BINE DE ŞTIUT :

♣ Mierea nou cumpărată nu se pune niciodată peste mierea veche, rămasă în borcan, deoarece fermentează.
♣ Calitatea mierii este depreciată dacă aceasta este lăsată la lumină. Ea trebuie păstrată la întuneric sau în vase opace (sticlă, material plastic, pământ, aluminiu).
♣ Vasul cu miere nu se pune niciodată alături de vasul cu sare, deoarece fermentează.

Mihaela Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Biserica “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Corbi

Pelerinajul lunii martie ne îndreaptă paşii către biserica din satul Corbi. Numele acestei localităţi a fost făcut cunoscut în zonă şi în ţară mai ales de către două familii de localnici, una deschizând aici o fabrică de pâine, iar alta o fermă de struţi. Despre istoria lăcaşului de cult din Corbi ne vorbeşte părintele Adrian Ghindea, care este parohul satului începând cu luna mai a anului 2008:

Biserică din lemn, apoi din piatră
Situată în satul Corbi la poalele Munţilor Făgăraş, într-un peisaj de poveste, cu oameni harnici şi ospitalieri, biserica cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie - Izvorâtorul de mir” stă mărturie de viaţă creştină şi dovadă a statorniciei pe glia străbună.
Biserica din Corbi este monument istoric de mare importanţă, are forma de navă dreptunghiulară, iar altarul este rotund. Lăcaşul de cult a fost zidit în anul 1880 din piatră, cărămidă şi var. Este acoperit cu ţiglă, iar turnul cu tablă. Înainte de construirea acestei biserici a existat o bisericuţă din lemn în mijlocul vechiului cimitir. Biserica nouă a fost construită în mijlocul noului cimitir şi sfinţită odată cu începutul activităţii în Corbi a preotului Nicolae Cucu, în anul 1880, care a fost şi director la şcoala din sat.

Clopot transformat în gloanţe
Lăcaşul are două clopote: clopotul mare, care în anul 1917 a fost luat de către soldaţii maghiari, spart în trei bucăţi, apoi a fost dus în gara din Ucea de Jos şi folosit ca material pentru gloanţe, şi clopotul mic, care a fost cumpărat în anul 1972. În locul clopotului mare a fost cumpărat un alt clopot, în anul 1922, în greutate de 221 de kg şi care există până astăzi.
În anul 1958 s-au refăcut strănile, iar în 22 iunie 1959 s-a sfinţit şi înălţat Sfânta Cruce pe turnul bisericii. Lucrări de restaurare s-au efectuat în numeroase rânduri şi în anii care au urmat.
Valoarea spirituală a acestui aşezământ religios este dată şi de cărţile şi obiectele de cult care se găsesc în biserică, printre care amintim: Sfânta Evanghelie ferecată în aur, care a fost donată de credincioşii Vasile şi Elisafta Bârsan.

Preoţi slujitori
În acestă biserică au slujit de-a lungul timpului preoţii: Ioan Popoviciu (1804-1841), Candid Popoviciu – protopop (1841-1849), Nicolae Popoviciu – protopop (1849-1871), Gheorghe Popoviciu (1871-1873), toţi săvârşind slujbele în bisericuţa veche din lemn.
Începând cu anul 1880 au slujit în biserica nou construită preoţii: Nicolae Cucu, Aurel Muşat (1921-1922) din Ucea de Jos, Andrei Savu (1923-1925) şi Ilie Mânecuţă (1926-1928) tot din Ucea de Jos, iar din anul 1928 până în 1977 preot paroh a fost părintele Nicolae Ţeţiu. A urmat apoi părintele Nicolae Albăceanu (1977-1991), iar din anul 1991 până în anul 2008 a slujit părintele Aurel Pavel.

Pr. paroh Adrian Ioan Ghindea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 26 - martie 2009

Editorial: Cutiuţa cu surprize…

Pe cât de revoluţionară a fost apariţia televiziuni, pe atât de revoluţionare sunt şi modificările pe care aceasta le aduce în viaţa noastră. Omul s-a trezit invitat ca spectator şi participant, chiar dacă nu real, dar cu siguranţă imaginar, la orice eveniment petrecut chiar la mii de kilometri distanţă pe pământ, dar nu numai… De la spectacolul imaginilor din jungla amazoniană, până la primele imagini de pe lună, omul care posedă cutia magică numită televizor trăieşte realităţi pe care poate în viaţa reală niciodată nu i-ar fi cu putinţă să le vadă.
Cum însă am învăţat că orice lucru, orice idee şi orice gând poate avea „o altă faţă”, e important să înţelegem că şi televiziunea are „reversul medaliei” specific ei. De la dezinformare, manipulare, mesaje subliminale, până la violenţă, pornografie, minciună, sunt servite de către furnizorii de produse media, în virtutea cererii clientului. Este această cutiuţă plină cu surprize, diabolică? Nu. Aşa cum nici alcoolul nu este rău sau bun în sine, ci după cum este folosit. Omul este cel care dă valoarea lucrului pe care îl utilizează. El poate utiliza alcoolul ca medicament şi aliment, dar folosit în exces acesta îi poate deveni duşman de moarte. Omul investeşte în televizor un lucru de mare preţ, timpul; o „afacere” care nu este deloc în favoarea lui. De cele mai multe ori roadele investiţiei sunt devastatoare: copii care, în loc să aibă o copilărie frumoasă şi naturală, devin pokemoni violenţi sau roboţi super înarmaţi; adulţi care, fără a se întreba cât valorează timpul ca dar de la Dumnezeu, petrec zilnic ore întregi în faţa televizorului – femei nedezlipite de poveştile cu iz dulceag din telenovele şi viaţa mondenă, bărbaţi care „trebuie să fie la curent” cu „ştirile” (răutăţile) zilei sau „pun ţara la cale” urmărind interminabile dispute politice.
Rezultatul….? O lume care nu mai are timp să se bucure de viaţa reală, simplă şi naturală. Luaţi aminte cât timp petreceţi în faţa televizorului şi cântăriţi… Nu-i aşa că privitul la televizor e seducător? Nu-i aşa că e tentant să te întinzi seara, la oboseală, pe canapea şi să te afunzi în starea de reverie indusă de cutia vorbitoare? Nu-i aşa că e mai comod să-l laşi pe copil în faţa televizorului şi acesta să pună mai puţine probleme şi să-ţi consume mai puţină energie? Aşa este.
V-aţi întrebat însă cu ce preţ? V-aţi întrebat de ce copiii nu sunt liniştiţi, de ce devin agitaţi şi exprimă comportamente agresive şi ciudate? V-aţi întrebat ce primeşte în orele de privit la televizor, care este pierderea pe care o are copilul pe plan afectiv? V-aţi întrebat ce ne fascinează de petrecem ore în şir în faţa acestei cutiuţe plină cu surprize? Dacă nu v-aţi întrebat, vă rog faceţi aceste lucru înainte de a fi prea târziu. Dacă nu pentru dumneavoastră, măcar pentru copiii dumneavoastră. Reducând influenţa şi prezenţa televizorului în viaţa familiei, veţi câştiga enorm în plan afectiv şi al relaţiilor cu ceilalţi. Veţi câştiga bucurie şi împlinire.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Postul Mare, începutul unei noi vieţi

Postul Mare ni se înfăţişează înaintea ochilor sufleteşti ca un urcuş duhovnicesc spre Înviere. Şi dacă în fiecare an sărbătorim în noaptea luminoasă a Paştelui Învierea Domnului, cu ajutorul postului avem şansa să dobândim sfârşitul celor vechi şi păcătoase din noi şi începutul unei noi vieţi în Hristos. Condiţia pentru a dobândi acestea este să păşim pe fiecare treaptă a postului, aşa cum ne învaţă Biserica.

Trepte pregătitoare
Fiecare Duminică poate fi considerată câte o treaptă prin care, dacă păşim pe ea, Dumnezeu ne apropie de Sine, ne dăruieşte o virtute.
Prima dintre aceste trepte este Duminica lui Zaheu, Duminica dorinţei. De la început ni se atrage atenţia că această cale a postului trebuie să aibă la bază dorinţa, voinţa personală de a-L întâlni pe Dumnezeu.
Duminica cananeencei e Duminica credinţei statornice. Ni se spune prin aceasta că numai cel ce va merge înainte pe calea postului cu încredere că va primi mila lui Dumnezeu acela se va şi bucura de ea.
Duminica Vameşului şi a Fariseului e Duminica smereniei. Biserica ne învaţă acum că toată calea postului trebuie să o parcurgem cu smerenia vameşului fără gândul că postul practicat de noi ar fi vreun lucru mare înaintea lui Dumnezeu. E doar o datorie. În această Duminică începe perioada Triodului, aceasta fiind cartea liturgică specifică perioadei Postului Mare, carte care conţine slujbele acestei perioade şi care ne introduce în atmosfera Postului Mare.
Duminica Fiului risipitor este Duminica întoarcerii din exil. Asemeni fiului risipitor, fiecare dintre noi ne-am autoexilat din casa Tatălui ceresc prin păcatele făcute, ne-am înstrăinat de Dumnezeu. Această Duminică ne aduce în atenţie că Dumnezeu e Tată iubitor şi primitor şi că noi putem, cu ajutorul dorinţei, al credinţei şi al smereniei să redobândim statutul de fii ai Săi.
Duminica lăsatului sec de carne e Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi. În această Duminică ni se înfăţişează criteriul prin care vom fi judecaţi, şi anume iubirea aproapelui. În această Duminică ni se spune că orice nevoinţă nu are nici o valoare dacă nu e îndreptată spre împlinirea poruncii de a iubi.
Ultima dintre aceste trepte pregătitoare este Duminica lăsatului sec de brânză, Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica iertării, căci în această Duminică auzim rostindu-se cuvintele: şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Această Duminică însumează întreaga pregătire pentru post. Acum ştim că am fost creaţi pentru Rai, pentru comuniunea cu Dumnezeu, dar păcatele ne-au îndepărtat de Dumnezeu şi existenţa noastră a devenit un exil. Nu ne rămâne decât să ne recunoaştem greşelile şi, cu credinţă, nădejde şi dragoste, să începem a-i ierta pe toţi cei care ne-au greşit şi a ne cere iertare de la cei cărora le-am greşit, aşteptând ca astfel să se coboare peste noi iertarea Dumnezeiască.

Şcoala Postului
Perioada Postului Mare poate fi pentru noi perioada în care învăţăm să trăim viaţa cea nouă în Hristos. Postul presupune asceză, adică un efort duhovnicesc susţinut. În această perioadă a anului, în bisericile ortodoxe se săvârşesc slujbe specifice Postului Mare. Acestea sunt mai numeroase şi mai lungi şi au menirea să ne ajute să postim.
Canonul cel Mare, alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul, care se săvârşeşte în primele patru zile ale postului, împreună cu Pavecerniţa Mare, ne învaţă pocăinţa şi umilinţa căci inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ne învaţă că scopul postirii este unirea tainică cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, El fiind cel care ne însoţeşte în toată perioada postului.
Primele două Duminici ale postului, Duminica Ortodoxiei şi Duminica Sfântului Grigorie Palama au un caracter dogmatic şi de aici învăţăm că postul cel adevărat, pentru a fi eficient, trebuie să fie practicat corect, într-o credinţă dreaptă. Apoi Duminica Crucii ne învaţă marea taină a jertfirii de sine, a dăruirii întregului nostru efort duhovnicesc Celui ce şi-a dat viaţa pentru noi. Celelalte două duminici, Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi Duminica Sfintei Maria Egipteanca au un caracter ascetic, exemplul celor doi postitori având menirea de a ne încuraja în călătoria duhovnicească a postului, arătându-ne că virtuţile pe care vrem să le dobândim nu sunt idei abstracte ci au fost dobândite de sfinţi. În Duminica Floriilor ne alăturăm călătoriei Mântuitorului spre Golgota, spre Răstignirea cea mântuitoare care duce la Înviere.

Cum postim
Postul este o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor, un exerciţiu de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă. Porunca postului este porunca pe care a dat-o Dumnezeu în grădina Edenului şi pe care Adam nu a păzit-o, aducând suferinţă neamului omenesc. Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din Rai, antidotul ei, postul, ne va face să revenim în el. Prin post Îl imităm pe Mântuitorul, Cel Care nu avea nevoie de post, dar Care a postit timp de 40 de zile, arătându-ne cum să rezistăm în faţa ispitelor.
Postul are un aspect calitativ şi un aspect cantitativ, adică pe de o parte renunţăm la un anumit tip de alimente (carne, ouă şi lactate) şi pe de altă parte diminuăm cantitatea lor, căci dacă ne îmbuibăm cu mâncare de post nu înseamnă că postim. Foamea trupească pe care o simţim în această perioadă ne ajută să ne dăm seama că există şi o foame duhovnicească, o foame după Dumnezeu, o foame a sufletului pe care numai Dumnezeu o poate potoli, căci pentru aceasta am fost creaţi, pentru a fi cu Dumnezeu.
Dar pentru a fi eficient e nevoie ca postul nostru să-l împletim cu alte fapte bine plăcute lui Dumnezeu. În perioada postului înmulţim rugăciunea, nu uităm de iubirea aproapelui şi de milostenie. În perioada postului să încercăm să împlinim cuvântul de îndemn al sfinţilor: mirenii să trăiască asemenea călugărilor iar călugării să trăiască asemenea îngerilor. Să primim cu bucurie această osteneală a postului. Dacă am păcătuit să postim pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, să postim ca să nu păcătuim. Să dăm lui Dumnezeu postul nostru, pentru a primi de la El învierea sufletelor noastre.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009

Liniştea din adâncuri sau De ce tace Dumnezeu

Pământul. O planetă ciudată. Un loc pe care Dumnezeu l-a creat în acest mare univers cu scopul de a deveni o împărăţie a liniştii. Ce a ajuns? O vâltoare în care ne mişcăm într-un mod haotic. Atât de haotic încât această mişcare ne ameţeşte. Şi dintr-o dată ne pierdem orientarea şi nu mai ştim încotro ne îndreptăm.
Suntem asemenea unei frunze care din cauza vântului şi a picăturilor mari de ploaie se rupe din Pomul Vieţii, pom care stă ferm şi neclintit pe malul râului învolburat. Şi în cădere liberă aşteptăm impactul cu apa rece la fel ca şi celelalte frunze care cad împreună cu noi.
Suntem bucuroşi că în sfârşit suntem liberi şi putem zbura. Gustul libertăţii ne face fericiţi. În sfârşit zburăm. Chiar dacă zborul nostru se numeşte cădere. Suntem fericiţi că am scăpat de El, de Marele Pom care ne-a creat şi care ne oferea toate condiţiile de care aveam nevoie pentru a trăi liniştiţi, cu condiţia de a rămâne pe creanga Lui, împreună cu El. Nu ştiam însă ce ne aşteaptă.
Impactul cu apa este înfiorător. Vacarmul apei reci la început ne sperie. Prea mult zgomot. Prea multă mişcare. Şi suntem uluiţi. Privim miraţi la celelalte frunze din jurul nostru, iar ele ne fac semn că totul este în regulă. Aşa trebuie să fie! Suntem luaţi apoi de valul vieţii şi fără a mai opune nici un fel de rezistenţă ne trezim că ne îndreptăm spre NICĂIERI. Spre ce? Nu ştim. Dar dacă toţi merg spre acelaşi loc, nu mai contează. Unii mai întreabă în dreapta şi în stânga. Unde mergem? Dar nu are cine să-i audă.
Zgomotul râului e mult prea puternic. Şi apoi însuşi cursul râului e plin de atracţii care te fac să nu te mai gândeşti decât la un singur lucru. Ce fericit eşti că pluteşti, chiar dacă nu ştii spre ce. Eşti surprins însă să realizezi că, cu cât cobori în aval, viteza râului creşte, vacarmul creşte şi începi să fii neliniştit. „Ce se întâmplă?” Ţi se răspunde: ”urmează marea cădere!”. „Ce e asta?“ – întrebi. „Nimeni nu ştie”, răspund toţi. „De acolo nimeni nu s-a mai întors niciodată”. Apoi vezi cascada. Şi … e prea târziu. Cazi. Încerci zadarnic să te întorci sus, dar nu mai poţi. Strigi dar nu mai poate să te audă nimeni şi nici să te ajute. Sub tine este vacarmul şi haosul. Nimic nu este în ordine jos. Zgomotul asurzitor te înfiorează.
„Ce se întâmplă cu mine?” - te întrebi. Şi atunci îţi vin în minte imaginile din timpul vieţii. Îţi aduci aminte că râul era străjuit de două maluri. Iar pe mal cineva îţi făcea semne deznădăjduite. Te striga. Te implora să ieşi din cursul apei. Dar glasul lui era acoperit de zgomotul celor din jurul tău. Te chema să vii la El pentru binecuvântare, iar tu râdeai de glasul Lui. Era prea ciudat ca să te rupi de ceilalţi. Şi apoi ce-ţi oferea El? Linişte? Nu aveai nevoie de linişte. Pentru că nu ştiai ce urmează. Şi acum e prea târziu.
Abia acum realizezi că Dumnezeu nu a tăcut nicicând. Că El te-a strigat necontenit, dar tu nu ai avut urechi pentru acest glas. Glasul Bisericii este de fapt glasul Lui. „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine”(Luca 10,16), le spunea Hristos Apostolilor.
În general noi ne dorim să auzim glasul lui Dumnezeu în mod direct, dar vă întreb: suntem noi vrednici de a sta faţă în faţă cu Dumnezeu şi de a-I auzi glasul? Uitaţi-vă la voi cum reacţionaţi când cineva vă greşeşte. În primul rând nu-i mai vorbiţi, ştiind că aşa îl veţi pedepsi. Lipsa comunicării este o mare pedeapsă. Celălalt nu mai este vrednic de a-ţi asculta cuvintele tale.
Dar Dumnezeu nu este aşa. El vorbeşte necontenit şi nu tace niciodată. Dar în mod diferit pentru fiecare. Celor care încă nu sunt pregătiţi duhovniceşte le vorbeşte prin gura Bisericii şi a oamenilor aleşi de El. Iar ceilalţi, care-L cunosc, îi aud glasul. Este un glas care vine din adâncuri. Din adâncul fiinţei tale. Acest glas este conştiinţa ta care în clipele de pură sinceritate te face să te întrebi: şi totuşi, dacă există Dumnezeu?
Nu o să-ţi vină să crezi cât de liniştită e viaţa dacă-I asculţi glasul. Căci într-adevăr, Dumnezeu nu tace. Ascultă-I glasul şi vei găsi liniştea din adâncuri.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009