Uscăciunea pământului şi a sufletelor

De săptămâni bune trăim încercarea grea a secetei şi a arşiţei. Uscăciunea se întinde tot mai mult, punând în pericol recoltele, ceea ce va aduce după sine foamete, lipsuri şi strâmtorare.

Dacă cel fără de credinţă vede în această stare numai un capriciu al naturii, omul credincios înţelege că, dincolo de fenomenele naturale, este mâna lui Dumnezeu, voinţa Lui. În mod firesc, ne întrebăm: „de ce aceasta?” Răspunsul îl aflăm la profetul Isaia, care transmite cuvântul Domnului poporului ales de atunci: Pământul va fi pustiit (...) Pământul este în chin şi sleit, lumea tânjeşte şi se istoveşte, cerul împreună cu pământul vor pieri. Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduiala şi legământul stricatu-l-au pe veci. Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul şi locuitorii îndură pedeapsa lor; drept aceea cei ce locuiesc pe pământ sunt mistuiţi, iar oamenii rămaşi sunt puţini la număr! Via tânjeşte, viţele sale sunt firave, cei cu inima veselă suspină (Isaia 24, 3-7). Ca şi în vremea aceea, şi acum îndepărtarea omului de Dumnezeu, o viaţă dusă în păcate şi fărădelegi atrag mustrarea lui Dumnezeu, care, iată, acum se manifestă prin secetă şi arşiţă.

ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Doxologia.ro

 

 

Seceta, o ocazie ratată

Seceta cruntă din această vară nu e decât o oglindă pe care Dumnezeu ne-o pune în faţa ochilor: aşa sunt sufletele noastre, ca pământul împietrit din care ies scântei când dai cu sapa. Noi însă dăm la o parte mâna Domnului care ţine oglinda, îndreptând-o spre ceilalţi: „Aşa e, lumea asta e foarte rea!”.

Dureros prilej de luare-aminte la păcatele noastre ne oferă Dumnezeu. Aşa secetă nu a fost de mult; unii spun că de vreo 50 de ani, alţii că nu au mai pomenit niciodată. Orăşenii stau cât de cât relaxaţi şi privesc seceta la televizor; dacă apa curge încă la robinet, eu nu am nici o problemă în afara disconfortului canicular. La ţară, lucrurile se complică. Unde încă vine apă, se trezesc oamenii de la 4 să ude grădinile, dar degeaba; totul se usucă văzând cu ochii, căci nimic nu poate înlocui ploaia care vine de la Domnul. Unde apa e cu program, se organizează omul cum poate, neuitând să bombănească. Abia unde nu mai e apă deloc, acolo poate oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu. Sau poate nici atunci, căci li se pare că ajutorul vine de la om...

Domnul îngăduie suferinţa pentru că, pare-se, omul doar la greu îşi aduce aminte de El. Din păcate, însă, „peste mâna întinsă a milei lui Dumnezeu se poate da şi cu copita”, cum spune Părintele Arsenie Boca. Aşa că noi folosim seceta ca prilej nu de a ne aduce aminte de propriile păcate şi răutăţi, ci de a le scoate şi mai mult în evidenţă. Astfel, debordând de nemulţumire, atenţia noastră e îndreptată asupra celorlalţi: ne lamentăm că nu ne-au asigurat „mai-marii” împotriva secetei cu sisteme de irigaţii şi bazine mai mari, ne enervăm puternic că nu e destulă presiune pentru un duş sau că ni s-a uscat gazonul, îi bănuim pe toţi ceilalţi că folosesc prea multă apă şi ne uităm mereu la televizor, aşteptând ca dumnezeul meteo să anunţe ploaia mult aşteptată. Ratăm mereu şi mereu ocazia de a conştientiza răutăţile noastre, de a ne cere iertare, de a fi mai buni şi uniţi în faţa greutăţilor.

„Mersul vremurilor este după purtarea oamenilor” – spunea tot Părintele Arsenie, căruia Dumnezeu i-a răspuns la rugăciunile oamenilor pentru ploaie astfel: «Nu te ruga de Mine să le dau ploaie, Eu ştiu ce să le dau. Roagă-te de ei să facă voia Mea!».

Natalia Corlean

 

 

Orice ar semăna omul, dacă Dumnezeu nu aruncă de sus aghiazmă, nimic nu se face

Cum le-a rânduit Dumnezeu pe toate! Se topesc zăpezile şi se umplu izvoarele. Acum [aceasta s-a spus în noiembrie 1990, când în Grecia a fost secetă mare] nici zăpadă, nici ploi. Ce se va întâmpla? Ce va bea lumea? Să i se facă milă lui Dumnezeu de lume, şi să slobozească ploaie, pentru că de va continua seceta, încet-încet se vor usca şi frunzele copacilor şi nu vom vedea nu numai măslină verde, dar nici măcar frunză verde. Orice ar semăna omul, dacă Dumnezeu nu aruncă de sus aghiazmă, adică ploaie, nimic nu se face. Ploaia este aghiazmă.

 Săraca lume, aşa cum s-a învăţat, să folosească multă apă, ce va face de va lipsi ea? Pe lângă faptul că Dumnezeu nu dă ploaie din pricina păcatului, dar cum va ajunge apa aşa cum o folosesc oamenii? Mă gândesc ce se va întâmpla în oraşe! Numai pentru căzănelul (de la toaletă) trebuie o tinichea (cam 10 litri) de apă. Se vor umple toate de microbi, apoi holeră. Vor muri şi îi vor lăsa neîngropaţi pe morţi, aruncând peste ei praf pentru dezinfectare. (...)

Când lumea nu se pocăieşte, ce ploaie să dea Dumnezeu? Dacă cineva are încredere în Dumnezeu, ştiţi ce se poate face? Lucru mic este să aibă cineva împreună luptător pe Dumnezeu? Pentru Dumnezeu nu există nici problemă grea, nici rezolvare grea. Pentru Dumnezeu toate sunt simple. Nu foloseşte putere mai mare pentru cele mai presus de fire şi mai mică pentru cele fireşti, ci aceeaşi putere pentru toate. Lucrul cel mai important este ca omul să se unească cu Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul (Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan)

 

 

„Nu avem nevoie de Dumnezeu; avem tehnologie”

În epoca noastră oamenii nu ştiu nici de război, nici de foame, şi mai spun că nu au nevoie de Dumnezeu. Le au pe toate şi de aceea nu preţuiesc nimic. Dar dacă va veni o vreme grea, foamete etc., şi nu vor avea ce mânca, atunci vor preţui şi pâinea, şi marmelada, şi pe toate cele de care vor duce lipsă. Dacă nu slăvim pe Dumnezeu, Dumnezeu îngăduie să vină o încercare, că să preţuim lucrurile. Iar dacă le preţuim, atunci Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple vreun rău.

 Mai demult, când nu existau aceste mari înlesniri şi ştiinţa nu progresase atât de mult, oamenii erau nevoiţi ca în toate greutăţile să scape la Dumnezeu şi Dumnezeu ajuta. Acum, fiindcă ştiinţa a progresat, pe Dumnezeu Îl dau la margine. Astăzi merg fără Dumnezeu spunând: “vom face asta, vom face aceea”. Se gândesc la stingerea incendiilor, la ploi artificiale... Dar fără Dumnezeu ce să facă oamenii? Vor atrage urgia lui Dumnezeu. Vezi, când nu plouă, nu spun: “Vom face rugaciune”, ci “vom face ploaie artificiala”. Şi răul este că prin aceste mijloace ce există, încet-încet nu numai necredincioşii gândesc aşa, dar chiar şi credincioşii încep să uite puterea lui Dumnzeu (având mai multă nădejde în meteo decât în rugăciunile pentru ploaie, n.n.). Binele e că ne rabdă Dumnezeu. Dar Purtarea de grijă a lui Dumnezeu oamenii nici măcar n-o pricep.

 Un grup zicea: “Nu avem nevoie de Dumnezeu; avem tehnologie”. Acum însă trebuie să rugăm mai mult pe Dumnezeu, că să facă o îndoită minune, pentru că oamenii au schimbat firea prin ceea ce fac.

Cuviosul Paisie Aghioritul (Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan)

Rugăciunea smerită adună nori când este secetă

Când fac rugăciune pentru ploaie şi văd chiar şi un nor pe cer (deşi nu slobozeşte ploaie), slăvesc pe Dumnezeu că a arătat măcar şi un nor şi conştiinţa mă mustră că înlăuntrul meu există mulţi nori duhovniceşti care alungă norii lui Dumnezeu. Dacă cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu, Dumnezeu va ajuta. Rugăciunea smerită adună nori când este secetă. Şi totdeauna să ne rugăm că ploaia ce-o va slobozi Dumnezeu să aibă şi putere duhovnicească, astfel ca să stingă focul patimilor pe care l-a aprins diavolul cel rău în lume şi arde sufletele.

 M-am bucurat de unii pe care i-am auzit spunând: “Nu suntem vrednici, dar lui Dumnezeu iarăşi i-a fost milă de noi. A dat puţină ploaie şi puţină zapada”. Dacă vom avea astfel de gânduri smerite, Dumnezeu va trimite mai mult. Şi recunoaşterea este pocăinţă. Bine că este puţin aluat. Să rugaţi pe Dumnezeu ca să strângă puţin cu şurubelniţa mintea oamenilor.

Cuviosul Paisie Aghioritul (Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan)

Să nu dăm vina pe alţii. Prin pocăinţă omul poate schimba hotărârea lui Dumnezeu

Atunci când cerem pocăinţă de la Dumnezeu pen­tru lume, să ne punem şi pe noi înşine printre aceia care au greşit şi să nu spunem: „Ajută lumea care este păcătoasă“. Cei trei tineri (din Vechiul Testament, n.n.) s-au născut în robie şi cu toate acestea n-au spus: „Cu ce suntem noi vinovaţi?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia şi mai multe să suferim“. Vorbeau ca şi cum ar fi fost şi ei printre cei ce au călcat poruncile lui Dumnezeu mai înainte de robia babilonică, ca şi cum ar fi fost şi ei părtaşi la păcat, în timp ce erau nevinovaţi, căci încă nu se născuseră. Cât mă mişcă rugăciunea ce au făcut-o atunci când se aflau în mijlocul văpăii cuptorului! „Drept eşti, Doamne, în tot ce ai făcut cu noi… că am păcătuit şi am făcut fărădelege… şi acum nu suntem vrednici să deschidem gura noastră. Nu ne părăsi pe noi până în sfârşit… şi nu întoarce mila Ta de la noi, pentru Avraam cei iubit al Tău”. (Cântarea celor trei tineri, cap.I) Adică “pe dreptate ne pedepseşti, Doamne, pentru că am păcătuit, dar numai pentru Avraam pe care îl iubeşti nu ne părăsi”. S-au pus şi pe ei înşişi printre păcătoşi şi credeau aceasta, de aceea cuptorul s-a răcorit. În timp ce pe închinătorul la idoli, care s-a dus să vadă cuptorul, l-au ars flăcările.

Dacă omul nu lucrează astfel, caută mereu să se în­dreptăţească. “Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau “Adam e de vină”, “Eva e de vină, nu eu”. (…)

În orice caz, pocăinţa este mare lucru. Noi încă n-am înţeles că omul prin pocăinţă poate schimba ho­tărârea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere.

Cuviosul Paisie Aghioritul (Trezire duhovnicească)

„Doamne, Dumnezeul nostru, ştim că nevrednici suntem de îndurările Tale şi că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noştri şi să căutăm la cer, să stăm înaintea Ta şi să‑Ţi spunem cererile noastre, căci ce bine am făcut ca să dobândim cererile? Prin bunătatea Ta cea nemăsurată ne‑ai adus din nefiinţă în fiinţă, cu chipul Tău ne‑ai cinstit şi toată făptura ai supus‑o nouă; dar noi, cu atâtea faceri de bine fiind dăruiţi, ca nişte vrăjmaşi ne‑am arătat, şi poruncile Tale, ale Făcătorului de bine, le‑am călcat, şi viaţă prihănită şi gând spurcat şi necurat ne‑am agonisit. Şi nu numai dragostea Ta am lepădat, ci ca fiarele ne purtăm şi unul pe altul ne mâncăm, prin uneltiri lacome şi prin nedreapta noastră voinţă. Deci cum să fim vrednici şi să ne bucurăm de binefacerile Tale? Tu eşti drept, noi nedrepţi; Tu iubeşti, noi duşmănim; Tu eşti îndurător, noi neîndurători; Tu făcător de bine, noi răpitori. Ce legătură avem cu Tine, ca să ne împărtăşim de bunătăţile Tale? Mărturisim dreptatea Ta, cunoaştem osânda noastră, vestim binefacerile Tale, înmiit suntem vinovaţi de moarte. Iată ne aflăm sub mâna Ta cea preaputernică şi care ţine toate. Lesne este mâinii Tale celei atotputernice ca într‑o clipă să ne piardă pe noi; iar cât priveşte gândul şi purtarea noastră, drept este să fim daţi pierzării, preadrepte Judecătorule. Dar acest lucru nu este cu totul vrednic de îndrumarea Ta cea nebiruită şi de bunătatea Ta cea de negrăit, preaiubitorule de oameni Stăpâne.

Pentru aceasta, îndrăznind spre milostivirea Ta cea nepătrunsă şi spre îndurarea Ta ce nu ţine minte răul, ne apropiem către Tine, Făcătorule de bine, noi nevrednicii şi nemulţumitorii. Nu ne da pe noi, pentru păcatele noastre, în mâinile secetei, nici pentru fărădelegile noastre să ne striveşti pe noi în cătuşele foametei; ci pentru bunătatea Ta, dă pământului ploaia pe care de bunăvoia Ta ai hotărât‑o moştenirii Tale şi umple de apele Tale cele roditoare de viaţă sânurile pământului…”

(din Rânduiala slujbei la vreme de neplouare, Rugăciunea a treia)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012