Taina Cununiei

Viaţa de familie în Ortodoxie începe o dată cu primirea Tainei Sfintei Cununii de către mirii asistaţi de naşii lor, care sunt martori ai evenimentului şi dobândesc calitatea de părinţi spirituali ai tinerilor cununaţi. Din păcate ne confruntăm tot mai des cu o raportare indiferentă a participanţilor la eveniment faţă de această taină, datorită necunoaşterii semnificaţiei actelor liturgice şi a prezenţei lor formale în biserică, fără a fi angajaţi efectiv în rugăciune.

Taina Cununiei este taina unirii dintre un bărbat şi o femeie, care consimt în mod liber să trăiască împreună. Scopul acestei taine este într-ajutorarea reciprocă a soţilor, creşterea duhovnicească şi desăvârşirea lor prin practicarea virtuţilor şi naşterea de prunci. Pentru ca acest scop să poată fi realizat, cei doi au nevoie de binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, pe care le primesc prin Taina Cununiei.
Înainte de a veni în faţa Sfântului Altar în calitate de mire şi mireasă, pentru ca unirea duhovnicească dintre soţi să fie făcută în curăţie, ei se întâlnesc cu Hristos în Spovedanie, unde îşi mărturisesc păcatele şi primesc iertarea prin mijlocirea preotului duhovnic.
Familia a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai, atunci când El a socotit că „nu este bine să fie bărbatul singur” şi i-a făcut „ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18), creând femeia. Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin prefacerea vinului în apă, la rugămintea mamei Sale, Mântuitorul Hristos ridică la rang de taină căsătoria.

Precedată de slujba logodnei
Slujba Logodnei, care are ca act liturgic specific rânduiala punerii inelelor (verighetelor) celor doi miri, este o slujbă relativ scurtă, formată din rugăciuni de binecuvântare. Astfel este consfinţit legământul mirilor că vor urma să încheie o căsătorie. Dacă în vechime logodna avea loc cu câtva timp înainte de Cununie, în prezent ele se oficiază împreună. Prin aceasta se înlătură o serie de probleme care pot să apară din cauza înţelegerii greşite a „drepturilor” pe care le-ar putea da logodna. Astfel, mulţi tineri cred că logodna le permite să trăiască împreună, ceea ce este fals, pentru că numai rânduiala Cununiei binecuvântează unirea celor doi ca soţ şi soţie, cu drepturi şi responsabilităţi specifice.

Mirilor li se pun pe capete cununi, asemeni împăraţilor
Cununia reprezintă împlinirea făgăduinţei făcute la logodnă, prin binecuvântarea lui Dumnezeu. Dorinţa tinerilor de a se căsători este întărită prin invocarea unirii lor depline de către Însuşi Dumnezeu: „Însuţi şi acum Stăpâne trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul tău … (numele) cu roaba Ta … (numele)”.
Punerea cununiilor este actul liturgic specific acestei Taine, moment în care preotul rosteşte cuvintele: „Se cunună robul lui Dumnezeu … (numele) cu roaba lui Dumnezeu … (numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Apoi preotul îi binecuvântează de trei ori pe miri, cântând: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. De aici vedem că celor doi tineri li s-a acordat „mărire şi cinste”, fiind încoronaţi asemenea unor împăraţi. Prin încoronare, se arată că cei doi au ieşit de sub grija părinţilor şi au primit răspunderea pentru propria lor viaţă. Mirii, deşi sunt două persoane distincte, prin Cununie sunt uniţi ca un singur trup. De acum înainte viaţa lor împreună capătă o dimensiune dumnezeiască, prin aceea că familia întemeiată de ei este o „mică biserică”, constituită după structura Sfintei Treimi, elementele fiind, însă, membrii familiei: soţ – soţie – copii.

Hristos este săvârşitorul principal al Cununiei
Săvârşitorul văzut al Cununiei este preotul. Însă, în mod nevăzut, Însuşi Hristos este Cel care pecetluieşte legătura dintre cei doi tineri şi îi copleşeşte cu binecuvântarea Sa, pentru ca ei să aibă prunci buni şi sănătoşi, belşug de hrană, pentru a da şi celor lipsiţi, dar şi să aibă puterea de a lucra cele bune şi sfinte, pentru ca „să strălucească ca luminătorii pe cer”. Preotul este instrumentul văzut prin care lucrează Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea atât din faptul că toate rugăciunile sunt adresate persoanelor Sfintei Treimi, cât şi din formula liturgică specifică a Cununiei: „Se cunună robul lui Dumnezeu … (numele) cu…”. Observăm că preotul nu spune „Eu te cunun pe tine, robul lui Dumnezeu…”, ci foloseşte expresia „Se cunună…”, tocmai pentru a evidenţia că nu preotul este principalul săvârşitor al Tainei, ci Hristos, în mod nevăzut, prin mâna preotului.

Atitudini nefireşti la cununie
Lipsa de catehizare (de informare), slăbirea credinţei, indiferenţa faţă de cele sfinte, sunt motive pentru care de multe ori cununia se transformă într-o piesă de teatru comic, în care mireasa striveşte piciorul mirelui cu convingerea că aşa găina va cânta mai tare decât cocoşul, naşul dă peste cap mirelui când acesta muşcă din pâine (sau pişcot), nuntaşii chicotesc speculând emoţiile, oboseala sau stângăcia mirilor. Aceste atitudini nu numai că sunt nefireşti pentru un creştin, dar lezează însăşi slujba, care este un act cât se poate de serios, incompatibil cu nesimţirea.
O participare responsabilă din partea tuturor se impune, întrucât mirii au nevoie de rugăciunea celor prezenţi, pentru a păşi cu dreptul în viaţa de familie.

Pâinea şi vinul ne aduc aminte de Împărtăşanie
Unul din momentele care ne aduc aminte că în Biserica veche Cununia era legată de Liturghie, este cel în care mirii gustă din pâine şi vin. În vechime mirii participau la Sfânta Liturghie, unde se împărtăşeau. O revenire la acest obicei sănătos este imperios necesară, deoarece aceeaşi Persoană care îi binecuvântează ca familie, le dă şi resursele de a purta greutăţile vieţii prin primirea Împărtăşaniei. Nici un preot nu s-a putea supăra dacă mirii i-ar cere să îi cunune duminica, iar ei să participe la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească.

Bucuria este subliniată printr-un dans ritual
Spre finalul slujbei, preotul împreună cu mirii şi cu naşii înconjoară masa, într-un dans liturgic ce exprimă bucuria evenimentului. Dintre cele trei tropare care se cântă acum, primul ne aminteşte de bucuria pe care a avut-o lumea la naşterea Mântuitorului, iar celelalte două invocă rugăciunile sfinţilor pentru care viaţa a însemnat dăruire lui Hristos, dar şi jertfă. De aici înţelegem că viaţa de familie este şi izvor de bucurii, dar presupune şi jertfă. Urmează momentul de final în care preotul, împreună cu naşul, respectiv cu naşa, ia cununiile de pe capetele mirilor. Preotul le aminteşte că au săvârşit „jurământ înaintea sfântului altar că vor păzi legătura dragostei şi a unirii până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită, şi că nu se vor abate de la datoriile lor nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.”

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011