Izvoarele rugăciunii: uimirea / tragedia

Viaţa şi rugăciunea sunt de nedespărţit. O viaţă fără rugăciune este o viaţă lipsită de înţelegerea unei dimensiuni esenţiale a existenţei. Este o viaţă anostă, insipidă, lipsită de energie, de orice vlagă, fără profunzime, fără adâncimi, o viaţă bidi-mensională, în spaţiu şi în timp. Este o viaţă care îşi găseşte mulţumirea în partea cea văzută, cu aproapele nostru, dar cu aproapele nostru fizic, în care nu reuşim să descoperim imensitatea şi veşnicia destinului său. Valoarea rugăciunii constă în a descoperi, a afirma şi a trăi conform realităţii că în tot ce ne înconjoară există o dimensiune a veşniciei şi a nemărginirii. (..)

Rugăciunea izvorăşte din două surse: fie dintr-o stare de minunare în faţa lui Dumnezeu şi a realităţilor Lui – aproapele nostru şi lumea din jur, în ciuda umbrelor ei –, fie din adâncul tragediei noastre sau a altor oameni.

Berdiaev spunea: „Când mi-e foame este vorba de un factor fizic, când aproapelui meu îi este foame, se pune problema unui factor moral.” Aceasta este tragedia căreia îi facem faţă în fiecare moment al existenţei noastre. Doar că aproapelui meu îi este mereu foame, însă nu doar foame de pâine, ci uneori îi este foame de un gest omenesc, de o licărire de afecţiune.

Şi acum, în acest moment, începe rugăciunea, în această stare de sensibilizare în faţa minunii dumnezeieşti, a minunării şi a tragediei. Atâta timp cât această stare dăinuie, totul devine mai uşor. În această stare de uimire, de minunare, ne rugăm mai uşor ca atunci când suntem sub impactul unei tragedii.

De altfel, viaţa şi rugăciunea ar trebui să formeze o unitate. De exemplu, când ne trezim dimineaţa şi stăm înaintea lui Dumnezeu, îi putem spune: „Doamne, binecuvântează-mă şi binecuvântează această zi care începe acum!”; după care să tratăm ziua ca pe un dar de la Dumnezeu şi să ne considerăm a fi nişte trimişi ai Lui în această mare necunoscută, care este noua zi. Nimic din ceea ce se va petrece de-a lungul zilei nu va fi străin voii lui Dumnezeu. Totul, fără nici o excepţie, va fi o situaţie în care Dumnezeu ne-a aşezat pentru a aduce cu noi o prezenţă dumnezeiască, prezenţa Lui, iubirea Lui, milostivirea Lui, inteligenţa Lui creatoare, curajul Lui... De fiecare dată când ne vom confrunta cu o situaţie dificilă, vom fi cei pe care Dumnezeu i-a pus acolo pentru a îndeplini slujirea de creştin, aceea de a fi o părticică din Trupul lui Hristos şi o lucrare a lui Dumnezeu.

Dacă vom face aşa, vom vedea că în fiecare clipă va trebui să ne întoarcem către Dumnezeu, să-L rugăm şi să-I spunem fiecare în parte: „Doamne, lămureşte-mi înţelegerea, întăreşte-mă şi călăuzeşte-mi voia, dăruieşte-mi o inimă de foc, ajută-mă!” Altădată poate îi vom spune doar: „Mulţumesc Ţie, Doamne!”

Şi, dacă suntem înţelepţi şi recunoscători, vom şti cum să evităm acea nebunie care se mai numeşte vanitate sau mândrie, care constă în a ne închipui că am făcut ceva ce nu a mai fost. Dar, de fapt, Dumnezeu este Cel care a făcut-o. El este Cel care ne-a făcut acest dar minunat: a fi cei care ducem la îndeplinire lucrarea Lui.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 92, iulie-august 2016