Judecarea celorlalţi vine din mândrie

Se spune că cineva purta pe umăr un băţ de care legase două desagi. În faţă avea desaga cu păcatele altora, iar în spate era desaga cu păcatele lui. Şi el lua păcatele din desaga din faţă şi le împrăştia peste tot: toţi erau păcătoşi, numai el nu, pentru că desaga lui era în spate şi nu-şi vedea păcatele lui.

Fiecare avem sărăcia noastră, fraţi creştini, să nu uităm acest lucru. Mândrul se predică pe el (toţi au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însuşi mai înnegrit decât toţi, pentru că îşi vede numai păcatele sale.

Noi ştim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cădem la acest mare examen al smereniei. Să învăţăm să fim smeriţi cu inima. Nu plecăcioşi şi plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate şi de orgoliu pe dinăuntru! Ci smeriţi cu inima, blânzi, o smerenie autentică. Şi atunci nici cuvântul tău nu o să fie aspru şi tăios. Când spui ceva, chiar un cuvânt de folos, cu ton poruncitor, cu autoritate [agresivă], nu poţi fi ascultat.

Părintele Sofian Boghiu

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015

Zidurile cuvântă despre cuvintele ziditoare!

Între lucrurile pe care le-am învăţat până acum este şi acela că sunt oameni care cuvântă prin zidirile lor şi sunt oameni care prin cuvintele lor zidesc. Nu de puţine ori am cunoscut şi oameni care au primit de la Dumnezeu amândouă darurile. Ceea ce trebuie să avem în vedere este modul în care cei dăruiţi folosesc aceste daruri. Spun asta pentru simplul motiv că poţi să zideşti şi strâmb şi poţi să dărâmi prin cuvânt.

Aşadar, cele două daruri mai sus amintite trebuie neapărat să vină însoţite de un al treilea dar, anume darul socotinţei celei drepte. Trebuie să ştim când să vorbim şi ce, dar trebuie să ştim şi când să tăcem şi ce, aşa cum trebuie să ştim când trebuie zidit şi ce, şi trebuie să ştim şi când să dărâmăm şi ce. Turnul Babel nu este Templul din Ierusalim. Unul e făcut din voia omului şi e dărâmat de Dumnezeu, pe când celălalt e ridicat din voia lui Dumnezeu şi mai apoi e dărâmat de oameni. Şi astăzi sunt voci care vorbesc împotriva zidirilor lui Dumnezeu (Biserică, învăţământ religios, familie etc.) şi susţin rezidirea Turnului Babel. În alte forme, e drept, dar educaţia fără religie nu este decât tot un Turn Babel.

E de reţinut un cuvânt al părintelui Nicolae Steinhardt, care spune: „Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atât de vastă ca polimerii de bază.) În dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa, adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul –, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor), ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.”

Mai trebuie spus încă un lucru: şi anume că de dreaptă socotinţă e bine să dea dovadă nu numai cei care zidesc sau cuvântă, ci şi cei care primesc cuvântul sau zidirea. Dar mai ales noi, slujitorii altarelor, suntem cei care negreşit trebuie să ne silim a avea dreaptă socotinţă în lucrarea noastră. Dreapta socotinţă ne spune că zidurile trebuie să cuvânte despre cuvintele care au zidit. Aşadar, mai întâi suntem datori a ne zidi credincioşii prin Cuvânt, urmând ca mai apoi aceştia să arate în lume zidirea care a fost ridicată înlăuntrul lor, şi nu invers. Zidurile să nu covârşească zidirile. Acuzele care sunt aduse de o mică parte dintre credincioşi, cum că nu avem nevoie de atâtea biserici, sau de biserici aşa de mari, nu fac decât să ne arate că suntem încă deficitari la acest capitol, iar datoria noastră este categoric de a lupta să împlinim ceea ce nu am împlinit pe deplin până acum. Frumoasele biserici care au fost ridicate de credincioşii Ţării Făgăraşului sunt nu numai o dovadă a împlinirii misiunii de a zidi prin cuvânt, dar şi un imbold imens pentru noi, preoţii, de a ne continua lucrarea rânduită de Hristos Domnul. Să zidim, deci, învăţând şi să învăţăm zidind, pentru că zidurile cuvântă despre cuvintele ziditoare!

Pr. Marius Demeter

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015

Împăcarea cu alţii

O frumoasă legendă orientală relatează povestea unui pârău de munte ce curgea harnic la vale, croindu-şi drum peste cascade, bolovani şi pietre. Era ambiţios şi mândru de puterea cu care biruia orice obstacol.

Într-o bună zi, însă, cum se grăbea spre mare, i-a ieşit în cale un pustiu. Deprins să se confrunte cu oricine, pârâul s-a avântat în luptă cu nisipul. I se părea o joacă de copii să treacă peste imensul lui. Când acolo...

− Ce-i asta?

Apele sale au prins a se topi văzând cu ochii: nisipul i le absorbea. Arşiţa îl sufoca, iar el, cu cât mai mult încerca să se lăţească şi să pară mare, cu atât mai iute dispărea în necuprinderea pustiului.

Un vultur, care urmărea din ceruri această confruntare, l-a sfătuit:

− Nu te împotrivi. Lasă-te în voia vântului.

− Cum adică să mă las în voia vântului?

− Simplu: contopeşte-te cu el.

− Nu pot, s-a opus râuleţul de munte. Ar însemna să-mi pierd esenţa şi să renunţ la misiunea mea.

− Ce misiune?

− Am fost trimis să dau mâna cu Marea, apoi să mă întorc pe muntele ce m-a născut.

− Frumoasă misiune. Dar să ştii că cine nu se schimbă, nu se poate întoarce de unde a plecat.

− Râuleţul a căzut pe gânduri... „E chiar atât de important să te împaci cu alţii? Nu confruntarea duce spre victorie?”

În timp ce medita, apele i s-au evaporat. Vântul le-a purtat spre ţărmul mării, apoi le-a înălţat pe sus şi le-a înălţat spre creasta muntelui de dincolo de orizont.

− Ce minunată este lumea! a exclamat uimit şi, totodată, fericit pârâul care, acum, avea înfăţişarea unui nor frumos.

La scurtă vreme, norul s-a preschimbat în fulgi, fulgii – în troiene, iar troienele, mângâiate de soarele primăvăratic, s-au topit şi au pornit la vale, adunându-se din nou în albia aceluiaşi pârâu de munte...

Când simţi că nu mai eşti în stare să trăieşti în pace cu ceilalţi, singura ieşire din situaţie e... să trăieşti cu ei în pace mai departe!

Aurelian Silvestru, fragment din articolul publicat în „Literatură şi artă”, săptămânal al scriitorilor din Republica Moldova, 22 ianuarie 2015

Editorial: Vorba lui Tănase!

Sunt jumătatea ceasului! Nu a unei ore, ci a mecanismului care-mi indică riguros trecerea prin timpul acesta unionist-european, un timp care-i uneşte pe cei care iau cu cei care dau. Şi pentru că România este o ţară europeană, nu avem nici o şansă să avem parte de o altfel de „dreptate”. Aşa că, El are dreptul cu dreapta să ia, iar eu am dreptul cu dreapta să dau. Şi ce e cu stânga? Păi, cu stânga, El are dreptul să bage în buzunar, iar eu, cu stânga, am dreptul să scot din buzunar. Diferenţa minoră stă în faptul că El este European, iar eu sunt european. Aşadar, nu toţi europenii scot la fel mâna din buzunar şi, cu atât mai puţin, nu toţi europenii bagă la fel mâna în buzunar. Toţi europenii sunt însă fericiţi, pentru simplul motiv că toţi au dreptul şi nimeni nu este obligat. Asta da, democraţie! El, Charlie, -tic, eu, Marius, -tac! Doamne, sunt şi jumătatea francezului? Deci Charlie este ceasul şi eu tac? Asta da, democraţie!

Şi pentru că românii sunt europeni au aplicat aceleaşi reguli democratice şi la noi. Nimeni nu are obligaţii, numai drepturi. Şi tot o diferenţă minoră este şi la noi: sunt Români şi români. Şi toată lumea este fericită! Şi europeană! Sper că acum înţelege fiecare de ce, în România, Românul cu tic este înconjurat de români care… tac. Aşadar, la noi – cu mici excepţii – şefii, patronii, directorii… au tic. Ei sunt ceasul! Eu sunt jumătatea ceasului! Eu, tac! Că încă nu am văzut ceas care –tic şi –tic! Voi?

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015

Recunoştinţa îmbogăţeşte viaţa

În numărul trecut am inaugurat o nouă rubrică, „Răgaz pentru recunoştinţă”. Vă spuneam că în cadrul ei vom publica cuvintele dumneavoastră de mulţumire pentru anumite situaţii sau persoane din viaţa dumneavoastră. Tot aici, vă punem la îndemână repere de învăţare a „meşteşugului” recunoştinţei. În numărul acesta, un cuvânt al Mitropolitului Antonie de Suroj.

Să ne trăim viaţa cu atenţie

În viaţă sunt momente, clipe, când în inimă se aprinde recunoştinţa, şi dacă am avea puterea să o păstrăm, treptat, zi cu zi, întâmplare cu întâmplare, această recunoştinţă ar putea creşte într-o mare, adâncă bucurie duhovnicească. Însă noi nu putem apăra recunoştinţa şi bucuria noastră de răceala vieţii, de dureri şi de lucruri cu mult mai puţin importante decât suferinţa: de iritare, supărări şi, până la urmă, pur şi simplu de uitare. Astfel, în memoria noastră rămâne multă amărăciune şi suferinţă, iar bucuria păleşte şi se stinge…

Cu această stare trebuie să ne luptăm din toate puterile noastre pentru că rodul vieţii, în ultima instanţă, este bucuria şi recunoştinţa, dar o recunoştinţă care, la rândul ei, trebuie să rodească. Pentru aceasta trebuie să ne trăim viaţa cu atenţie. Atâtea lucruri din viaţa noastră le considerăm fireşti: e firesc să ai sănătate, un corp puternic, e firesc ca viaţa să curgă şi să aducă bucuriile ei... Însă toate acestea nu sunt fireşti, sunt minuni care se întâmplă în fiecare clipă.

Adevărul acesta îl ştiu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp şi pentru care unele clipe sunt minuni nemaiîntâlnite: iată că a trecut durerea, iată că nu mă mai chinuie insomnia, dintr-odată mişcările care păreau imposibile pentru totdeauna au devenit posibile... Şi primeşti toate acestea ca pe o minune, şi mulţumeşti şi te smereşti. Şi apoi uiţi. Şi uiţi de cele mai multe ori nu pentru că necazul se întoarce din nou sau durerea şi suferinţa, ci pentru că te obişnuieşti cu binele.

Nimic din ce avem nu este al nostru

De aceea Hristos pune ca piatră de încercare pentru intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu, sărăcia. Nu sărăcia materială; se poate să fii foarte sărac material şi totuşi să nu fii sărac cu duhul. Sărăcia cu duhul înseamnă conştientizarea că nimic din ce avem nu este al nostru. Nimic din ce există nu am putea să spunem că e al nostru. Corpul – de Dumnezeu ne este dat, cu sănătatea lui sau cu boala lui. Simţurile? Câteodată am vrea să răspundem la bucuria sau durerea aproapelui nostru dar inima stă în piept asemenea unei pietre: nu o poţi trezi, nu se va scula. Dar mintea? Am dori să găsim un gând bun cu care să alinăm necazul unui om şi nici un gând din acesta nu apare, e pustiu şi frig în mintea noastră... Şi tot aşa, cu prietenii, cu situaţiile de viaţă. Noi nu avem nimic ce ar depinde doar de noi, ce am putea reţine sau refuza să dăm. Lui Dumnezeu Îi vom da sufletul, pământului – trupul. Împrejurările vieţii ne pot îmbogăţi sau sărăci definitiv. Dacă viaţa noastră ar însemna doar aceasta, am avea parte numai de plictiseală, tristeţe, supărare şi neîncredere. Însă, chiar dacă nimic nu ne aparţine cu adevărat, suntem atât de bogaţi!

  Suntem bogaţi prin viaţa care ne-a fost dată în dar, bogaţi prin trupul, sufletul, prietenii, rudele noastre, avem atât de multe de care ne putem bucura. Şi toate acestea sunt semnul iubirii Dumnezeieşti şi omeneşti. Dacă noi am putea să ne însuşim ceva, să numim ceva al nostru, în aşa fel încât acel ceva să nu depindă nici de Dumnezeu, nici de oameni, atunci am păşi nu într-o Împărăţie a bucuriei şi vieţii, ci într-o îngrozitoare împărăţie unde nu a mai rămas iubire. Tot ce îmi aparţine nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi-a dat-o direct sau prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea sărăcia cu duhul este prima condiţie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, în Împărăţia Iubirii. Dacă numai am conştientiza că nimic din ceea ce numim al nostru nu ne aparţine, şi în acelaşi timp am înţelege că toate ne sunt date de Dumnezeu şi de oameni, în jurul nostru ar începe să se clădească Împărăţia lui Dumnezeu.

Doar recunoştinţa poate naşte iubirea

Vecinul nostru, aproapele nostru, nu ar fi un străin, ci un vestitor al lui Dumnezeu; el îţi poate dărui un cuvânt bun, un zâmbet, o bucată de pâine, un acoperiş, poate să te ţină de mână sau să te încurajeze. Dacă am fi cu adevărat atenţi la ce se întâmplă în viaţă noastră, din toate am putea culege, asemenea albinei care culege mierea, recunoştinţa. Recunoştinţa pentru fiecare mişcare, fiecare respiraţie, pentru cerul albastru, pentru relaţiile cu aproapele. Şi viaţa ar deveni din ce în ce mai bogată, când aparent ea sărăceşte din ce în ce mai mult. Pentru că atunci când omului nu-i mai rămâne nimic şi el înţelege că cele importante în viaţă sunt mila şi iubirea, atunci a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.

 Rodul vieţii este recunoştinţa, dar recunoştinţa trebuie să aducă şi ea roade. În una din scrierile apusene, o cateheză lutherană, prima parte e închinată lui Dumnezeu, iar a două parte, care e închinată omului, are titlul „Despre recunoştinţă”. Autorul explică de ce: dacă am înţelege cine este Dumnezeu, cine ne este aproapele, atunci am putea trăi hrănindu-ne numai cu bucurie şi recunoştinţă. Am putea trăi împlinit, jertfelnic, creştineşte, am putea trăi chiar atunci acea viaţă a învierii care va să vina.

 Recunoştinţa, numai ea, poate trezi în noi actul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Simţul datoriei, responsabilităţii, poate să nu găsească în noi puterea de a ne face capabili de înalta jertfă a iubirii. Dar recunoştinţa va găsi.

 Mitropolitul Antonie de Suroj,

Cuvânt rostit în biserica Sf. Nicolae din Hamovnik, Moscova

traducere din limba rusă de Angela Voicilă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015