În trecerea grăbită prin lume, ni se întâmplă uneori să ne oprim preţ de câteva clipe în
faţa unei grădini cu
flori multicolore, care ne încântă vizual şi olfactiv. Grădinile ne
oferă un feed-back senzorial cu totul diferit faţă de scena urbană cu care
suntem obişnuiţi: jocuri de lumini şi umbre, miresme de flori şi adieri de vânt, picături de rouă în care se oglindeşte cerul, toate spre
slava lui Dumnezeu! Pentru că Domnul a creat florile acestea pentru om, pentru
ca tot sufletul să slăvească pe Creator pentru zidirea Sa şi să-L iubească.
O astfel de grădină este şi sufletul nostru:
aici Dumnezeu a semănat cele mai frumoase „flori”: dragostea, credinţa, bunătatea,
cumpătarea, omenia. Datoria noastră este însă aceea de a ne preocupa în
permanenţă ca aceste flori să rodească, pentru ca sufletul să ni se umple de frumuseţe. O putem numi
activitatea noastră zilnică de grădinărit sufletul: în primul rând, să avem
grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în sufletul nostru. Apoi,
să nu uităm ca în fiecare dimineaţă şi seară să udăm grădina sufletului cu apa dătătoare de viaţă, care este
rugăciunea.
La final, să lăsăm dragostea
dumnezeiască să ne încălzească şi să ne lumineze grădinile lăuntrice atât de secătuite.
Una din cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu în rugăciunea pe care o rostim
pentru binefăcătorul nostru este aceasta: "Fă ca fiecare din zilele lui să fie o
frumoasă zi de primăvară, viaţa lui să se asemene unui râu limpede şi lin, ce
curge prin grădini înverzite şi pline de flori.”
Să ne amintim mereu că Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Să purtăm grijă de gradina
noastră lăuntrică, această lume interioară, singura care ne poate face fericiţi,
căci ea începe în inima noastră şi se sfârşeşte în veşnicia Împărăţiei. Să lăsăm
la o parte grijile de zi cu zi, televizorul sau alte plăceri mărunte, prin care
neglijăm acel grădinărit pe care însuşi Hristos l-a predat în urmă cu două mii
de ani primilor creştini. “Miez alb în sâmburele meu de lut,/ În
mine-ai fost şi nu Te-am cunoscut./ Sau
poate eu eram în Tine-nchisă/ Ca sâmburele-n carnea de
caisă?” (Zorica Laţcu –
“Rodire”)
Doar în Hristos totul e posibil – adică, indiferent de
condiţiile lumii în care trăim, putem să ne simţim cu adevărat fericiţi, iar
sufletele noastre sa rodească.
Diac. Claudiu Păun
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu