În lumea noastră înrobită plăcerilor trupeşti,
postul nu prea are trecere. Chiar unii oameni care se consideră credincioşi
nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puţin cu putinţă. Ba unii
chiar încearcă să-şi justifice „biblic“ indolenţa, citând un cuvânt al
Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din
gură, aceea spurcă pe om“ (Mt. 15, 11; Mc. 7, 15). Dar, citite în context, aşa
cum se şi cade, aceste cuvinte nu se referă nicidecum la post. Mântuitorul nu
neagă valoarea postului, ci pretinsa valoare religioasă a unei simple reguli
igienice (spălarea mâinilor înainte de masă, după datina fariseică).
Domnul Hristos rânduieşte postul printre „faptele dreptăţii“ (Mt. 6, 1),
alături de milostenie şi de rugăciune. El Însuşi Şi-a inaugurat misiunea
printr-un post de 40 de zile (Mt. 4, 2; Lc. 4, 2), ca un nou Moise. Într-o
discuţie cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a şi afirmat puterea pe care
o mijloceşte postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu
nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Mc. 9, 29).
Diavolului, care-L ispitea cu pâine atunci când flămânzise, Mântuitorul îi
răspunde cu acest cuvânt al Scripturii: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu
tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4). Acest citat
din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu
mana, ea însăşi un semn ceresc şi o dovadă a faptului că omul poate fi hrănit
de Dumnezeu şi altfel decât pe calea obişnuită. Aceeaşi lucrare o săvârşeşte
Dumnezeu cu oricare adevărat postitor. Lipsindu-se de hrana materială,
postitorul este îmbelşugat cu o hrană dumnezeiască. De aceea, cel care posteşte
post adevărat, adică cel ce posteşte din prea plinul dragostei de Dumnezeu şi
din dorul după întâlnirea cea „mai cu adevărat“ cu Mirele Hristos, nu simte
foamea şi nu i se pare deloc grea perioada postului. (…)
Falşii postitori duc cu greu „zăduful zilei“ şi numără nerăbdători zilele
de post ce le stau înainte. E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai
aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se mulţumeşte cu hrană puţină şi
săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii Mirelui
ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală.
Cum să simţi şi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos
Însuşi ţi Se face hrană, şi băutură, şi odihnă?
Părintele Vasile Mihoc
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 76, noiembrie-decembrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu