Credinţa partenerului de viaţă este un criteriu prea puţin băgat în seamă de multe ori. Mulţi se întorc la credinţă după ce se căsătoresc, şi atunci au de dus crucea unui partener necredincios, care nu e deloc uşoară. Există însă şi persoane credincioase care dorindu-şi să se căsătorească îşi spun că nu e aşa important ca viitorul partener să fie credincios, că „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios“, uitând că Sf. Ap. Pavel se adresează celor convertiţi abia după căsătorie. Cât de importantă este credinţa partenerului? Iată o experienţă în acest sens, oferită pe site-ul Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”:
"În legătură cu alegerea unui partener de viaţă care nu e prea credincios... nu ştiu dacă foloseşte cuiva şi dacă are rost să puneţi pe site acest mesaj, eu îl scriu în ideea că poate ajută cu ceva pe cineva aflat într-o astfel de dilemă. Vreau să povestesc un fel de revelaţie pe care am avut-o într-un moment în care îmi puneam problema asta. Eram într-o duminică, la Sfânta Liturghie, şi toată slujbă m-am gândit numai la asta şi deloc la rugăciuni, şi-mi veneau în minte tot felul de argumente că nu are o importanţă atât de mare dacă partenerul e credincios sau nu, că dacă te iubeşte şi te respectă şi e bun la suflet etc., totul o să fie ok, că mai e şi pasajul din Noul Testament că bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi invers. Oricum, eram foarte sigură pe concluzia la care ajunsesem. Pe drumul spre casă, am observat că în spatele meu era un cuplu tânăr (probabil căsătoriţi), care aveau o discuţie aprinsă. El îi spunea că nu înţelege de ce trebuie să meargă în fiecare duminică la biserică, că e aceeaşi slujbă, că preoţii spun mereu acelaşi lucru, că e de ajuns la Crăciun şi la Paşti etc., discuţie tipică. Ea se vedea că era credincioasă şi încerca să-i explice, fără prea mare succes. La un moment dat, el a spus că n-au nici o problemă în afară de asta (cu credinţa), că totul în rest e bine.
Mie în schimb mi se părea o tragedie situaţia asta, să fii alături de o persoană care să nu te înţeleagă în privinţă credinţei… uitasem complet la ce mă gândisem eu în timpul slujbei, acum parcă asistăm la un film… Parcă mi se rupea sufletul de durere pentru ea. Şi mi-au venit tot felul de gânduri de revoltă la adresa lui Dumnezeu, cum de îngăduise ca o persoană credincioasă ca femeia respectivă să ia un astfel de bărbat, că sigur se rugase înainte şi cum de nu i-a dat un soţ credincios, care să o înţeleagă? Şi tot mă gândeam că de ce, Doamne, de ce???
Şi apoi mi-a venit în minte, ca o revelaţie, întrebarea: „Dar tu ce vrei să faci?”. Şi mi-am adus aminte de gândurile pe care le avusesem în biserică şi de concluzia la care am ajuns şi am simţit că toată întâmplarea asta, cu cearta celor doi era, de fapt, menită să-mi arate cam cum ar arăta viaţa mea alături de un astfel de partener. Am simţit că Dumnezeu vrea să fim fericiţi alături de persoane cu care să ne înţelegem, dar dacă noi insistăm să ne alegem o cruce mai grea, El ne respectă alegerea. În acel moment am început să plâng aproape în hohote şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mă luminase în această privinţă şi să-L rog fierbinte să-mi dea un soţ credincios, să mă ferească de a o lua pe un astfel de drum, oricât de mult aş insista eu.
Sigur că sunt adevărate cuvintele Evangheliei că bărbatul necredincios se mântuieşte prin femeia credincioasă, dar eu am simţit că asta ar fi pentru mine o cruce pe care nu aş vrea s-o duc, pentru că m-ar mâhni cumplit o astfel de situaţie, lucru pe care l-am conştientizat abia când i-am ascultat pe cei doi, sau mai bine zis când s-a milostivit Dumnezeu de mine şi mi-a arătat acest lucru.
Cu adevărat, nu ştim ce cerem!
Mihaela
Draga mea Mihaela,
Nu cred că vreun cuvânt de-al meu ar fi reuşit să aibă puterea pe care o are experienţa pe care ne-o împărtăşeşti. Eu nu aş vrea să adaug decât o rugăminte către cele şi cei care îşi caută „parteneri de viaţă” făcând „pogorăminte” a căror semnificaţie şi importanţă nu o cunosc. Vă rog să faceţi ca Mihaela, să-I arătaţi lui Dumnezeu (dacă se poate nu în timpul Sfintei Liturghii), dorinţa inimii, gândurile legate de ea, „socotelile” omului vechi din noi, şi să-L rugaţi să vă dea numai ce veţi putea duce ca să vă mântuiţi, ca să vă bucuraţi de darul lui Dumnezeu acum şi în veci. Numai această încredere şi încredinţare în iubirea lui Dumnezeu, Singurul Care ştie de ce avem nevoie şi ce putem face, ne pune la adăpost de urmările unei alegeri greşite.
Da, Dumnezeu ne aude rugăciunea şi ne răspunde, numai noi să avem urechi de auzit.
Mulţumesc, Mihaela!
Cu dragoste şi respect,
M. Siluana"
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 27 - aprilie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu