Biserica „Sf. Treime“ din Breza

Breaza este unul din satele cu cele mai frumoase privelişti din Ţara Făgăraşului. Aflat la poalele muntelui, localitatea este mereu străbătută, mai ales în timpul verii, de iubitorii drumeţiilor montane, fiind chiar punctul de unde începe traseul spre cabana Urlea. O comunitate pur ortodoxă, cu o biserică deosebit de frumoasă, având ca particularitate frescele exterioare. Slujitorul ei este părintele Gheorghe Lazea, căruia îi mulţumim pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material.


Aşezare dacică
Prima menţionare documentară a satului Breaza o avem din 1554. În apropierea localităţii se află însă ruinele unei cetăţi atribuită legendarului Negru-Vodă, situată pe o culme împădurită, la aproape 3 kilometri de vatra satului, între văile Pojorta şi Breaza. Cercetările arheologice au datat complexul fortificat de la Breaza în secolul al XIII, fortificaţia medievală fiind însă ridicată pe o aşezare dacică. În interiorul cetăţii au fost găsite fragmente ceramice ce datează din sec. I î.Hr.- I d.Hr., ceea ce ne dezvăluie că aceste tărâmuri de basm binecuvântate de Dumnezeu au fost locuite încă de acum două mii de ani.

19 familii primesc biserica unui sat
În ceea ce priveşte viaţa bisericească, recensământul iniţiat de episcopul greco-catolic Inochentie Micu-Klein consemna în 1733 în Breaza trei preoţi ortodocşi cu 40 de familii şi o biserică ortodoxă. În urma campaniei de catolicizare a românilor din Transilvania prin oferirea de facilităţi şi posturi de grăniceri, o mică parte din locuitorii satului trec la greco-catolicism. Astfel, în 1760 sunt consemnaţi doi preoţi greco-catolici la 19 familii şi un preot ortodox cu 99 de familii şi biserică. În 1761 ortodocşilor le este răpită biserica de către autorităţi şi este dată greco-catolicilor. Primesc însă permisiunea de a-şi construi alt lăcaş de cult. Aşa apare o bisericuţă din lemn de brad şi de molid, ridicată „pe pământul Ilieşilor“, în care îşi ţinea slujbele şi se ruga comunitatea ortodoxă. În 1804 biserica ortodoxă care fusese dată greco-catolicilor arde din temelie într-un incendiu.

Întoarcerea la Ortodoxie şi ridicarea bisericii
În 1805 se produce un eveniment întâlnit în puţine sate din Ţara Făgăraşului. Cele 19 familii de greco-catolici revin în sânul Bisericii Ortodoxe, reîntregind comunitatea care a rămas curat ortodoxă până astăzi.
Dorindu-şi o biserică mai trainică, în 1830 brezenii au început săpăturile de fundaţie pe locul aceleiaşi biserici, în timpul păstoririi preotului Iosif Haşu. În 1831 întreaga temelie a noii biserici a fost finalizată, însă, din cauza calamităţilor din acei ani, lucrările reîncep abia în 1836. Cu multă jertfă noua biserică este ridicată, iar hramul ales a fost „Sf. Treime“, pentru a exprima unitatea de credinţă, dar şi unitatea naţională.

Biserica unei vrednice comunităţi
În 1936, cu ajutorul unei familii din Piteşti, altarul şi tinda bisericii sunt împodobite cu o pictură tempera. Timp de câteva decenii, cu o întrerupere de 6 ani de temniţă grea în închisorile comuniste, păstorul comunităţii din Breaza a fost preotul vrednicul de pomenire Ioan Năftănăilă, cel care este şi ctitorul mănăstirii din apropierea satului. În 1950, la îndemnul acestuia, credincioşii parohiei se hotărăsc să suporte cheltuielile pictării întregii biserici, realizate în stil neo-bizantin de către pictorul Ioan Căzilă, renumit în acea vreme.
Lăcaşul de cult din Breaza a fost sfinţit cu mare fast în 1951, chiar în ziua prăznuirii Cuvioasei Parascheva, 14 octombrie, de către mitropolitul de atunci al Ardealului, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Bălan. La marele eveniment din viaţa comunităţii din Breaza a participat un sobor de 24 de preoţi şi diaconi, precum şi în jur de 5000 de credincioşi din Ţara Făgăraşului.
Astăzi lăcaşul de cult din Breaza este deosebit de frumos, trecând prin reparaţii capitale în timpul păstoririi actualului paroh, părintele Gheorghe Lazea, care slujeşte aici din 1996. Mândră ca o mireasă, biserica este imaginea brezenilor, pe care părintele lor paroh îi prezintă ca păstrători ai credinţei şi ai tradiţiilor, o comunitate ortodoxă închegată şi unită.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 15 - aprilie 2008

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Beclean

Aflat la şoseaua naţională, Becleanul este o localitate tranzitată destul de des de mulţi dintre noi. Deşi biserica este descrisă de istorici ca aflându-se în mijlocul satului, creştinul ortodox care doar trece prin Beclean nu are prilejul să se închine trecând pe lângă ea, pentru că nu se află la şosea. Se află însă „la înălţime“, pe o colină, într-o oază de verdeaţă străjuită de brazi.

Satul în formă de cruce
Becleanul este unul dintre cele mai vechi sate din Ţara Făgăraşului. În timpurile vechi se numea Kreuss-Bethlen, nume dat de saşii colonizaţi aici. După plecarea acestora, românii i-am schimbat numele în Beclean.
Privind Becleanul din satelit (acum internetul îţi oferă şi această perspectivă „de sus“), asemănarea formei satului cu o cruce este izbitoare. Iar în această formă de cruce, biserica satului, monument istoric, se află chiar în locul de unde a ţâşnit sângele Mântuitorului răstignit pe cruce, când a fost împuns cu suliţa. Ce asemănare mai frumoasă pentru o biserică, locaşul binecuvântat unde la fiecare Sfântă Liturghie Hristos se răstigneşte pentru ca noi să ne putem împărtăşi cu El?

Alinare pentru credincioşii din Făgăraş
Biserica actuală din Beclean, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, a fost ridicată în jurul anul 1804, pe malul stâng al apei care străbate localitatea.
Conscripţia oficială a generalului Buccow consemnează aici în 1761 „3 preoţi ortodocşi cu 110 familii şi o biserică, apoi 2 preoţi uniţi cu 2 familii“. În acelaşi an Comisia asesorilor din Făgăraş hotărăşte ca biserica din Beclean să rămână ortodocşilor, iar greco-catolicii să meargă la slujbe în Făgăraş, pentru că era aproape. Tot în această perioadă este luată cu forţa şi dată greco-catolicilor biserica brâncovenească din oraş. Una dintre bisericile către care sunt îndemnaţi enoriaşii ei este cea din Beclean, locaş de cult care a primit timp de câteva zeci de ani marea suferinţă şi lacrimile credincioşilor care străbăteau kilometri în fiecare duminică pentru a participa la Sf. Liturghie, până ce aceştia au reuşit să construiască biserica „Sf. Treime“, aflată azi pe strada Ion Codru Drăguşanu.

Pictură veche
În 1929, Valeriu Literat vedea astfel lăcaşul de cult din Beclean: „Biserica românească a fost aşezată de la început în mijlocul satului, pe stânga terasei râului care vine de la Dejani. Turnul bisericii e, cu un etaj, mult retras faţă de parter. Acoperişul are formă de piramidă.“ Istoricul descrie amănunţit pictura veche din biserică, realizată în diferite perioade de către diferiţi meşteri zugravi, şi o compară cu cea din câteva sate vecine: „Comparând ce se mai distinge din pictura bisericii din Beclean cu pictura bisericilor din Sâmbăta de Jos, Calbor şi Mândra, ce s-au păstrat mult mai bine, am putea presupune că la monumentul din Beclean au lucrat doi meşteri: Sava a pictat naosul (ca la Mândra) şi Judecata de apoi (ca la Sâmbăta), cu un desen de o precizie remarcabilă, deşi cam rece. Panteleimon a zugrăvit altarul, pronaosul şi Sfânta Treime de pe peretele exterior al altarului, cu un desen mai puţin precis, dar degajând multă evlavie. Probabil cei doi zugravi au lucrat simultan.“
În timpul păstoririi părintelui Nicolae Ludu, această valoroasă pictură a bisericii monument istoric din Beclean a fost recondiţionată. Biserica a fost resfinţită în data de 8 iulie 2001 de către Preasfinţitul Visarion Răşinăreanul, care i-a acordat părintelui paroh din partea Arhiepiscopiei Sibiului distincţia de iconom stavrofor.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Atmosfera şi starea sufletească a Postului Mare

Biserica Ortodoxă propune credincioşilor ei să întâmpine Paştile - sărbătoare a sărbătorilor şi moment de maximă bucurie - printr-o destul de lungă perioadă de reculegere şi post (într-un sens mai larg, după cum ne arată cântările Triodului).
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:
• muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare (ca a unor fii risipitori care ne întoarcem dintr-un exil voluntar şi călătorim înapoi spre Părintele nostru)
• cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu primit la Botez)
• slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Deniile, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai-înainte sfinţite
• veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
• postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.

Toate acestea creează o întreagă atmosferă în viaţa noastră - tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. -, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").
Sintagma aceasta - tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) -, simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp, spune că: pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi aceasta ne dă nădejde, acesta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.

Pr. Iulian Nistea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 14 - martie 2008

Editorial: Măreţia celor mici întru Hristos

În prima lună a anului care a început l-am sărbătorit pe Sf. Ioan Botezătorul, cel despre care însuşi Mântuitorul mărturiseşte că „între cei născuţi din femeie nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Domnul face însă o remarcă care şochează: „totuşi cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el”.
Cum trebuie înţeles acest cuvânt şi ce înseamnă el?
Sf. Ioan Botezătorul aparţine Legii celei vechi şi încheie şirul profeţilor şi oamenilor drepţi ai Vechiului Testament. O dată cu venirea Domnului ia chip Împărăţia lui Dumnezeu, adică Biserica, întemeiată în chip nevăzut pe Cruce, în Vinerea Mare, iar în chip văzut la Rusalii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh.
Cântările liturgice de la Botezul Domnului glăsuiesc această uimire ce a cuprins cerul şi pământul: „Cum, Ioane, tins-ai dreapta ta pe Capul Creatorului de care se cutremură toate?” Ele pun în evidenţă marele privilegiu de care s-a bucurat Sf. Ioan care, deşi creatură fiind, se atinge de „creştetul Celui ce stăpâneşte toate”, adică de Dumnezeu.
Pentru cei din Legea Harului însă „Dumnezeu rânduise ceva mai bun”, spune Sf. Ap. Pavel (Evr. 11,39). Noi, cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu avem doar şansa de a ne atinge de Domnul, cum a făcut-o Sf. Ioan Botezătorul. Noi însuşi Trupul, însuşi Sângele Său îndrăznim să-l atingem cu buzele noastre, dar nu numai să-L atingem, ci să-L avem în noi, prin Taina Sfintei Euharistii, şi avându-L în noi El „intră în alcătuirea mădularelor noastre şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă” cum spunem în rugăciunea de după Împărtăşanie.
Vă daţi seama ce şansă, ce privilegiu a dat Dumnezeu fiilor oamenilor? Aceştia să-L aibă în ei şi să se hrănească cu Trupul şi Sângele Fiului Său, într-o unire tainică, ce priveşte sufletul şi trupul nostru deopotrivă. De aceea spune Mântuitorul că „cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare” decât Ioan Botezătorul, pentru că noi nu doar ne atingem de Mântuitorul, ci Îl luăm întreg în noi, în Sf. Împărtăşanie.
Acest dar al unirii cu Hristos este şi o responsabilitate. Iar această responsabilitate este foarte mare: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului (I Cor. 11,27). „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. (I Cor 11, 29).
Aşadar să luăm aminte la această măreţie la care am fost chemaţi, dar să luăm aminte şi la felul cum onorăm această chemare. Dacă neascultările Legii vechi erau grabnic pedepsite „cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.” (Evrei 10,29).
Aşa că „Cine are urechi de auzit, să audă”!

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008

Invitaţie la cunoaşterea Triodului

Pentru foarte mulţi oameni ai societăţii contemporane, timpul este un duşman feroce. De ce? Pentru că este ireversibil. Copilăria odată trecută nu o mai poţi retrăi, adolescenţa şi tinereţea nu se vor mai întoarce niciodată în viaţa noastră, iar bătrâneţea care se iveşte la orizont ne atrage atenţia asupra finalităţii acestui timp fizic liniar. Cu alte cuvinte timpul meu se apropie de sfârşit. Şi atunci este firesc să-mi fie teamă de scurgerea galopantă a timpului.

Timpul liturgic – gust de veşnicie
Dar iată că Biserica vine în întâmpinarea noastră cu o alternativă reală a unui timp fără sfârşit: timpul liturgic. Acest timp liturgic, prin ciclicitatea lui, prin repetiţia rituală continuă, ne introduce într-o altă lume, la fel de reală cu cea pe care o trăim. Spre deosebire de timpul fizic, timpul liturgic ne oferă posibilitatea infinitului, nesfârşitului. De aceea omul religios trăieşte în paralel cu timpul fizic realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. Omul care se implică în trăirea unui timp liturgic al Bisericii, nu se mai teme de curgerea ireparabilă a timpului. Căci pentru el scurgerea timpului fizic îl apropie de adevărata viaţă.
Atât de frumos spunea Părintele Stăniloae că timpul este ''intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru''. De aceea vă fac şi eu invitaţia de a pătrunde împreună în tainele timpului liturgic al Bisericii, pentru a ne hotărî să trăim perioada Triodului care se apropie cu paşi repezi altfel decât am făcut-o până acum.

Pregătirea: cercetarea sufletului
Anul acesta perioada Triodului începe pe data de 17 februarie şi se va încheia pe data de 26 aprilie. În această perioadă a anului, Biserica ne cheamă la o cercetare amănunţită a sufletului nostru, având ca idee centrală pocăinţa. Însăşi aşezarea celor 10 duminici într-o ordine graduală ne arată calea unui urcuş duhovnicesc de la starea de acceptare a păcătoşeniei noastre, prin pocăinţă, la starea de curăţie trupească dar în special sufletească.

Primele patru duminici premergătoare Postului Mare ne pregătesc pentru acest urcuş spiritual. Prima Duminică, a Vameşului şi a fariseului, mă face să înţeleg că prima treaptă pe care trebuie să o urc este smerenia în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu pot să fiu smerit decât acceptând că Dumnezeu este „Stăpânul vieţii mele”, aşa cum spune Sfântul Efrem Sirul, alergând spre sfânta biserică şi îngenunchind în faţa Sfântului Altar la fel ca şi vameşul.

A doua treaptă mi se descoperă în Duminica Fiului risipitor. Acum înţeleg marea iubire a lui Dumnezeu, Care cu braţele deschise mă primeşte atunci când mă întorc la El. Nu e de ajuns să-mi recunosc greşelile, ci trebuie să mă întorc cu faţa către Dumnezeu şi să-l rog să mă primească din nou. Întoarcerea mea trebuie însă să fie în acelaşi timp şi o întoarcere fizică în casa lui Dumnezeu, în Biserică, acolo unde Tatăl mă aşteaptă.

Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi mă face să conştientizez marele dar pe care Dumnezeu mi-l oferă atunci când eu împlinesc faptele bune pe care El le cere de la mine, acela de a ajuta pe semenii mei. Iar darul este dobândirea bucuriei şederii lângă Hristos în ceruri. Dar îmi pune în faţă şi reversul, dacă nu săvârşesc faptele bune: pierderea comuniunii cu Hristos şi cu sfinţii săi.

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, ni se cere să iertăm pe cei care ne greşesc dacă şi noi vrem să fim iertaţi, ni se arată felul în care trebuie să postim şi datoria de a ne îndepărta de averile materiale.

Duminici spre Înviere
În Postul Mare ni se pun în faţă următoarele trepte pe care trebuie să le suim dacă vrem să dobândim o adevărată curăţire spirituală.

În prima duminică, Duminica Ortodoxiei, ni se atrage atenţia asupra faptului că nu putem dobândi mântuirea decât fiind păstrători şi împlinitori ai învăţăturii celei adevărate ale Bisericii. Nimeni nu poate fi mântuit ţinând doar o parte a învăţăturii Bisericii şi gândind că este de ajuns să împlinească doar ceea ce i se pare lui că este important.

Duminica a 2-a din Post (a Sf.Grigorie Palama) ne arată rolul rugăciunii în descoperirea prezenţei lui Dumnezeu, dar ne şi spune că multe din bolile trupului nostru se datorează păcatelor pe care le-am săvârşit noi sau părinţii noştri; este un îndemn spre spovedanie adevărată.

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) este o chemare a lui Hristos spre a-L urma întru totul. Este vocea lui Hristos care ne îndeamnă şi acum să nu ne ruşinăm în faţa societăţii de a-L mărturisi cu voce tare, dar şi cu fapte bune. Este îndemnul Său de a căuta mai mult spre suflet decât spre trup.

Duminica a 4-a din Post (a Sf.Ioan Scărarul) ne învaţă că lupta împotriva patimilor noastre nu o putem duce decât folosindu-ne de rugăciune, dar mai ales de post. Mântuitorul spune că „acest fel de demoni cu nimic nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Sf. Ioan Scărarul ne îndeamnă să urcăm treaptă cu treaptă pe scara virtuţilor, încercând să adăugăm la virtuţile pe care le avem altele noi.

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) este duminica iertării. Toţi dorim să fim iertaţi, dar ne e foarte greu să iertăm pe cei care ne greşesc. Numai iubind pe cei din jur putem să-i iertăm. Există astfel o strânsă corelaţie între iubire şi iertare. Exemplul iubirii supreme ni l-a dat Hristos pe cruce. Cu alte cuvinte, urmează o săptămână a iertării.

Ultima duminică a Triodului, Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) ne atrage atenţie asupra atitudinii instabile a sufletului nostru în raportarea noastră la Dumnezeu. Cei care acum se bucură strigând „Osana! Osana!” peste doar câteva zile vor striga „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Este un îndemn la a ne cerceta sufletul în ceea ce priveşte fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu. Şi credeţi-mă că avem nevoie de o astfel de cercetare.

Pr. Iosif Ciolan

Ce este Triodul?

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat.

Enciclopedia OrthodoxWiki

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008