Editorial: Lecţii de grădinărit… sufletul

În trecerea grăbită prin lume, ni se  întâmplă uneori să ne oprim preţ de câteva clipe în faţa unei grădini cu flori multicolore, care ne încântă vizual şi olfactiv. Grădinile ne oferă un feed-back senzorial cu totul diferit faţă de scena urbană cu care suntem obişnuiţi: jocuri de lumini şi umbre, miresme de flori şi adieri de vânt, picături de rouă în care se oglindeşte cerul, toate spre slava lui Dumnezeu! Pentru că Domnul a creat florile acestea pentru om, pentru ca tot sufletul să slăvească pe Creator pentru zidirea Sa şi să-L iubească.

 O astfel de grădină este şi sufletul nostru: aici Dumnezeu a semănat cele mai frumoase „flori”: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia. Datoria noastră este însă aceea de a ne preocupa în permanenţă ca aceste flori să rodească, pentru ca sufletul să ni se umple de frumuseţe. O putem numi activitatea noastră zilnică de grădinărit sufletul: în primul rând, să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în sufletul nostru. Apoi, să nu uităm ca în fiecare dimineaţă şi seară să udăm grădina sufletului cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.

 La final, să lăsăm dragostea dumnezeiască să ne încălzească şi să ne lumineze grădinile lăuntrice atât de secătuite. Una din cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu în rugăciunea pe care o rostim pentru binefăcătorul nostru este aceasta: "Fă ca fiecare din zilele lui să fie o frumoasă zi de primăvară, viaţa lui să se asemene unui râu limpede şi lin, ce curge prin grădini înverzite şi pline de flori.”

Să ne amintim mereu că Împărăţia lui Dumnezeu este în noi. Să purtăm grijă de gradina noastră lăuntrică, această lume interioară, singura care ne poate face fericiţi, căci ea începe în inima noastră şi se sfârşeşte în veşnicia Împărăţiei. Să lăsăm la o parte grijile de zi cu zi, televizorul sau alte plăceri mărunte, prin care neglijăm acel grădinărit pe care însuşi Hristos l-a predat în urmă cu două mii de ani primilor creştini. “Miez alb în sâmburele meu de lut,/ În mine-ai fost şi nu Te-am cunoscut./ Sau poate eu eram în Tine-nchisă/ Ca sâmburele-n carnea de caisă?” (Zorica Laţcu – “Rodire”)

Doar în Hristos totul e posibil – adică, indiferent de condiţiile lumii în care trăim, putem să ne simţim cu adevărat fericiţi, iar sufletele noastre sa rodească.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012