Risipirea
este o caracteristică a modernităţii. Timpul parcă nu ne mai ajunge pentru
nimic, ne apucăm de multe şi nu terminăm decât puţine. Ne putem în faţă
priorităţi greşite şi ne dăm seama – prea târziu – că nu erau aşa importante.
Despre risipire şi priorităţi ne spune câteva lucruri şi Cuviosul Paisie
Aghioritul:
În ziua
de azi, oamenii sunt foarte zăpăciţi,
fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi
se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, şi abia apoi mă gândesc la altele.
Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul
cutare. Îl termin, şi abia
după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi
terminat pe primul, nu am linişte. Când
cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna şi
numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.
A venit
la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit,
pentru că este supărat de problema moştenirii
etc. ,,Despre ce moştenire
îmi vorbeşti?– i-am spus. Mai întâi ai
nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei
diploma de absolvire, după care vei merge în armată şi
apoi să îţi cauţi
un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi
şi-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.
— Părinte,
şi eu obosesc repede când lucrez.
Nu înţeleg care-i pricina.
— Ceea
ce îţi lipseşte
ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai răbdare este că te apuci
de multe. Te împrăştii în
multe părţi, şi
oboseşti. Asta îţi
pricinuieşte şi
o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi
îţi dai osteneală.
Când
eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor.
Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se
descuraja; se apuca să facă uşi, se
supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca
să facă acoperişuri. Pe toate le lăsa
neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte
se tăia greşit. Aşa
se omoară câte unul fără să reuşească
nimic.
Sunt
unii care, deşi au puteri limitate, putând face
numai un lucru-două, se apucă şi se
încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi
îi trag după ei şi pe alţii.
Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine
având mintea curată şi
odihnită, şi după aceea să înceapă altceva:
căci dacă mintea se împrăştie, ce
lucruri duhovniceşti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos?
Cuviosul
Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”
Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări
ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă
de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi
care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte,
din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce
un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte
importante. Din primul moment după trezire, sufletul este asaltat de griji,
care nu ne lasă nici să şedem locului, nici să stăm de vorba cu cineva cum se
cuvine, nici măcar să mâncăm în linişte, până când nu ne doboară osteniţi la
odihnă, în noaptea adâncă – odihnă, la rândul ei, tulburată de vise pline de
griji. Această boala se numeşte grija de
multe, ea mănâncă sufletul, ca rugina fierul.
Sf. Teofan Zăvorâtul
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 73 - mai-iunie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu