"Staţi liniştiţi, Dumnezeu nu există"

Nu-mi place când alţii îmi spun că am greşit sau când îmi arată cu degetul defectele. La fel mă supăr când mă mustră pe faţă sau când îmi spun că sunt păcătos. Nu prea suport să citesc, sau să ascult pe cineva vorbind despre păcatele şi patimile pe care şi eu le am, şi de care nu pot scăpa. Prefer mai degrabă să nu aud vorbindu-se de ele şi să le trec cu vederea, ca şi cum ar fi ceva minor, şi să uit de ele.
La fel e şi lumea în care trăim. Nu prea suportă să i se spună că lucrurile ei sunt rele, că e plină de păcate, că se-ndreaptă în direcţia greşită, ci îşi astupă urechile şi se face că nu aude. Ba mai mult, a început de o vreme o campanie mondială prin care ne învaţă că păcatul nu există, pentru că dacă nu există păcat nu există nici pedeapsă, şi dacă nu există pedeapsă nu există nici Cel ce pedepseşte.
Iar dacă nu există Cel ce pedepseşte atunci nu mai e nimeni care s-o sâcâie mereu, că ce face e rău; şi aşa fiind, poate să facă ce vrea, poate – chipurile – “să fie liberă”. Chiar Domnul a spus-o când a venit pe pământ: “Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele.” (Ioan 7,7)
Astfel s-a ajuns ca astăzi să se vorbească de întrerupere de sarcină în loc de omorârea unui copil, unui om adevărat, care are viaţă, personalitate şi libertate încă din momentul conceperii. Astfel, sub pretextul comodităţii, a lipsei de bani, a tinereţii, li se lasă femeilor impresia că a omorî copilul din burtă este o opţiune şi nu are nici o consecinţă, deşi bunul simţ şi conştiinţa te învaţă să nu omori nici un gândăcel.
La fel s-a ajuns să se vorbească de orientare sexuală (homosexualitate şi heterosexualitate) ca şi cum ar fi ceva de ales, transformând marea urâciune a păcatului în opţiune de viaţă. Dar faptele se cunosc după roade. Dacă unirea dintre un bărbat şi o femeie dă viaţă unui copil extraordinar şi bucură întreaga lume, unirea dintre un bărbat şi alt bărbat, sau dintre două femei aduce doar o plăcere egoistă, limitată, care sfârşeşte prin nefericire, frustrări şi mai ales neîmplinire, în final ducând la moarte.
Asemenea şi bărbaţii vor “să-şi clătească puţin ochii” ieşind la o plimbare, uitându-se la femeile ce trec pe stradă, sub nesimţirea pretextului că “ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place”. Astfel porunca lui Dumnezeu: “Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,28) este acoperită finuţ sub pătura limbajului, deviind discuţia departe de păcat.
La fel, peste tot la televizor auzim cum “mama natură” l-a făcut pe cutare, sau l-a creat aşa cum e pe cutărică, înlocuindu-L pe Creator cu creaţia. Ca şi cum aş spune că lemnul s-a modelat şi s-a făcut singur statuie sau ulcea, în loc să spun că meşterul sculptor a gândit şi a creat totul.
Astfel, Dumnezeu este eliminat din discuţie uşor-uşor, lăsându-se impresia că nu există. Şi dacă nu există e bine, căci nu pedepseşte.
Ascundem gunoiul sub covor şi ne păcălim singuri. Conştiinţa ne mustră la orice rău, căci e vocea lui Dumnezeu în noi, şi pe ea nu putem s-o păcălim şi s-o acoperim. La judecata universală conştiinţa va fi “foaia de drum” care va mărturisi pentru noi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor dacă am făcut bine sau rău.

Claudiu Bălan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 30 - iulie 2009