Dumnezeul din buzunar

În numărul trecut, subliniam faptul că societatea de consum în care trăim favorizează şi încurajează dezvoltarea anumitor patimi, precum cea a lăcomiei. Am prezentat lăcomia pântecelui, una dintre formele pe care le îmbracă lăcomia: dorinţa de a mânca mult şi/sau rafinat. Alături de acest tip de lăcomie mai pot fi întâlnite şi alte două forme, despre care vom vorbi numărul acesta:

• iubirea faţă de bani, adică plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de a te despărţi de ei şi neplăcerea resimţită atunci când îi dai şi
• voinţa de a dobândi mereu bunuri materiale noi şi de a avea cât mai multe.

În acest demers, vom folosi în continuare sinteza bazată pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pusă la dispoziţie de teologul Jean-Claude Larchet.

Nu există lucruri rele în sine, ci rău întrebuinţate
Chiar dacă vorbim de două stări pătimaşe diferite, iubirea de bani şi lăcomia după bunuri materiale, ele pot fi puse împreună, pentru că sunt zămislite de una şi aceeaşi poftă. Însă trebuie făcută şi aici, ca şi în cazul lăcomiei pântecelui, observaţia următoare: nu banii, bunurile materiale sau hrana sunt de blamat, ci atitudinea greşită a omului faţă de ele. Rostul banilor şi al bunurilor materiale este de a fi folosiţi pentru traiul echilibrat de zi cu zi. Lacomul şi zgârcitul au o însă cu totul altă atitudine faţă de acestea, atitudine care ţine de domeniul patologiei spirituale: banii şi bunurile reprezintă un scop, valori în sine. Sunt dorite nu pentru a fi de ajutor şi folosite, ci pentru diverse motive: pentru că aduc plăcere, statut, recunoaştere socială etc. Atitudinea greşită faţă de acestea se formează din gândirea deformată despre lucruri. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de a cultiva cele fireşti”.

Dumnezeul nostru = banul
Omul prin creaţie are înscrisă în el dorinţa de a tinde spre Dumnezeu, cu toată fiinţa sa. Întreaga sa dorinţă era îndreptată spre Dumnezeu şi spre dobândirea şi păstrarea bogăţiilor spirituale primite de la El, ca şi spre dobândirea altora noi, urmând astfel rânduiala firească a dorinţei. În patima lăcomiei, dorinţa îşi abate cursul de la normalitatea înscrisă de Dumnezeu în ea şi se orientează spre bunurile materiale, folosindu-le greşit, dorind să le adune şi să le păstreze. Banii, bogăţia şi averea devin idoli, care ajung să îl stăpânească: „lacomul de avere este închinător la idoli” (Efes. 5,5). Comportamentul iubitorului de bani şi de cele materiale este, într-adevăr, asemenea celui al închinătorului la idoli: acordă averii şi banilor o importanţă deosebită, li se dedică întru totul, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, timpul, într-un cuvânt: sufletul.
Iată ce rezultă: „Întemeindu-se pe una şi aceeaşi putere poftitoare a sufletului, iubirea de Dumnezeu şi de bunurile spirituale, pe de o parte, şi iubirea de bani şi de avere, pe de alta, se exclud reciproc şi sunt cu totul incompatibile după cum spune Iisus însuşi: «Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona» (Mt. 6,24; Lc. 16,13).”

Lanţul slăbiciunilor…
Principala consecinţă alergăturii după cele materiale şi după satisfacţiile obţinute din posesia lor este depărtarea de Dumnezeu, întrucât puterea acestei dorinţe copleşeşte sau sufocă orice altă dorinţă în om. Omul ajunge astfel să nu mai aibă timp să guste şi bunurile spirituale, nu mai trăieşte şi nu mai înţelege viaţa spirituală, credinţa sa se stinge şi el se depărtează cu totul de Dumnezeu.
Mai departe, în planul consecinţelor vor apărea: lipsa de credinţă şi de nădejde în Dumnezeu, credinţa doar în propriile puteri pentru a-şi asigura viitorul (un viitor care în realitate nu ne aparţine), dispariţia lui Dumnezeu din preocupările zilnice, lipsa rugăciunii - fie din cauza oboselii prea mari acumulate după alergătura zilnică, fie din cauza lipsei timpului, fie omul gândeşte că îşi poate purta singur de grijă.
Din depărtarea de Dumnezeu decurg apoi o serie de alte consecinţe. În primul rând omul se arată lipsit de iubire faţă de sufletul său, punând mai presus cele materiale. Urmează apoi un lucru dureros: „otrăvirea” relaţiei cu aproapele. Pentru că dobândirea bogăţiilor se face întotdeauna pe seama aproapelui. Cu cât are mai multe, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cu atât îl lipseşte mai mult pe semenul său. Normal ar fi ca cei care au mai mult să se şi îngrijească mai mult de cei care nu au. Însă, în boala sa, zgârcitul şi lacomul uită de aproapele, încetând să-l mai socotească seamăn şi frate. Ba mai mult, adesea ceilalţi sunt priviţi fie ca piedici în calea îmbogăţirii, fie simple mijloace de dobândire a averilor. Lacomul devine nepăsător de aproapele, simte silă faţă de acesta, este nemilos şi crud. Lăcomia pricinuieşte: ură, invidii, duşmănii, certuri, ţinerea de minte a răului etc.

Temelia vindecării
Patima trebuie identificată şi tăiată din rădăcină. Altfel, ea nu se va sfârşi niciodată. Va creşte şi îl va înrobi pe om putând să-l stăpânească până la sfârşitul vieţii.
Întâi de toate, pentru a se vindeca de lăcomia de bani şi avuţie, omul trebuie să cunoască patima, să ştie consecinţele ei şi urmările negative pe care le produce în viaţa sa. În al doilea pas spre vindecare, este necesară înţelegerea deşertăciunii lucrurilor după care aleargă cel stăpânit, pentru că plăcerea pe care o dau acestea este trecătoare şi limitată. De aceea, următorul pas ar fi ca omul să încerce să se mulţumească cu ce are, împotrivindu-se acestor două patimi care îl împing să-şi dorească tot mai mult.
Toată această lucrare trebuie însă făcută pe temelia unei nemărginite şi depline credinţe în Dumnezeu. Fără a crede că Dumnezeu este Stăpânul deplin al vieţii noastre, dar şi Tatăl nostru care ne poartă necontenit de grijă, omul poate să cadă pradă deznădejdii. De aceea, un pas important este o atenţie mai mare acordată bunurilor spirituale, înţelegând că dincolo de cele văzute, există alte bogăţii, nevăzute, pe care le pune Dumnezeu la îndemâna sufletului care le doreşte. Dintr-o relaţie vie şi permanentă cu Dumnezeu omul dobândeşte o bucurie duhovnicească care nu poate fi descrisă. Numai „gustarea de Dumnezeu” spune Sfântul Ioan Scărarul îl va face pe om în stare să vadă nimicnicia celor materiale şi trecătoare.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 28 - mai 2009