Editorial: Frumuseţea lucrurilor simple

Trebuie să recunosc că îmi place toamna. Cu adierile ei aurii, covoarele de frunze galbene sau roşii, aromele de fructe coapte şi foşnetele de nostalgie... într-adevăr, totul e o minune! Privesc frunzele care se desprind pe rând de pe ramul mult iubit, pentru a îmbrăţişa pământul din care s-au hrănit... aşa şi noi, când ne va veni vremea, ne vom întoarce în ţărâna din care am fost plămădiţi. Privesc cu uimire acest încântător spectacol al naturii şi mă gândesc câtă culoare ar prinde fiinţa umană dacă ar muri faţă de păcat!
Dar lumea secolului XXI nu mai are timp pentru astfel de “cugetări depăşite”. Oamenii moderni, cu “existenţa lor de ghişeu” sunt veşnic ocupaţi, grăbiţi, iritaţi. Ei au uitat de lucrurile simple, cum ar fi să se bucure de frumuseţea vieţii, de prieteni...
E o lume care îşi învaţă copiii că se poate trăi şi fără cer, fără soare şi nori, fără ape, fără copaci şi flori. Viaţa metropolei moderne a închis omului porţile de ieşire spre libertate. Da, suntem pe cale să pierdem trăirile profunde, pacea serilor de toamnă, misterul dimineţilor învăluite în ceaţă, bucuria întâlnirilor, frumuseţea lucrurilor simple ce ne înconjoară... Când v-aţi bucurat ultima oară de un apus de soare, proslăvind cu evlavie splendoarea creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii? Când aţi mângâiat un suflet trist? Sau când aţi zis un “Doamne, slavă Ţie!” privind recunoscători spre Cer?
Sufletului nostru, la fel ca şi dragostei şi prieteniei, trebuie să-i acordăm mult mai mult timp. Să încercăm aşadar să recâştigăm timpul, acea clipă care nu se mai întoarce. “Tot ce e al meu e azi. Mâine nu mai e al meu.” – spuneau părinţii din Pateric. Să lăsăm la o parte nimicurile înşelătoare care ne invadează zilnic viaţa: ştiri, bârfe, lucruri secundare care ne panichează, deziluzionează şi depersonalizează existenţa. Să punem în aplicare cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă atât de frumos: “Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Ţineţi ce este bine.” (I Tesaloniceni 5, 16-17)
Să redevenim liberi cu Dumnezeu, căutând să cunoaştem pacea Lui! Doar astfel ne vom putea bucura de fiecare răsărit de soare, iar fiecare zi va deveni o sărbătoare. Odată cu frunzele acestea care cad stinghere, să lepădăm şi noi din suflete necredinţa, grijile şi patimile, iar toamna să fie „o a doua primăvară, când fiecare frunză e o floare”, cum spune Albert Camus.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011