Pagini

joi, 20 iunie 2013

Iuda: ieri, astăzi şi în veacul acesta, acelaşi!



Iuda – numele care personifică tot ce e mai josnic în om. În răstimpul  de până la noi, numele propriu a devenit chiar substantiv comun: iudă, având acelaşi înţeles. Şi totuşi, care este motivul pentru care, în vâltoarea evenimentelor ce marchează Săptămâna Patimilor, Iuda devine cel mai hulit şi dispreţuit?

Personaje şi momente cutremurătoare

Să ne apropiem, pe rând, de unele dintre personajele principale ale acelor momente cutremurătoare.

Ana şi Caiafa. Exemplifică ceea ce reprezenta Sinedriul în esenţa sa: cunoaşterea Legii şi autoritatea. Oare nu erau ei puşi după Lege în poziţiile pe care le ocupau? Şi de acolo, nu-şi dăduseră ei, oare, seama, după toate câte făcuse şi spusese Acesta în mijlocul lor, că Iisus este Hristosul? Şi atunci, hotărând ei să-L condamne la moarte pe Iisus, nu devin astfel demni de blamarea oamenilor? Şi totuşi Iuda îi depăşeşte cu mult, ca unul care este, la rândul lui, blamat... Incomparabil mai mult!

Ponţiu Pilat. Oare nu putea el, după cum singur mărturiseşte, să-L elibereze pe Iisus? Nu a primit el atenţionarea propriei conştiinţe, dar şi a soţiei, cu privire la acest Om? Pilat, însă, se decide să-L condamne la moarte pe cruce, chiar convins fiind de nevinovăţia Celui adus în faţa sa. Nu este Ponţiu Pilat de blamat? Şi totuşi Iuda îl depăşeşte cu mult, ca unul care este, la rândul lui, blamat... Incomparabil mai mult!

Oamenii, mulţimile. Nu a făcut Iisus minuni în mijlocul lor? Nu vorbea El, oare, chiar după spusa lor, „nu ca ceilalţi oameni, ci ca Unul care are cuvânt cu putere”? Şi totuşi, mulţimile au cerut într-un glas moartea Acestui nevinovat. Oare nu sunt mulţimile acestea de blamat? Şi totuşi Iuda le depăşeşte cu mult, ca unul care este, la rândul lui, blamat... Incomparabil mai mult!

O idee genială

Ce este, deci, acel ceva propriu numai lui Iuda care îl face personificarea josniciei umane? Să ne apropiem, aşadar, şi de Iuda, şi să surprindem mecanismele interioare ce l-au condus pe acesta spre nebunia gestului din seara Cinei celei de Taină.
Era Iuda unul dintre Apostoli? Era! Văzuse Iuda toate minunile pe care le-a împlinit Mântuitorul? Văzuse! Avea Iuda vreo îndoială că Iisus lucrează, întru adevăr, cu puterea Lui Dumnezeu? Aici trebuie să fim cu băgare de seamă, căci Iuda, tocmai, nu avea nicio îndoială că Mântuitorul este de la Dumnezeu! Mai ales acest lucru garanta planul lui! Căci lui Iuda îi venise o idee genială bazându-se chiar pe această convingere! Mai mult, culmea ironiei, Iuda va pune în aplicare însăşi învăţătura virtuţii în planul său. Căci de ce s-ar lăcomi? Doar Iisus scăpase de atâtea ori din mâinile iudeilor. Văzuse cu ochii lui! Niciun om nu-l va putea prinde pe Învăţătorul, căci niciun om nu se poate pune cu Dumnezeu!
Şi atunci ce mai rămânea de făcut? Nimic altceva decât o mică interferenţă personală în cauzalitatea fenomenologică, cu un mic cîştig suplimentar de partea lui, a lui Iuda.
O dată, apoi încă o dată şi încă o dată .... şi de fiecare dată Învăţătorul va scăpa, căci e de la Dumnezeu şi niciun om nu-L poate opri sau dovedi! Iar el, Iuda, va avea partea lui, care-l mulţumeşte! Şi va fi modest, nu se va lăcomi! Uite, va cere pentru început ceva mai mult de treizeci de arginţi! Nu-i nimic, ocaziile abia de-acum se vor ivi căci acolo, un pic, va interveni şi el, Iuda. Ah, ce poate fi mai genial decât să-ţi croieşti un plan perfect din care să-ţi iasă câştigul încetişor şi, în plus, garantat aşa, ca din partea Lui Dumnezeu! Căci nu poţi greşi calculul pariind pe atotputernicia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, nu-i aşa, nu se poate nega pe Sine Însuşi! Şi el, Iuda, are credinţă!
Uite! Chiar în seara asta va începe să-şi pună planul în aplicare, căci ştie exact unde va merge Învăţătorul după Cină – Ghetsimani. „Grăbeşte-te şi fă mai repede ce ai de făcut!”, îi spune Învăţătorul. Extraordinar, chiar şi Iisus parcă-l încurajează! Aşadar, semn bun! Să se grăbească, timpul trece iute!...

Încă o întrebare

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”, dară, şi ori de câte ori ne vom gândi că noi nu puteam fi ca Ana ori Caiafa, căci noi ne-am fi dat seama de Iisus şi nu L-am fi condamnat; că noi nu puteam fi nici precum Ponţiu Pilat şi dacă ar fi depins de noi chiar am fi ţinut seama de semne şi L-am fi eliberat pe Acest nevinovat; că noi n-am fi strigat cu gloata isterizată cerând moartea Fiului Omului, deoarece minunile Acestuia de mult ne vor fi impresionat în adâncul fiinţei noastre; ei bine noi, cei care astăzi ne împărtăşim de Trupul şi Sângele Domnului considerându-ne casnicii Lui, după ce ne vom fi gândit mai înainte la toate acestea, să mai zăbovim o clipă în faţa propriului chip reflectat într-o oglindă şi să mai punem o singură întrebare:
— Oare, nu cumva, sunt şi eu... o iudă?

Alexei Burlacu
 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 73 - mai-iunie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu