Despre grija de multe

Risipirea este o caracteristică a modernităţii. Timpul parcă nu ne mai ajunge pentru nimic, ne apucăm de multe şi nu terminăm decât puţine. Ne putem în faţă priorităţi greşite şi ne dăm seama – prea târziu – că nu erau aşa importante. Despre risipire şi priorităţi ne spune câteva lucruri şi Cuviosul Paisie Aghioritul:

În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciţi, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, şi abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.

A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. ,,Despre ce moştenire îmi vorbeşti?– i-am spus. Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.

— Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.

— Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi, şi oboseşti. Asta îţi pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneală.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.

Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos?

Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”

Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante. Din primul moment după trezire, sufletul este asaltat de griji, care nu ne lasă nici să şedem locului, nici să stăm de vorba cu cineva cum se cuvine, nici măcar să mâncăm în linişte, până când nu ne doboară osteniţi la odihnă, în noaptea adâncă – odihnă, la rândul ei, tulburată de vise pline de griji. Această boala se numeşte grija de multe, ea mănâncă sufletul, ca rugina fierul.

Sf. Teofan Zăvorâtul

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 73 - mai-iunie 2013