Dominarea, de
câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea
cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca
şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă. (…) Femeile cad mai
greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la
Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.
În casă, de
asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat,
urmând mironosiţelor femei. (…) Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a
mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă
întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu
de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei
soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să
aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia,
când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela,
se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă
rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua
cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne
dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona
aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.
Acest lucru îl
recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai
pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu
în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de
Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint,
preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar
duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un
gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu,
la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte,
poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare
firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci
şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este
o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe
lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt
şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa
mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“
( Pr. Constantin Coman, în volumul “Dreptatea
lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”)
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu