pedeapsă“. Era aprilie 1958, la 4 ani după ce fusese prins. Ion Ilioiu
avea 29 de ani.
Urmează cei 4 ani în care e ţinut în
izolare totală, într-o celulă umedă, fără fereastră. Este eliberat în 1964,
după 10 ani de detenţie, odată cu amnistia generală a deţinuţilor politic. Iese
între ultimii din închisoarea Aiud, condusă de colonelul Gheorghe Crăciun, cel
care îl anchetase personal după arestarea din 1954. Şi-a refăcut cu greu
sănătatea şi viaţa. Căsătorit abia spre vârsta a treia, nu a avut copii. A
trăit extrem de modest până la sfârşit, primind puţine vizite, fără să ceară
nimic şi fără să se plângă, într-un anonimat desăvârşit, vorbind extrem de rar
şi de puţin despre suferinţele perioadei petrecute în puşcăriile politice
comuniste.
Despre rostul luptei, Ilioiu a spus
doar atât: „Nu am considerat timp pierdut ce am făcut. Am făcut ce trebuia.
Chiar dacă nu am biruit, sunt cu conştiinţa împăcată şi nu mă simt vinovat
pentru deznodământul luptei noastre. Dacă ar trebui să o luăm de la capăt, aş
proceda la fel”.
A fost înmormântat în 2 noiembrie,
la Făgăraş. O ceremonie discretă, la care au participat puţinii care l-au
căutat vreodată. La sfârşitul lunii ar fi împlinit 83 de ani.
Ioana Haşu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu