Editorial: Cui îi oferim milostenia noastră?

Sfântul Apostol Pavel ne spune că “cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea”. Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor, iar omul este doar administratorul lor, chemat să împartă din surplusul acumulat celor săraci. Creştinul vede în persoana săracului pe însuşi Hristos. De aici proverbul: ”Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Chiar Domnul ne descoperă acest lucru când ne spune: ”Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă… căci flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi mi-aţi dat să beau”. Herbert Gunther, un gânditor al zilelor noastre, afirma că, la judecata de apoi, Dumnezeu adresează sufletului o singură întrebare: ”Ai iubit îndeajuns?”
Milostenia primează în faţa tuturor celorlalte fapte bune. ”Dacă la poarta ta bate un sărac şi tu atunci te rogi, rugăciunea ta devine păcat dacă nu te scoli să-l miluieşti pe cel ce strigă de durere”, zice marele filosof Petre Ţuţea.
Nu este însă un lucru înţelept să oferi darul tău cerşetorilor de pe stradă. Nu aşa pot fi identificaţi adevăraţii săraci, care au nevoie de sprijinul şi ajutorul nostru. A da un bănuţ unuia care întinde mâna pe cale, fără o înţeleaptă cercetare, poate fi chiar dăunătoare. Mulţi cerşetori profită de bunătatea sinceră a trecătorilor, adunând într-o săptămână echivalentul unui salariu pe o lună a unui muncitor sau intelectual. Cu banii colectaţi, unii dintre ei îşi pot spori viciile - alcoolism, tabagism - sau fac adevărate petreceri nocturne.
Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc astfel: ”Când faci milostenie, să asude darul tău în palma ta înainte de a-l oferi săracului.” Mai întâi se cuvine să identificăm adevăratul sărac. La una din întâlnirile inter-creştine de la Bucureşti, un teolog apusean a remarcat mulţimea mare a cerşetorilor din capitală şi a spus: ”Breasla cerşetorilor este opera unei milostenii defectuoase făcută de creştini. Oferind darul vostru cerşetorilor, voi văduviţi pe adevăratul sărac, contribuiţi la degradarea imaginii societăţii în care trăiţi, încurajaţi lenea şi viciile ascunse ale unor oameni neidentificaţi. Hristos nu se referă nicăieri la o astfel de milostenie. Trebuie să faceţi o distincţie clară între cerşetori şi săraci“.
Biserica ne îndeamnă ”să nu iubim numai cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan3,18); pe toţi, dar mai ales pe cei care se află cu adevărat în suferinţă, loviţi de boli, dizabilităţi, greutăţi sau sărăcie. Căci cu ce măsură măsurăm săracului, cu aceea ni se va măsura şi nouă la vremea judecăţii.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Părintele Patriarh a plecat la Domnul

Biserica Ortodoxă Română este în doliu. Părintele Patriarh Teoctist a trecut la cele veşnice luni, 30 iulie, din cauza unui stop cardiac, suferit ca urmare a complicaţiilor apărute după o operaţie de prostată. Slujba de înmormântare a avut loc la catedrala Patriarhiei din Bucureşti şi a fost oficiată de patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, alături de membrii sinodului Bisericii Ortodoxe Române. La slujbă au participat zeci de episcopi, sute de preoţi, delegaţii ale bisericilor creştine de pe trei continente şi mii de credincioşi.

O viaţă închinată lui Dumnezeu
Părintele patriarh s-a născut în 1915 în satul Tocileni din judeţul Botoşani, din părinţii Dumitru şi Marghioala Arăpaşu, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai acestora. A primit la botez numele de Toader. A urmat şcoala primară din satul natal, iar la nici 14 ani a intrat ca frate la Schitul Sihăstria Voronei. Urmează apoi Seminarul monahal din Mănăstirea Neamţ, Seminarul Teologic pentru monahi din Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti.
În 1935 a depus voturile monahale la mănăstirea Bistriţa-Neamţ, primind numele de Teoctist. Între anii 1940-1945 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti. În aceasta perioadă a fost rânduit, de către patriarhul Nicodim Munteanu, în diferite ascultări la birourile Arhiepiscopiei Bucureştilor şi apoi în postul de diacon la catedrala Patriarhiei.
A fost hirotonit ieromonah la catedrala mitropolitană din Iaşi în 1945. A fost, rând pe rând, vicar administrativ al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, ales apoi episcop vicar patriarhal (1950-1962); Episcop al Aradului (1962-1973); Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei (1973-1977); Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1977-1986); Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (din 1986).
În 1990, după Revoluţie, din cauza campaniei negative care i se face în presă se retrage din funcţie. La cererea credincioşilor însă, a celorlalţi ierarhi şi la insistenţele celorlalte Biserici Ortodoxe, s-a întors în scaunul de patriarh pe care l-a ocupat timp de 21 de ani.

Moştenirea
Nu s-a putut opune demolării unor biserici, dar a reuşit să salveze câteva. În schimb a restaurat nenumărate lăcaşuri de cult şi a ctitorit altele, chiar în timpul regimului comunist, când ridicarea unei biserici era de neconceput. A asigurat continuitatea şi unitatea Bisericii Ortodoxe Române, care nu a trecut prin despărţiri sau schisme după căderea comunismului, ca în alte ţări vecine. A fost primul patriarh ortodox care a primit, în mai 1999, vizita unui Suveran Pontif - Papa Ioan Paul al II-lea, într-o ţară majoritar ortodoxă. A dezvoltat şi extins asistenţa religioasă a românilor de peste hotare, prin înfiinţarea de parohii şi mitropolii, a încurajat deschiderea către creştinii de pretutindeni, la înmormântarea sa participând delegaţii ale Bisericilor de pe trei continente.
Acestea sunt doar câteva din faptele care rămân în urma părintelui patriarh Teoctist, cel care a păstorit Biserica Ortodoxă Română timp de 21 de ani.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Natalia Corlean

Mesajul Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu la trecerea la cele veşnice a PF Părinte Patriarh Teoctist

„Este o durere pentru întreaga Biserică. Suntem acum trişti, dar în tristeţea aceasta avem nădejdea că Dumnezeu, cel care i-a rânduit atâta slujire în Biserica Sa, îi va da mângâiere şi în Împărăţia cea veşnică. Eu mi-l amintesc cu acea bucurie cu care m-a primit pe mine, un preot care am trecut printr-o încercare şi pe care m-a chemat Dumnezeu la o slujire, bucuria aceea cu braţele deschise pentru a mă binecuvânta. Mă voi ruga lui Dumnezeu cât voi trăi ca să-i primească osteneala şi să-i aşeze sufletul în corturile aleşilor Săi. Avem speranţa că Dumnezeu va fi cu noi.“

ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului

„Longevitatea e un dar divin. Patriarhul Teoctist s-a bucurat de acest dar. Părea etern. […] Să te acomodezi cu Dej şi Ceauşescu, după ce ai crezut în România naţionalistă a lui Stăniloae şi Nae Ionescu înseamnă să cunoşti infernul şi să nu disperi. Să asişti la travestiul democratic al fostei nomenclaturi şi să nu-ţi pierzi respectul faţă de oameni înseamnă să faci proba umorului metafizic. În aparenţă, Patriarhul lucra defensiv şi îşi amâna deciziile. Pe dedesubt, el conserva Tradiţia Bisericii prin acţiuni obstinate şi inventive. Reţeta lui? O combinaţie de bun-simţ ţărănesc, smerenie patericală, tandreţe sufletească şi ironie subtilă, de ins care-şi onorează rangul. Preţuia frumuseţea slujbelor şi agapele de după liturghie, când se apuca să „depene amintiri“ fabuloase, pe tonul cel mai relaxat.

Teodor Bakonschi

"Era iubitor de slujbe şi neîntrecut liturghisitor, doritor de a se afla cu orice prilej în mijlocul şi împreună cu credincioşii, apropiat celor simpli şi celor slabi, deschis dialogului cu oricine, mult răbdător cu cei ce greşesc, grabnic la iertare şi mult zăbavnic la pedepsire.
Perioada lunga de când Prea Fericitul Patriarh a fost chemat şi slujeşte Biserica lui Hristos din România a arătat cu prisosinţă ca Biserica străbate vremurile indiferent de dificultatea lor. Trei regimuri politico-sociale au fost traversate de către Biserica româneasca în acest timp, între care cel mai lung a fost oficial potrivnic credinţei, ideologic şi în fapt. Lecţia pe care trebuie să o reţinem este că un regim politic sau altul poate uşura sau poate îngreuna viaţa şi lucrarea Bisericii, dar nu o poate elimina, dacă aceasta rămâne ancorată în izvorul unic şi de nebiruit al vieţii şi existenţei sale, care este împărtăşirea de Dumnezeu. Patriarhii au sacrificat multe sub presiunea regimului ateist, uneori propria imagine, dar au salvat esenţialul. Au renunţat - nu cu uşurinţa se înţelege - la multe din lucrările mai ales misionare şi catehetice ale Bisericii, dar au făcut tot posibilul sa nu fie lipsit poporul lui Dumnezeu de lucrul vital, de împărtăşirea de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine şi, în special, prin Dumnezeiasca Liturghie.

Pr. prof. univ. dr. Constantin Coman

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Discreţia unei mărturisiri

Poate aţi auzit deja multe povestiri despre vieţi ale unor apropiaţi de sufletul dumneavoastră, poate însăşi vieţile dumneavoastră sunt subiecte ale unor filme demne de toate oscarurile posibile şi imposibile. Ei bine, eu vă invit să gustaţi din frumuseţea uluitoare a unui munte foarte abrupt, numit preoţie în România de ieri şi de azi. Acest urcuş al nostru are o lungime de 36 de ani de slujire în aceeaşi parohie a unui OM printre oameni, a unui slujitor printre slujiţi.

Ortodox din familie de preoţi greco-catolici
Părintele Mircea Moldovan a văzut lumina zilei la 6 noiembrie 1945 în Sibiu, din părinţii Ioan şi Ana. Tatăl său era preot greco-catolic, urmaş al unor generaţii de bunici şi străbunici tot preoţi slujitori ai altarelor transilvane.
Copilăria o petrece la Slimnic, lângă Sibiu, apoi în satul Veştem, unde tatăl său continuă opera de păstorire a sufletelor începută de bunicul dumnealui. Şcoala elementară o termină la Sibiu, însă dorul de slujire a lui Hristos încolţeşte din fragedă vârstă şi se va hotărî să urmeze cursurile Seminarului Teologic din Cluj, promoţia 1960-1965. Seminarul teologic în acea vreme avea regimul unei adevărate cazarme militare, care pe părintele l-a format şi maturizat foarte repede, în ciuda obstacolelor întâmpinate din partea autorităţilor de atunci, care nu-l priveau cu ochi buni pentru că descindea dintr-un şir lung de preoţi. Încă de mic copil era întrebat ce fel de preot doreşte să ajungă, iar el răspundea că ortodox, deşi fusese crescut în familie de greco-catolici.

Încercări, lipsuri şi nevoi
În toamna lui 1965, absolvind seminarul şi şcoala de cântăreţi la Cluj, se va înscrie la cursurile Institutului Teologic de la Sibiu, iar în 1968 se căsătoreşte cu Valeria Nicălău din Perşani, judeţul Braşov. În urma căsătoriei Dumnezeu le hărăzeşte 4 copii, un băiat şi 3 fete, de la care în prezent are 7 nepoţi.
În 26 octombrie 1968 primeşte preoţia, prin mâinile vrednicului de pomenire mitropolit Nicolae Mladin al Ardealului şi este numit în parohia Ohaba.
Viaţa sa de preot a fost una foarte încărcată de încercări, lipsuri şi nevoi, având o familie numeroasă. O nouă încercare, de data aceasta de ordin sufletesc, a trecut prin foc credinţa părintelui: singurul băiat pe care l-a avut a trecut la Domnul la o vârstă fragedă.
Cu toate greutăţile nu şi-a predat comunitatea restrânsă de oameni timp de 36 de ani, deşi au existat momente de trădare din partea unor apropiaţi ai săi, însoţite de reclamaţii inventate şi fierte în sosul urii şi al invidiei, pe care unii au avut-o faţă de corectitudinea şi blândeţea acestui om. Prea multe bucurii, în special bucurii maxime atât cât este posibil pământeşte, nu a avut… A ţinut însă bine cârma Bisericii în furtunosul port al parohiei.

Tăcere jertfitoare şi iubitoare
În zilele noastre se promovează mult tipul de preot care se distinge prin numeroase realizări în plan arhitectonic şi administrativ, unde de multe ori discreţia mărturisirii lui Hristos, tăcerea jertfitoare şi iubitoare în nedreptăţiri şi necazuri trece pe locul doi. Cu toate acestea, la părintele am observat un suflet răbdător dominat de o emotivitate nativă, dar peste toate un om generos, care în momentul în care îi ceri ajutorul nu apuci bine să termini de explicat pentru ce şi cum, că deja este cu mâna pe haina din cui şi cu cealaltă pe geanta de servici, iar mai apoi abia îţi confirmă şi verbal că vine să te ajute.
Acest om a dovedit că se poate răbda până la capăt în aceeaşi comunitate vreme de 36 de ani, că dincolo de acest capăt este Hristos, care a fost încă de la început la fel de dornic să transfere gratis tuturor bucuria Învierii, a vieţii însăşi, la care ajungi prin credinţă şi prin mărturisiri.
În anul 2004, pe motiv de sănătate, părintele s-a retras în pensie, lăsându-l pe Dumnezeu să judece cât de bun şi de folositor a fost exemplul personal, cât de mult sau puţin a reuşit să înveţe pe ceilalţi ce înseamnă dragostea de Hristos când toţi ceilalţi îşi dau cu părerea că ar putea fi şi altfel, dar când numai tu singur ştii cât de mult te sileşti şi cât de neputincios eşti şi că nu-i smerenie mai mare înaintea lui Hristos decât a-ţi răbda neputinţa şi a te lupta cu ea.

Pr. Ionuţ Ilea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

In memoriam: Părintele Silviu Goga

Părintele Silviu Goga, parohul din Calbor, a trecut de curând la cele veşnice, la vârsta de numai 59 de ani. Părintele s-a născut în 14 iulie 1948 în Rucăr, din părinţii Silviu şi Zenovia. A urmat şcoala generală la Rucăr şi Viştea de Jos, apoi şcoala profesională şi liceul seral în Oraşul Victoria. În 1966 se angajează la Com-binatul Chimic Victoria.
În 1974 este admis la Institutul teologic din Sibiu, al cărui absolvent devine în 1978. În 1977 se căsătoreşte cu Ana Borzescu, iar Dumnezeu le binecuvântează căsnicia cu doi copii, Silviu şi Veronica-Ana.
În 1979 este hirotonit preot pe seama parohiei Cincşor cu filia Rodbav, unde a slujit timp de 12 ani. Din 1991 până în 29 iulie 2007, când a trecut la Domnul, a fost parohul bisericii "Sf. Nicolae" din Calbor.
Dumnezeu să-l odihnească şi să-i mângâie familia!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

"O să încerc să mă ridic la măsura aşteptărilor"

Părintele Dorin Cristea este noul preot al parohiei Perşani; mult aşteptat de săteni, a fost instalat de Schimbarea la faţă. Părintele face parte din categoria persoanelor echilibrate, care pot fi de un real sprijin pentru cei care vor veni să-şi plângă durerile în scaunul spovedaniei. O persoană blândă dar hotărâtă, pe deplin conştientă de misiunea care i-a fost încredinţată. Iar faptul că la formarea sa spirituală a contribuit mult părintele Lavrentie de la Frăsinei grăieşte de la sine…

Cum v-aţi apropiat de biserică şi de viaţa spirituală?
Eu provin dintr-o localitate apropiată de Făgăraş, din Viştea de Jos, şi acolo avem o biserică de dimensiunile unei catedrale. În vacanţe şi la sfârşit de săptămână mergeam cu părinţii la biserică. Pictura de acolo este extraordinară şi privind sfinţii de acolo eram interesat cine sunt, de ce au ajuns să fie pictaţi acolo şi modul lor de viaţă în general.

Deci încă de mic aţi căutat să înţelegeţi câte ceva despre cei care au trăit o viaţă în credinţă…
Poate nu la modul conştient, dar mă fascinau aceste lucruri şi m-a influenţat şi faptul că religiozitatea viştenilor era foarte adânc înfiptă în inima lor.

Ce oameni v-au marcat existenţa?
Au fost mai mulţi, o persoană însă m-a marcat în mod cu totul şi cu totul deosebit, şi anume părintele Lavrentie Şovre de la mănăstirea Frăsinei, pe care l-am întâlnit cred că într-un moment crucial din viaţa mea. Tot în acel moment am cunoscut-o şi pe soţia mea… Părintele Lavrentie, un om cu totul deosebit, în mod indirect mi-a influenţat viaţa. Pentru mine părintele Lavrentie a fost „omul lui Dumnezeu“ (aşa cum îl numeşte şi cartea despre dânsul) pentru că m-a apropiat şi mai mult de Biserică şi mi-a trasat într-un fel traiectoria vieţii.
M-au marcat mult întâlnirile cu părintele şi modul de viaţă al dânsului. M-am apropiat mai mult de Biserică văzând modul de viaţă al călugărilor de la Frăsinei, care m-a făcut să îmi dau seama care trebuie să fie modul de viaţă al unui preot.
Până l-am cunoscut pe părintele preoţia era ceva la care nu mă gândeam. Ulterior, într-un mod surprinzător aş putea să spun, am ajuns la facultatea de teologie şi astăzi iată că sunt preot.

În ce a constat modul surprinzător?
M-au îndemnat multe persoane să dau la teologie, dar pentru admitere unii se pregăteau ani de-a rândul… Pentru mine totul s-a întâmplat în două săptămâni, în care, după moartea părintelui, m-am hotărât să dau admitere, am început să mă pregătesc şi am intrat.

În timpul facultăţii v-a marcat cineva în mod deosebit?
Da. Profesorul de liturgică, domnul Ciprian Streza. Sfaturile şi cursurile dânsului aveau ceva din realitatea pe care o întâlneşti în parohie. Pentru că în general cursurile vorbesc doar la modul ideatic despre realităţile din parohii; cursurile dânsului şi ale Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu ne-au ancorat însă în aceste realităţi, pe care le-am întâlnit şi eu deja în parohie şi care nu sunt tocmai frumoase.

Ce vă place să faceţi?
Îmi place să fac pelerinaje la mănăstiri. Mănăstirea mea de suflet este Frăsineiul, merg acolo cam o dată sau de două ori pe lună; şi duhovnicul nostru este acolo.
Îmi mai doresc extraordinar de mult să merg la muntele Athos.

Ce vă atrage?
În primul rând sfinţenia care este acolo, sunt foarte multe moaşte de sfinţi şi lucruri duhovniceşti care au o importanţă deosebită pentru mine şi pentru Ortodoxie în general.

Nădăjduiţi să mergeţi în curând?
Da, eu aşa vreau, până în noiembrie, dacă ajută Dumnezeu şi e voia Maicii Domnului.

Cu ce gânduri aţi intrat în preoţie?
Deocamdată sunt aşa, în elan, ca orice tânăr, şi vreau să fac câte ceva pentru Biserică ca instituţie, pentru biserica din Perşani ca lăcaş de cult, pentru oamenii de aici. Sper ca idealul acesta să nu-mi fie limitat prea curând de nimeni şi să fiu susţinut în ceea ce vreau să fac.

Cine vă susţine? În general pe noi, preoţii, soţiile ne susţin cel mai mult…
Da, soţia mea m-a susţinut mult. Şi în jurământul de la hirotonie într-un pasaj spune viitorul candidat că încă de la început i-am făcut cunoscut soţiei faptul că doresc să urmez calea preoţească. Chiar dacă de multe ori am fost tentat să dau înapoi văzând responsabilitatea preoţiei, soţia m-a încurajat mereu şi mi-a spus: „Dacă va fi voia lui Dumnezeu, vei ajunge preot!“ Şi iată că am ajuns şi am în continuare nevoie de tot sprijinul ei.

Cum aţi ajuns la Perşani?
Mi-am depus dosarul doar cu o zi înainte să se încheie perioada de concurs. Cam cu o săptămână înainte m-am gândit prima oară la asta, am fost să văd biserica şi împrejurimile satului, pentru că nu am coborât niciodată în sat, iar după o săptămână mi-am depus dosarul. Am înţeles că au fost şase candidaţi şi m-am bucurat pentru că atunci când sunt mai mulţi se vede mai bine dacă e voia lui Dumnezeu. Şi a fost voia lui Dumnezeu să ajung eu la Perşani.
Ce gânduri le transmiteţi enoriaşilor dumneavoastră?
M-am bucurat de o primire cu totul şi cu totul deosebită din partea lor şi sprijinul lor încă mă copleşeşte… O să încerc să mă ridic la măsura aşteptărilor lor.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007