Să postim cu Sfinţii Apostoli: Jertfa de vară

Odată cu începutul verii ne pregătim pentru a intra într-o nouă perioadă de post, şi anume Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care începe anul acesta în 23 iunie. Rânduiala postului este o practică ţinută cu sfinţenie de cei cu adevărat credincioşi, pentru că postul izvorăşte din credinţă, iar cei care nu respectă rânduiala postului dau dovadă de insuficientă credinţă, aşa cum spune Părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu.

E mai uşor să postim împreună
Biserica a statornicit în decursul unui an patru mari perioade de post, câte unul pentru fiecare anotimp, postul Sfinţilor Apostoli fiind numit şi postul verii. Acesta are o lungime variabilă de la un an la altul, începutul lui fiind în legătură cu Sfintele Paşti. Regula este ca acest post să înceapă în ziua de luni de după Duminica Tuturor Sfinţilor, care este a noua Duminică după Paşti sau prima Duminică după Rusalii. În acest an, Postul Sfinţilor Apostoli se întinde pe durata unei săptămâni.
Practica postului a fost prezentă în rândul creştinilor încă de la început, Domnul nostru Iisus Hristos postind înainte de a începe să vestească oamenilor Evanghelia. De asemenea, zilele de miercuri şi vineri au fost zile de post încă din perioada Apostolilor. Cunoscând Sfinţii Părinţi faptul că omul cu greu se urneşte spre cele bune şi că din fire este aplecat spre cele rele, s-au hotărât aceste perioade de post ca exerciţiu de înfrânare a poftelor şi de întărire a voinţei spre cele bune. Este mai uşor credinciosului să postească atunci când ştie că şi alţii postesc împreună cu el, când ştie că toată Biserica posteşte.

Postul ne disciplinează
Înfrânarea de la anumite mâncăruri şi băuturi în perioada postului nu se face cu gândul că acestea ar fi rele, sau că ar putea să ne dăuneze în vreun fel. Înfrânarea aceasta trebuie să fie în conformitate cu gândul Sfântului Apostol Pavel, exprimat în prima epistolă a sa către cei din cetatea Corint: „Toate îmi sunt îngăduite [cu putinţă], dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite [cu putinţă], dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“ (6, 12). Adică să nu lăsăm ca pofta să pună în vreun fel stăpânire pe noi. Să mâncăm pentru a trăi, nu să trăim pentru a mânca. De asemenea este ştiut că omul are o mai bună dispoziţie spre rugăciune atunci când posteşte, de aceea în această perioadă de post se înmulţeşte rugăciunea atât în biserici cât şi la casele oamenilor.
Postul creează în om şi o disciplină. Dacă la început suntem atenţi la felul şi cantitatea mâncării, această atenţie se mută mai apoi şi asupra faptelor, cuvintelor şi gândurilor noastre, păzindu-ne ca nu cumva prin vreo acţiune rea să ne facem postul nefolositor. Această mutare a atenţiei noastre de la cele materiale la cele spirituale trebuie să continue şi după încetarea postului, prelungindu-se în toată vremea vieţii noastre. Astfel, aceste perioade de post ni se fac nouă ca nişte trepte, în fiecare post căutând să evoluăm, să creştem duhovniceşte îndepărtând câte un obicei rău şi punând unul bun în locul său.

De la hrana trupului la hrana sufletului
Prin post ne exprimăm şi pocăinţa, Îi arătăm lui Dumnezeu părerea de rău pentru păcatele pe care le-am făcut. Rugăciunile pe care le facem în zilele de post sunt unele de căinţă, prin intermediul cărora cerem ca milostivirea lui Dumnezeu să biruiască şi să risipească mulţimea păcatelor noastre. De aceea postul este un mijloc de mântuire.
În acelaşi timp postul este un act de cult, o renunţare de bună voie, o jertfă făcută cu gândul la Dumnezeu, izvorâtă din credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi din dorinţa de a-i imita pe Sfinţii Bisericii noastre, care au adus şi ei lui Dumnezeu această jertfă a postului.
Şi, ceea ce este mai important, foamea pântecelui pe care o simţim în timpul postului, necesitatea aceasta biologică dată de Dumnezeu, trebuie să ne înveţe şi să ne ajute să dobândim şi foamea duhovnicească, foamea după mai multă credinţă, foamea după adevăr, foamea după dreptate, foamea de înţelepciune, de pace, de curăţie sufletească şi în primul rând foamea de Dumnezeu. Ne hrănim trupul, dar cu ajutorul postului simţim nevoia de a ne hrăni şi sufletul iar hrana sufletului este Cuvântul lui Dumnezeu.
Postul este împlinit, este complet atunci când ne spovedim şi ne împărtăşim. Foamea postului trebuie să ne aducă în minte cuvintele Mântuitorului Hristos: „Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată“. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6; 35, 51). De aceea, în perioada de post nu trebuie să lipsească din preocupările noastre Spovedania şi Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului care se dau spre iertarea păcatelor şi pentru dobândirea vieţii veşnice.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului - mai 2008

Biserica „Sf. Nicolae“ din Ucea de Jos

Continuăm pelerinajul nostru la bisericile din Ţara Făgăraşului cu un popas la Ucea de Jos. Aici, o biserică impresionantă, cu aer de catedrală, se înalţă semeaţă în mijlocul satului. Parohul ei este din 2007 părintele Ion Tărcuţă, care a moştenit o comunitate păstorită cu multă vrednicie, timp de 47 de ani, de Părintele profesor Ioan Glăjar. Acesta din urmă a fost şi lector la Institutul Teologic din Sibiu, între 1976 şi 1990, iar acum este ghidul nostru în această călătorie în istoria satului şi a bisericii din Ucea de Jos.


Corespondenţe în alte limbi şi ţări
Existenţa satului Ucea de Jos din Ţara Făgăraşului este consemnată, după cunoştinţele noastre până în prezent, în trei documente istorice ce datează din anii 1223, 1475 şi 1509.
Denumirea de UCEA a satului ar proveni, după unii specialişti, din limbile turcă sau tătară, după alţii din limba dacilor, iar după alţii chiar din limba sanscrită. Este interesant de relatat că denumirea localităţii are corespondenţe şi în alte limbi şi ţări. Din multele denumiri menţionate ale istoriei şi apreciate ca provenind din rădăcina UCI, redăm doar câteva: Ucia boljsaja (Rusia), Uci (Polonia), Ucenfu (China), Utschthal (Austria) şi Utsjoki (Finlanda). În Bucureşti există „Strada Ucea“, din care se desprinde „Aleea Ucea“. O vale din Munţii Făgăraş se numeşte „Ucea Mare“, iar alta „Ucişoara“. De la denumirea satului se trage şi numele de familie Uceanu, existent în ţara noastră, ca şi cel de Ucenescu.

Dintotdeauna ortodoxă
Sub raport religios, putem spune – în baza celor mai multe conscripţii vechi – că satul Ucea de Jos a fost în decursul secolelor, în permanenţă, o parohie ortodoxă. Din rândul celor mai vechi preoţi cunoscuţi din documente istorice amintim doar pe primii trei: Popa Oprea (1632), Popa Radu (1637) şi Protopopul Man (1667-1687). De mai târziu, vrednici de amintire pentru realizările lor sunt preoţii Ilie Mânecuţă (1900-1944) şi Marcu Budac (1944-1959). Între anii 1960-2007 paroh a fost Pr. Ioan Glăjar, iar de la 1 martie 2007 slujeşte ca preot paroh părintele Ion Tărcuţă.
În ceea ce priveşte locaşurile de cult ale Parohiei Ucea de Jos, menţionăm că în veacurile XVII-XIX existau două biserici, ambele ortodoxe, una fiind doar a boierilor. Una dintre acestea a dăinui până în 1926, când a fost demolată şi în locul ei a fost construită alta prin străduinţa preotului Ilie Mânecuţă. Biserica nouă, construită în stil bizantin adaptat (plan cruciform şi cu trei turle) a fost sfinţită în 10 iunie 1928 de Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, atribuindu-i-se hramul „Sf. Nicolae“.

S-a prăbuşit în urma unor greşeli de calcul
În urma unor reparaţii capitale necesare, ce au constat şi din demolarea turlei Pantocratorului şi construirea alteia în loc, biserica s-a prăbuşit în proporţie de două treimi, în 11 octombrie 1972. Prăbuşirea ei s-a datorat greşelilor de calcul al rezistenţei ansamblului pe care a fost ridicată noua turlă, greşeli săvârşite de autorii proiectului noii turle, specialişti din Serviciul de Proiectare al Direcţiei Monumentelor Istorice Bucureşti. Greşelile de calcul n-au fost depistate nici de Serviciul Tehnic al Arhiepiscopiei Sibiu, care a „verificat“ şi a aprobat proiectul şi a autorizat parohia să îl aplice. Erorile au fost constatate abia după prăbuşire, în urma cercetărilor dispuse de Procuratura Făgăraş şi efectuate, la recomandarea acesteia, de către experţi ai Academiei Române.
Sub păstorirea Pr. Ioan Glăjar, biserica a fost reconstruită şi dotată din nou cu toate obiectele de inventar şi de cult necesare, iar în anii 1993-1999 a fost pictată în tehnica frescă de către pictorii Virgil şi Livia Pavel din Sibiu.
Resfinţirea bisericii a fost săvârşită în 1 iunie 2003 de către P. S. Episcop Visarion, pe atunci Vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, iar actualmente Episcopul Eparhiei Tulcea.
Biserica are câteva cărţi vechi şi obiecte de inventar de valoare religioasă, istorică şi culturală.

Pr. pensionar Ioan Glăjar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 16 - mai 2008

Biserica „Sf. Treime“ din Breza

Breaza este unul din satele cu cele mai frumoase privelişti din Ţara Făgăraşului. Aflat la poalele muntelui, localitatea este mereu străbătută, mai ales în timpul verii, de iubitorii drumeţiilor montane, fiind chiar punctul de unde începe traseul spre cabana Urlea. O comunitate pur ortodoxă, cu o biserică deosebit de frumoasă, având ca particularitate frescele exterioare. Slujitorul ei este părintele Gheorghe Lazea, căruia îi mulţumim pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material.


Aşezare dacică
Prima menţionare documentară a satului Breaza o avem din 1554. În apropierea localităţii se află însă ruinele unei cetăţi atribuită legendarului Negru-Vodă, situată pe o culme împădurită, la aproape 3 kilometri de vatra satului, între văile Pojorta şi Breaza. Cercetările arheologice au datat complexul fortificat de la Breaza în secolul al XIII, fortificaţia medievală fiind însă ridicată pe o aşezare dacică. În interiorul cetăţii au fost găsite fragmente ceramice ce datează din sec. I î.Hr.- I d.Hr., ceea ce ne dezvăluie că aceste tărâmuri de basm binecuvântate de Dumnezeu au fost locuite încă de acum două mii de ani.

19 familii primesc biserica unui sat
În ceea ce priveşte viaţa bisericească, recensământul iniţiat de episcopul greco-catolic Inochentie Micu-Klein consemna în 1733 în Breaza trei preoţi ortodocşi cu 40 de familii şi o biserică ortodoxă. În urma campaniei de catolicizare a românilor din Transilvania prin oferirea de facilităţi şi posturi de grăniceri, o mică parte din locuitorii satului trec la greco-catolicism. Astfel, în 1760 sunt consemnaţi doi preoţi greco-catolici la 19 familii şi un preot ortodox cu 99 de familii şi biserică. În 1761 ortodocşilor le este răpită biserica de către autorităţi şi este dată greco-catolicilor. Primesc însă permisiunea de a-şi construi alt lăcaş de cult. Aşa apare o bisericuţă din lemn de brad şi de molid, ridicată „pe pământul Ilieşilor“, în care îşi ţinea slujbele şi se ruga comunitatea ortodoxă. În 1804 biserica ortodoxă care fusese dată greco-catolicilor arde din temelie într-un incendiu.

Întoarcerea la Ortodoxie şi ridicarea bisericii
În 1805 se produce un eveniment întâlnit în puţine sate din Ţara Făgăraşului. Cele 19 familii de greco-catolici revin în sânul Bisericii Ortodoxe, reîntregind comunitatea care a rămas curat ortodoxă până astăzi.
Dorindu-şi o biserică mai trainică, în 1830 brezenii au început săpăturile de fundaţie pe locul aceleiaşi biserici, în timpul păstoririi preotului Iosif Haşu. În 1831 întreaga temelie a noii biserici a fost finalizată, însă, din cauza calamităţilor din acei ani, lucrările reîncep abia în 1836. Cu multă jertfă noua biserică este ridicată, iar hramul ales a fost „Sf. Treime“, pentru a exprima unitatea de credinţă, dar şi unitatea naţională.

Biserica unei vrednice comunităţi
În 1936, cu ajutorul unei familii din Piteşti, altarul şi tinda bisericii sunt împodobite cu o pictură tempera. Timp de câteva decenii, cu o întrerupere de 6 ani de temniţă grea în închisorile comuniste, păstorul comunităţii din Breaza a fost preotul vrednicul de pomenire Ioan Năftănăilă, cel care este şi ctitorul mănăstirii din apropierea satului. În 1950, la îndemnul acestuia, credincioşii parohiei se hotărăsc să suporte cheltuielile pictării întregii biserici, realizate în stil neo-bizantin de către pictorul Ioan Căzilă, renumit în acea vreme.
Lăcaşul de cult din Breaza a fost sfinţit cu mare fast în 1951, chiar în ziua prăznuirii Cuvioasei Parascheva, 14 octombrie, de către mitropolitul de atunci al Ardealului, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Bălan. La marele eveniment din viaţa comunităţii din Breaza a participat un sobor de 24 de preoţi şi diaconi, precum şi în jur de 5000 de credincioşi din Ţara Făgăraşului.
Astăzi lăcaşul de cult din Breaza este deosebit de frumos, trecând prin reparaţii capitale în timpul păstoririi actualului paroh, părintele Gheorghe Lazea, care slujeşte aici din 1996. Mândră ca o mireasă, biserica este imaginea brezenilor, pe care părintele lor paroh îi prezintă ca păstrători ai credinţei şi ai tradiţiilor, o comunitate ortodoxă închegată şi unită.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 15 - aprilie 2008

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Beclean

Aflat la şoseaua naţională, Becleanul este o localitate tranzitată destul de des de mulţi dintre noi. Deşi biserica este descrisă de istorici ca aflându-se în mijlocul satului, creştinul ortodox care doar trece prin Beclean nu are prilejul să se închine trecând pe lângă ea, pentru că nu se află la şosea. Se află însă „la înălţime“, pe o colină, într-o oază de verdeaţă străjuită de brazi.

Satul în formă de cruce
Becleanul este unul dintre cele mai vechi sate din Ţara Făgăraşului. În timpurile vechi se numea Kreuss-Bethlen, nume dat de saşii colonizaţi aici. După plecarea acestora, românii i-am schimbat numele în Beclean.
Privind Becleanul din satelit (acum internetul îţi oferă şi această perspectivă „de sus“), asemănarea formei satului cu o cruce este izbitoare. Iar în această formă de cruce, biserica satului, monument istoric, se află chiar în locul de unde a ţâşnit sângele Mântuitorului răstignit pe cruce, când a fost împuns cu suliţa. Ce asemănare mai frumoasă pentru o biserică, locaşul binecuvântat unde la fiecare Sfântă Liturghie Hristos se răstigneşte pentru ca noi să ne putem împărtăşi cu El?

Alinare pentru credincioşii din Făgăraş
Biserica actuală din Beclean, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, a fost ridicată în jurul anul 1804, pe malul stâng al apei care străbate localitatea.
Conscripţia oficială a generalului Buccow consemnează aici în 1761 „3 preoţi ortodocşi cu 110 familii şi o biserică, apoi 2 preoţi uniţi cu 2 familii“. În acelaşi an Comisia asesorilor din Făgăraş hotărăşte ca biserica din Beclean să rămână ortodocşilor, iar greco-catolicii să meargă la slujbe în Făgăraş, pentru că era aproape. Tot în această perioadă este luată cu forţa şi dată greco-catolicilor biserica brâncovenească din oraş. Una dintre bisericile către care sunt îndemnaţi enoriaşii ei este cea din Beclean, locaş de cult care a primit timp de câteva zeci de ani marea suferinţă şi lacrimile credincioşilor care străbăteau kilometri în fiecare duminică pentru a participa la Sf. Liturghie, până ce aceştia au reuşit să construiască biserica „Sf. Treime“, aflată azi pe strada Ion Codru Drăguşanu.

Pictură veche
În 1929, Valeriu Literat vedea astfel lăcaşul de cult din Beclean: „Biserica românească a fost aşezată de la început în mijlocul satului, pe stânga terasei râului care vine de la Dejani. Turnul bisericii e, cu un etaj, mult retras faţă de parter. Acoperişul are formă de piramidă.“ Istoricul descrie amănunţit pictura veche din biserică, realizată în diferite perioade de către diferiţi meşteri zugravi, şi o compară cu cea din câteva sate vecine: „Comparând ce se mai distinge din pictura bisericii din Beclean cu pictura bisericilor din Sâmbăta de Jos, Calbor şi Mândra, ce s-au păstrat mult mai bine, am putea presupune că la monumentul din Beclean au lucrat doi meşteri: Sava a pictat naosul (ca la Mândra) şi Judecata de apoi (ca la Sâmbăta), cu un desen de o precizie remarcabilă, deşi cam rece. Panteleimon a zugrăvit altarul, pronaosul şi Sfânta Treime de pe peretele exterior al altarului, cu un desen mai puţin precis, dar degajând multă evlavie. Probabil cei doi zugravi au lucrat simultan.“
În timpul păstoririi părintelui Nicolae Ludu, această valoroasă pictură a bisericii monument istoric din Beclean a fost recondiţionată. Biserica a fost resfinţită în data de 8 iulie 2001 de către Preasfinţitul Visarion Răşinăreanul, care i-a acordat părintelui paroh din partea Arhiepiscopiei Sibiului distincţia de iconom stavrofor.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Atmosfera şi starea sufletească a Postului Mare

Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile - sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie - printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post (într-un sens mai larg, după cum ne arată cântările Triodului).
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
• muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare (ca a unor fii risipitori care ne întoarcem dintr-un exil voluntar şi călătorim înapoi spre Părintele nostru)
• cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu primit la Botez)
• slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Deniile, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite
• veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
• postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.

Toate acestea creează o întreagă atmosferă în viaţa noastră - tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. -, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").
Sintagma aceasta - tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) -, simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp, spune că: pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi aceasta ne dă nădejde, acesta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.

Pr. Iulian Nistea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008