Principii generale
Prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman, cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.
Astăzi se efectuează transplanturi de: sânge, vene, oase lungi, valve cardiace, cornee, măduvă osoasă, piele; transplant de celule izolate, transplant de organe cum ar fi: inimă, ficat, plămâni, rinichi, intestin subţire, pancreas.
Transplantul poate fi:
1. în cadrul organismului aceluiaşi individ (transplant ontoplast) Ex: piele, părţi osoase etc.
2. de la un individ la altul aparţinând aceleiaşi specii (de la om la om) (transplant homoplast) Ex: sânge, cornee, inimă, ficat, rinichi etc.
3. de la un individ aparţinând unei specii la un individ aparţinând altei specii (de la animal la om) (transplant heterolog) - singurul posibil până acum este transplantul de valvă cardiacă de la porc la om.
Dacă prima categorie nu ridică probleme morale, celelalte două pun serioase probleme de ordin moral, social si religios, de aceea practica medicală a transplantului de ţesuturi şi de organe cere respectarea unor principii generale ca: demnitatea persoanei, să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane, să respecte drepturile omului, dimensiunea duhovnicească a existenţei umane şi să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale, la modă în lumea noastră secularizată.
În cazul prelevării de organe de la persoanele decedate, lucrurile se complică pentru că apar griji, obiecţii şi rezerve cu privire la momentul declarării morţii.
Declararea morţii
Până nu demult era considerată moartă acea persoană a cărei inimă înceta să mai bată şi căreia îi lipsea respiraţia. Datorită tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces şi că ea nu este în mod necesar şi exclusiv legată de încetarea bătăilor inimii.
Din punct de vedere medical se vorbeşte de mai multe "morţi", şi anume:
a) moartea aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale);
b) moartea clinică (funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil, de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie reactivate prin terapia intensivă şi reanimare);
c) moartea biologică - se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor;
d) moartea cerebrală - reprezintă alterarea ireversibilă a vieţii celulelor creierului (cortex, cerebel şi trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg, ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relaţie cu mediul şi de a-şi asigura şi realiza propria existentă.
Din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, şi anume cea declarată din punct de vedere medical: oprirea inimii, absenţa respiraţiei spontane şi moartea cerebrală (Prof. Dr. R. Palade)
Legea nr. 2/1998 stipulează criterii foarte precise pentru declararea morţii cerebrale, şi anume: 1) examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor foto motor şi cornean); 2) absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee; 3) două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale (activitatea creierului).
Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne însă o taină. Problema se pune: când părăseşte sufletul trupul? Când este în moarte cerebrală sau în moarte biologică? Despre acest subiect vom vorbi în numărul viitor al revistei noastre.
Reflecţii teologice
Practica transplantului de organe a devenit deja obişnuită. Că vrea sau nu, creştinul nu i se poate opune şi nici nu ar avea motive s-o facă. Biserica binecuvântează orice practică medicală în vederea alinării suferinţei din lume. Biserica previne însă pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a prelungirii acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă, adevărata viaţă, neglijându-se pregătirea pentru aceasta.
Consimţământul informat şi lucid de a-şi oferi un organ, în viaţă sau după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină. Biserica binecuvântează persoanele care pot face asemenea sacrificii dar, în egală măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea şi decizia fiecărui om. Deopotrivă, are toată înţelegerea pentru cei care au nevoie de transplant, dorind scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, încredinţaţi că aceasta va duce la creşterea lor duhovnicească.
Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora. Dacă viaţa aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiţia: să nu ucizi un om pentru a promite sau a da viaţă altuia.
(Va urma.)
Pr. Alexandru Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 - septembrie 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu