„Nu există gimnastică mai bună decât metaniile“

Cea mai potrivită metodă de întărire a muşchilor abdominali o constituie metaniile. Nu râde, aşa este! Când cineva face metanii folosul este dublu, şi pentru sufletul şi pentru trupul celui care le face. Sufletul se foloseşte pentru că, prin metanii, cere iertare şi milă Domnului, iar trupul, pentru că, astfel, îşi întăreşte muşchii abdominali şi se fortifică. Îţi recomand să faci cât mai multe metanii. Începe cu un număr redus, apoi adaugă altele în fiecare zi, până ajungi în punctul în care să simţi că poţi rezista. Însuşi organismul ne înştiinţează limitele rezistenţei lui şi, atunci, stabilim numărul de metanii în funcţie de rezistenţă.
Apoi, deşi nu e obligatoriu, putem menţine constant numărul de metanii în fiecare zi. Aceasta depinde de numeroşi factori, ca dispoziţia sufletească, oboseala, starea de sănătate etc. Important este începutul, pe de o parte, iar pe de altă parte, e importantă şi pocăinţa care trebuie să însoţească metaniile, pocăinţa pentru multele noastre păcate, pentru care trebuie să ne cerem iertare de la Domnul cu toată puterea sufletului şi a trupului. Dacă putem, să zicem în timp ce facem metaniile: Doamne, Iisuse, miluieşte-mă! Aşa este cel mai bine. Şi Domnul nu numai că ne va auzi, dar ne va şi ierta, întrucât cerem iertarea nu doar cu buzele, ci şi cu trupul şi din tot sufletul, indiferent dacă acesta e aproape de Hristos ori prins în mrejele păcatului. Căci Hristos nu S-a răstignit pentru credincioşi şi oameni fără pată, ci pentru ne-credincioşi şi păcătoşi ca noi.
Prin metanii, şi trupul participă la rugăciune, rezultând astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esenţial în existenţa, forma şi tămăduirea bolilor.
Nu există gimnastică mai bună decât metaniile. După ce ne-am făcut cruce îngenunchem, atingem pământul cu fruntea, apoi ne ridicăm, făcând aceasta iar şi iar, în timp ce sufletul suspină în faţa lui Dumnezeu, rostind rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Sau orice altă rugăciune pe care ne va lumina Duhul Sfânt să o rostim. După metanii urmează bucurie mare, uşurare, pace în suflet, iar trupului nu-i va mai rămâne nici un singur mădular nefolosit şi nepus la lucru. Părintele, pentru a accentua importanţa metaniilor, spunea că după cum ne-o arată Evanghelistul, Hristos Însuşi a făcut şi El metanii când Se afla în grădina Ghetsimani, căzând cu faţa la pământ şi apoi ridicându-Se. Metaniile fac bine şi sufletului şi trupului. De aceea asceţii nu păţesc cu una cu două infarcte ori alte boli de inimă, întrucât, prin metanii, arterele şi vasele de sânge se păstrează excelent, iar sufletul se linişteşte, spulberând supărările. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiască, şi nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, înainte de a adormi, alungă din minte grijile de zi cu zi, se liniştesc şi dorm mult mai bine.
Să faceţi la rugăciune câte metanii puteţi, chiar dacă obosiţi. Când rugăciunea e însoţită şi de jertfă, devine mai eficientă şi mai plăcută lui Dumnezeu, sfătuia părintele.

Părintele Porfirie – Antologie de sfaturi şi îndrumări

Invitaţie la dans...

Metaniile sunt, cu adevărat, un dans duhovnicesc. Sunt rugăciunea trupului smuls inerţiei şi moleşelii specifice delăsării în robia păcatului sub toate formele lui. Ele sunt una din lucrările tainice prin care, acest miracol psiho-biologic, umilit şi batjocorit de păcat, este ridicat la demnitatea lui de Templu al Duhului Sfânt! Metaniile sunt mici şi mari. În metaniile mici, stăm în picioare în faţa lui Dumnezeu şi ne însemnăm (adică devenim semne vii) cu Sfânta Cruce, mărturisind că numai prin ea şi prin jertfa Celui ce S-a răstignit pe ea pentru noi, suntem iarăşi făpturi verticale, suntem iarăşi axa care uneşte cerul cu pământul, văzutul cu nevăzutul şi pipăitul cu nepipăitul... Apoi ne aplecăm în faţă şi atingem pământul cu vârful degetelor de la mâna dreaptă, mărturisind, fără cuvinte, că suntem din ţărână făcuţi şi că adesea am căzut iarăşi în ea. Apoi, ne ridicăm, mărturisind prin aceasta că am primit darul Învierii, darul Răscumpărării şi, iată, iarăşi suntem scară la cer cu mila Celui Ce S-a răstignit pentru ca Învierea Lui să devină înălţarea noastră. Şi iarăşi repetăm, pentru că iarăşi cădem, şi iarăşi ne ridicăm, spunând mereu, în timp ce ne însemnăm cu Semnul Crucii: "În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!" sau: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!" Facem atâtea închinăciuni câte sunt indicate în cartea de rugăciuni, sau câte ne-a dăruit părintele prin canon să facem, sau câte ne dă Duhul să facem în momentele noastre fierbinţi de rugăciune. E bine să luăm binecuvântare de la părintele pentru numărul lor, ca să fim ocrotiţi de năvala diavolului mândriei care stă să ne înghită pe toţi, şi după ce am pornit pe Calea mântuirii!
Metaniile mari duc mişcarea trupului mai departe. După ce ne închinăm stând în picioare, ne aplecăm înainte, ducem ambele mâini la podea îndoind coatele şi ne sprijinim în palmele aşezate în dreptul umerilor. În acelaşi timp, îndoim genunchii până ajungem cu ei la podea şi atingem şi fruntea de pământ. În această poziţie, trupul nostru imită căderea Mântuitorului sub cruce pe Drumul Golgotei şi formează el însuşi o cruce! Apoi, imediat, împingem cu palmele în podea, îndreptăm genunchii şi ne ridicăm armonios în picioare. Semnificaţia mişcărilor este, cred, grăitoare de la sine şi, vei vedea, acel canal de comunicare pentru înţelesuri mult mai adânci şi mai mângâietoare decât aş putea eu formula prin cuvinte. Şi pe acestea le repetăm, de cele mai multe ori de 40 de ori, dar şi de atâtea ori de câte avem canon sau pravilă să facem. Încet, încet, respiraţia se pliază pe mişcările trupului şi devine şi ea rugăciune! Bătăile inimii vor intra şi ele în ritmul închinării, cântând cu recunoştinţă o adevărată odă a bucuriei de a fi, în sfârşit, folosită pentru a da Slavă Domnului ei, Celui ce Se sălăşluieşte în taină, de la Botez, în adâncul ei atât de necunoscut celui ce o are!

Maica Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009