Viaţa şi rugăciunea sunt de
nedespărţit. O viaţă fără rugăciune este o viaţă lipsită de înţelegerea unei
dimensiuni esenţiale a existenţei. Este o viaţă anostă, insipidă, lipsită de
energie, de orice vlagă, fără profunzime, fără adâncimi, o viaţă bidi-mensională,
în spaţiu şi în timp. Este o viaţă care îşi găseşte mulţumirea în partea cea
văzută, cu aproapele nostru, dar cu aproapele nostru fizic, în care nu reuşim
să descoperim imensitatea şi veşnicia destinului său. Valoarea rugăciunii
constă în a descoperi, a afirma şi a trăi conform realităţii că în tot ce ne
înconjoară există o dimensiune a veşniciei şi a nemărginirii. (..)
Rugăciunea izvorăşte din două
surse: fie dintr-o stare de minunare în faţa lui Dumnezeu şi a realităţilor Lui
– aproapele nostru şi lumea din jur, în ciuda umbrelor ei –, fie din adâncul
tragediei noastre sau a altor oameni.
Berdiaev spunea: „Când mi-e
foame este vorba de un factor fizic, când aproapelui meu îi este foame, se pune
problema unui factor moral.” Aceasta este tragedia căreia îi facem faţă în
fiecare moment al existenţei noastre. Doar că aproapelui meu îi este mereu
foame, însă nu doar foame de pâine, ci uneori îi este foame de un gest omenesc,
de o licărire de afecţiune.
Şi acum, în acest moment,
începe rugăciunea, în această stare de sensibilizare în faţa minunii
dumnezeieşti, a minunării şi a tragediei. Atâta timp cât această stare dăinuie,
totul devine mai uşor. În această stare de uimire, de minunare, ne rugăm mai
uşor ca atunci când suntem sub impactul unei tragedii.
De altfel, viaţa şi rugăciunea
ar trebui să formeze o unitate. De exemplu, când ne trezim dimineaţa şi stăm
înaintea lui Dumnezeu, îi putem spune: „Doamne, binecuvântează-mă şi
binecuvântează această zi care începe acum!”; după care să tratăm ziua ca pe un
dar de la Dumnezeu şi să ne considerăm a fi nişte trimişi ai Lui în această
mare necunoscută, care este noua zi. Nimic din ceea ce se va petrece de-a
lungul zilei nu va fi străin voii lui Dumnezeu. Totul, fără nici o excepţie, va
fi o situaţie în care Dumnezeu ne-a aşezat pentru a aduce cu noi o prezenţă
dumnezeiască, prezenţa Lui, iubirea Lui, milostivirea Lui, inteligenţa Lui
creatoare, curajul Lui... De fiecare dată când ne vom confrunta cu o situaţie
dificilă, vom fi cei pe care Dumnezeu i-a pus acolo pentru a îndeplini slujirea
de creştin, aceea de a fi o părticică din Trupul lui Hristos şi o lucrare a lui
Dumnezeu.
Dacă vom face aşa, vom vedea că
în fiecare clipă va trebui să ne întoarcem către Dumnezeu, să-L rugăm şi să-I
spunem fiecare în parte: „Doamne, lămureşte-mi înţelegerea, întăreşte-mă şi
călăuzeşte-mi voia, dăruieşte-mi o inimă de foc, ajută-mă!” Altădată poate îi
vom spune doar: „Mulţumesc Ţie, Doamne!”
Şi, dacă suntem înţelepţi şi
recunoscători, vom şti cum să evităm acea nebunie care se mai numeşte vanitate
sau mândrie, care constă în a ne închipui că am făcut ceva ce nu a mai fost.
Dar, de fapt, Dumnezeu este Cel care a făcut-o. El este Cel care ne-a făcut
acest dar minunat: a fi cei care ducem la îndeplinire lucrarea Lui.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 92, iulie-august 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu