Suntem asemenea unei frunze care din cauza vântului şi a picăturilor mari de ploaie se rupe din Pomul Vieţii, pom care stă ferm şi neclintit pe malul râului învolburat. Şi în cădere liberă aşteptăm impactul cu apa rece la fel ca şi celelalte frunze care cad împreună cu noi.
Suntem bucuroşi că în sfârşit suntem liberi şi putem zbura. Gustul libertăţii ne face fericiţi. În sfârşit zburăm. Chiar dacă zborul nostru se numeşte cădere. Suntem fericiţi că am scăpat de El, de Marele Pom care ne-a creat şi care ne oferea toate condiţiile de care aveam nevoie pentru a trăi liniştiţi, cu condiţia de a rămâne pe creanga Lui, împreună cu El. Nu ştiam însă ce ne aşteaptă.
Impactul cu apa este înfiorător. Vacarmul apei reci la început ne sperie. Prea mult zgomot. Prea multă mişcare. Şi suntem uluiţi. Privim miraţi la celelalte frunze din jurul nostru, iar ele ne fac semn că totul este în regulă. Aşa trebuie să fie! Suntem luaţi apoi de valul vieţii şi fără a mai opune nici un fel de rezistenţă ne trezim că ne îndreptăm spre NICĂIERI. Spre ce? Nu ştim. Dar dacă toţi merg spre acelaşi loc, nu mai contează. Unii mai întreabă în dreapta şi în stânga. Unde mergem? Dar nu are cine să-i audă.
Zgomotul râului e mult prea puternic. Şi apoi însuşi cursul râului e plin de atracţii care te fac să nu te mai gândeşti decât la un singur lucru. Ce fericit eşti că pluteşti, chiar dacă nu ştii spre ce. Eşti surprins însă să realizezi că, cu cât cobori în aval, viteza râului creşte, vacarmul creşte şi începi să fii neliniştit. „Ce se întâmplă?” Ţi se răspunde: ”urmează marea cădere!”. „Ce e asta?“ – întrebi. „Nimeni nu ştie”, răspund toţi. „De acolo nimeni nu s-a mai întors niciodată”. Apoi vezi cascada. Şi … e prea târziu. Cazi. Încerci zadarnic să te întorci sus, dar nu mai poţi. Strigi dar nu mai poate să te audă nimeni şi nici să te ajute. Sub tine este vacarmul şi haosul. Nimic nu este în ordine jos. Zgomotul asurzitor te înfiorează.
„Ce se întâmplă cu mine?” - te întrebi. Şi atunci îţi vin în minte imaginile din timpul vieţii. Îţi aduci aminte că râul era străjuit de două maluri. Iar pe mal cineva îţi făcea semne deznădăjduite. Te striga. Te implora să ieşi din cursul apei. Dar glasul lui era acoperit de zgomotul celor din jurul tău. Te chema să vii la El pentru binecuvântare, iar tu râdeai de glasul Lui. Era prea ciudat ca să te rupi de ceilalţi. Şi apoi ce-ţi oferea El? Linişte? Nu aveai nevoie de linişte. Pentru că nu ştiai ce urmează. Şi acum e prea târziu.
Abia acum realizezi că Dumnezeu nu a tăcut nicicând. Că El te-a strigat necontenit, dar tu nu ai avut urechi pentru acest glas. Glasul Bisericii este de fapt glasul Lui. „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine”(Luca 10,16), le spunea Hristos Apostolilor.
În general noi ne dorim să auzim glasul lui Dumnezeu în mod direct, dar vă întreb: suntem noi vrednici de a sta faţă în faţă cu Dumnezeu şi de a-I auzi glasul? Uitaţi-vă la voi cum reacţionaţi când cineva vă greşeşte. În primul rând nu-i mai vorbiţi, ştiind că aşa îl veţi pedepsi. Lipsa comunicării este o mare pedeapsă. Celălalt nu mai este vrednic de a-ţi asculta cuvintele tale.
Dar Dumnezeu nu este aşa. El vorbeşte necontenit şi nu tace niciodată. Dar în mod diferit pentru fiecare. Celor care încă nu sunt pregătiţi duhovniceşte le vorbeşte prin gura Bisericii şi a oamenilor aleşi de El. Iar ceilalţi, care-L cunosc, îi aud glasul. Este un glas care vine din adâncuri. Din adâncul fiinţei tale. Acest glas este conştiinţa ta care în clipele de pură sinceritate te face să te întrebi: şi totuşi, dacă există Dumnezeu?
Nu o să-ţi vină să crezi cât de liniştită e viaţa dacă-I asculţi glasul. Căci într-adevăr, Dumnezeu nu tace. Ascultă-I glasul şi vei găsi liniştea din adâncuri.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 25 - februarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu