Gândindu-mă
la voi, înţeleg că în suflet au apărut emoţii şi întrebări ce vă tulbură
liniştea, pacea, optimismul, bucuria de a trăi. Este bine faptul că le
recunoaşteţi. A le nega înseamnă în fond a croniciza o stare de fapt negativă, nu
a găsi rezolvare la ele.
O suferinţă
este o atenţionare că, undeva în noi, ceva nu mai funcţionează normal. Scopul
ei este de a ne focaliza atenţia asupra problemei în vederea restabiliri
echilibrului. Natura este atât de înţeleaptă încât de multe ori rezolvă de una
singură problemele şi ne ajută chiar şi atunci când noi nu facem nimic. Dar
uneori, când erori cumulate din viaţa noastră depăşesc un anume prag, este
imperios necesar ca la rezolvarea problemei să fim şi noi parte activă în mod
conştient. Aceasta se datorează liberului arbitru cu care suntem înzestraţi.
Putem căuta singuri, convinşi că suntem capabili să rezolvăm problema, putem
studia, ne putem sfătui cu alţii sau apela la învăţătorii în care avem
încredere. Dar rezolvarea în sine este
numai responsabilitatea noastră, indiferent ce sfaturi primim şi de la cine.
Şi e bine
aşa, căci numai astfel ne putem bucura de laurii victoriei sau pătimi
consecinţele propriului mod de gândire. Altfel, putem da mereu vina pe alţii. Viaţa
este o permanentă învăţare a asumării deciziilor luate şi prin suferinţă
îmbunătăţim mereu aceste decizii.
Când mă
gândesc la voi, îmi vin gânduri şi sentimente pe
care vreau să vi le împărtăşesc. Fiecare ne naştem cu un dat, o
identitate ce rămâne în străfundul nostru până murim. Această identitate are un
scop ce se cere împlinit prin viaţa noastră.
Prin liber
arbitru putem să ne abatem de la acest scop. Putem
să ne abatem puţin sau mai mult. Sau
putem chiar ajunge ca prin stilul nostru de
viaţă să negăm acest scop aproape în
totalitate.
Din
necunoaştere, credem că o asemenea atitudine n-are ce rău să ne facă. Suntem
tineri, puternici, sănătoşi încă, putem face ce vrem, doar să fim fericiţi. Din
păcate, nu este chiar aşa. Pe termen scurt, poate da.
În acea
formă de identitate cu care ne naştem, există şi forţa vitală necesară pentru
împlinirea noastră ca fiinţe umane. Dar
asumându-ne identitatea, nu renegând-o.
Notă: e
drept că există zone şi ţări între care este o compatibilitate mai mare sau mai
mică; de exemplu între România şi alte ţări latine aceasta este mai mare, dar
între Europa şi America diferenţele de cultură, tradiţie şi mentalitate sunt
mult mai mari.
Să luăm o
situaţie ipotetică:
O familie
de tineri (nu voi). Dezamăgiţi, scârbiţi de
condiţiile mizere ale ţării în care s-au născut, frumoşi, inteligenţi,
consideră că merită mai mult de la viaţă: să
trăiască într-o lume civilizată, cu un confort material care le satisface
aspiraţiile. Se hotărăsc şi pleacă într-o astfel de ţară, unde, în scurt timp,
datorită muncii lor, dar şi ajutorului lui Dumnezeu (pe care abia dacă îl iau în seamă, căci nu au un sentiment
conştient de recunoştinţă), obţin ce şi-au dorit. Lucru
pe care, într-adevăr, în ţara lor ar fi fost tare greu de realizat sau poate nu
l-ar fi avut niciodată.
Bravo. Un
succes. Însă acest succes l-au obţinut într-o lume căreia (ca identitate) nu îi
aparţin. Se pot auto-motiva. Mintea o poţi înşela. Însă
inima, interiorul, acea energie ce există în tine şi ale
cărei origini pământene este – vrei, nu vrei
– în iubirea pe care ai primit-o şi din care
ai crescut în neamul şi familia ta, cu bune şi rele… pe acestea nu le poţi
minţi.
Deoarece tu
ai venit la viaţă într-o ţară, într-o familie, nu întâmplător, ci cu un scop,
acel scop va striga după tine până la sfârşit. Nu-i neapărat un capăt de lume.
Se poate trăi bine şi în altă parte. Însă nu ştiu dacă
vei fi un om împlinit în această viaţă. Confortul material nu poate rezolva
asemenea conflicte emoţionale. Le poate, eventual, anestezia. Un om care îşi reneagă neamul, ţara, familia (nu mă refer la voi)
pentru mizeriile şi nedreptăţile de acolo, se sinucide spiritual, căci
împroaşcă cu noroi şi dispreţuieşte ceea ce se află şi în el. E ca şi cum ai
scuipa sânul de la care ai supt. Ca şi cum ai
nega însăşi viaţa din tine.
Acest
conflict, dacă este neconştientizat, nerezolvat, poate genera boli. Atât pentru
cei plecaţi din ţară, cât şi pentru urmaşi. Încă odată spun:
se poate trăi; dar în această viaţă nu vei gusta deplin
sentimentul de împlinire. Mulţi căutători contemporani, printre care şi Echart
Tolle, insistă foarte mult pe starea psihologică de acceptare a prezentului. De
fapt este şi acceptarea identităţii tale spirituale, particularizată pe această
planetă prin venirea la viaţă într-o ţară şi o familie anume. Repet, căci este
important: a nu-ţi accepta ţara, familia, a le urî, critica, şi a nu te implica
în găsirea unor soluţii, înseamnă la nivel spiritual trădare, sinucidere. A pleca
în altă parte pentru un interes material, ca să o duci tu mai bine, înseamnă
renegarea propriei identităţi, a iubirii prin care ai ajuns om pe acest pământ.
Iar acest lucru este imposibil să nu aibă consecinţe în timp. Şi nu fericite.
Ovidiu
Harbădă, Şinca Nouă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 87, septembrie-octombrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu