Mituri care ne sabotează împlinirea în căsătorie

În cultura noastră există numeroase mituri, idei preconcepute, cu privire la căsătorie, care ajung să acţioneze din interior şi riscă să aibă efecte distructive asupra relaţiei dintre soţi. Reproşuri, acuze, conflicte interminabile sau tăceri îngheţate, sentimentul de însingurare, senzaţia că soţul/soţia nu ne mai înţelege pot avea drept punct de pornire ideile, aşteptările nerealiste cu care cei doi pornesc la drum.

Desigur că este normal ca înainte de căsătorie tinerii să viseze la viitorul soţ/soţie şi la căsătorie, iar de aici până la a transforma aceste vise în reguli de la care nici partenerul, nici căsătoria nu trebuie să se abată… distanţa e mică. Această distanţă se poate la rândul său transforma în diferenţa dintre o căsătorie împlinită şi o căsătorie nefericită. Iar pentru că de multe ori dezamăgirea este rezultatul amăgirii, comparaţia dintre relaţia adevărată cu soţul/soţia şi imaginea idealizată din mintea noastră poate duce încet, încet la subminarea relaţiei. Orice om, indiferent de multitudinea calităţilor sale, nu poate nici pe departe atinge perfecţiunea unei plăsmuiri a imaginaţiei. Iată în continuare câteva mituri care ne pot sabota fericirea şi împlinirea în căsătorie, în încercarea de a atinge o fata morgana.

Atitudinea joacă un rol foarte important

Mai ales în momentele dificile, de tensiune, când ne întâlnim cu aspecte ale personalităţii partenerului care ne displac (pentru că oricât de puternică ar fi iubirea şi oricât de armonioasă relaţia, astfel de aspecte există), te poţi gândi că o altă alegere ar fi fost mai potrivită pentru tine. Dacă alegi să părăseşti relaţia, sperând în mod iluzoriu că alături de altă persoană vei trăi mai multă bucurie, vei ajunge la un moment dat să trăieşti aceleaşi sentimente de dezamăgire, singura diferenţă va fi că, de această dată, vor fi orientate către altă persoană. Şi asta pentru că problema nu este în mod real a celuilalt, ci ţine de atitudinea ta de fugă, de renunţare, în momentul în care te confrunţi cu aspecte mai puţin plăcute în relaţie.

Un alt mit este acela că atitudinea - pesimistă sau optimistă - nu are nicio importanţă, nu influenţează gradul nostru de mulţumire din relaţia de căsătorie. Putem gândi că o relaţie este bună sau nu, indiferent de modul în care o privim. Dacă pornim însă de la lucruri mărunte, cum ar fi vremea de afară, vom constata că de fapt modul în care privim aceste realităţi ne influenţează starea. Cu atât mai mult în cazul unor aspecte de relaţionare complexă, cum sunt cele din cadrul căsătoriei, atitudinea joacă un rol foarte important. Dacă alegem în fiecare zi să vedem calităţile soţului/soţiei şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru ele, cu siguranţă că vom simţi mai multă bucurie decât dacă ne-am centra doar asupra celor 2 sau 3 aspecte pe care am dori să le schimbăm. De asemenea, încrederea şi optimismul nostru ar putea să motiveze pe soţ/soţie să devină persoana cea mai bună care ar putea fi.

Un defect poate fi un zid care împiedică să vezi partenerul cu adevărat

Asta înseamnă că, într-o astfel de atmosferă, partenerul se va simţi liber să facă schimbările pe care le consideră necesare şi în momentele în care le simte potrivite.

Spre deosebire de această evoluţie firească şi frumoasă în relaţie, mitul conform căruia trebuie să ne schimbăm partenerul/partenera duce la cultivarea unei permanente stări de nemulţumire; din partea unuia că nu este acceptat şi iubit necondiţionat, pentru ceea ce este, din partea celuilalt că partenerul nu corespunde în totalitate propriilor aşteptări. În loc să încerci să faci presiuni pentru a-l determina pe celălalt să se schimbe, mai bine roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să accepţi şi părţile mai puţin plăcute ale partenerului şi să îl apreciezi şi mai mult pentru calităţile sale. De multe ori, un defect poate fi un zid care te împiedică să îţi vezi soţul/soţia cu adevărat. Roagă-L pe Dumnezeu să îţi deschidă ochii şi mintea!

Mitul sufletului pereche, foarte cultivat, răspândit şi în filmele TV, se bucură de o mare credibilitate. Dar pe cât de mare este popularitatea sa, cu atât mai mari sunt capcanele în care putem ajunge, dacă alegem să îi dăm crezare. Realitatea este că oamenii au capacitatea să se armonizeze unii cu alţii, iar asta este una dintre părţile frumoase ale căsătoriei - să creşti şi să te descoperi alături de celălalt. Soţii pot deveni însă „suflete pereche“, pot evolua unul spre celălalt astfel, în măsura în care amândoi încearcă să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Nevoile mele sunt pe primul plan, iar dacă soţul/soţia nu mi se împlineşte, căsătoria nu îmi aduce bucurie – acesta este un alt mit, din păcate foarte răspândit şi el, care îl transformă pe soţ/soţie în accesoriu al nostru, menit să ne vină în întâmpinarea nevoilor.

Un alt mit este acela conform căruia fericirea, bunăstarea de moment, este cea mai importantă. Cu toate acestea, starea noastră de spirit, emoţiile noastre se pot schimba de la un moment la altul. Ar fi o greşeală să le iei drept barometru principal în ceea ce priveşte bucuria şi împlinirea în relaţie. Acestea reprezintă doar învelişul, partea de suprafaţă a relaţiei, de care dacă reuşim să trecem descoperim adevărata esenţă - învăţăm cum să îl iubim pe celălalt, cum să îi arătăm asta, chiar dacă dispoziţia de moment este neplăcută.

Este normal să fii nepoliticos cu soţul/soţia?

Un alt mit este acela potrivit căruia este normal să fii nepoliticos cu soţul/soţia. În virtutea faptului că te simţi foarte firesc în căsnicie sau pur şi simplu pentru că crezi că îţi poţi permite (doar sunteţi căsătoriţi, nu?!), soţii ajung să facă unul faţă de altul gesturi lipsite de respect - fie că este vorba de a se critica în public sau de a sta relaxat cu picioarele pe mobilă. Pentru a nu ajunge să ne rănim, jignim partenerul, este important să fim atenţi la gesturile care îl deranjează şi să încercăm să renunţăm la ele. Uneori, schimbarea este dificilă, motiv pentru care este important să avem răbdare cu partenerul, când încearcă la rândul său să schimbe comportamentele care ne deranjează.

Alte idei preconcepute care ar putea să submineze relaţia sunt: „Nu trebuie să îi cer asta. Trebuia să ştie până acum.“, „Toate discuţiile în contradictoriu, certurile, sunt rele“, „O criză înseamnă de fapt sfârşitul“ şi „Durerile, suferinţele partenerilor sunt rele pentru căsătorie“. Toate acestea pot culmina cu ideea că „a fi căsătorit este prea greu, reprezintă o povară“.

Psiholog Dana Alecu

Doxologia.ro

Căsuţa copiilor: Cele mai frumoase mâini

Un împărat avea un singur fiu. Prinţul era un om foarte tăcut, însă faţa îi era întotdeauna senină. Fiul împăratului ajunsese la vârsta la care trebuia să se însoare, iar părinţii lui îl îndemnau să îţi găsească o fată de neam bun, însă el nu o voia pe nici una. Toţi au priceput că prinţul nu era mulţumit de fetele pe care le văzuse, dar, din pricină că era foarte tăcut, nu au izbutit să afle ce anume nu le plăcuse la ele.

O petrecere pentru viitoarea împărăteasă

În cele din urmă, un slujitor credincios de-al prinţului a dezvăluit taina: fiului împăratului nu-i plăceau mâinile fetelor pentru că nu erau destul de împodobite. Această veste s-a răspândit în tot castelul şi apoi în toată cetatea şi împărăţia. Toţi se minunau de cât e de năzuros prinţul şi ce minte slabă are. Dare ce puteai să faci? Era prinţ şi îi era îngăduit orice.

Într-o zi, prinţul a venit la împărat şi i-a zis:

—                 Părintele meu, vreau să-mi găsesc o soţie care să fie o vrednică împărăteasă. Să dăm o petrecere aici la castel şi să chemăm toate fetele de neam bun din împărăţia noastră.

Împăratul, când a auzit una ca aceasta, s-a bucurat foarte tare şi a dat poruncă să fie pregătite toate cele necesare. Toate fetele de neam bun au fost invitate la balul de la palat. Împărăţia întreagă ştia că prinţului îi plăceau numai mâinile împodobite, aşa că fetele s-au gătit care mai de care cu brăţări, inele cu pietre preţioase, cu mărgele şi multe giuvaeruri.

Inelul cu diamant

Pentru că era poruncă să vină la petrecere toate fetele de neam bun, între acestea s-a nimerit şi una foarte săracă. Ea cunoştea care era dorinţa prinţului şi auzise cât este de uşor la minte şi cât de mult îi plac podoabele femeieşti. A socotit că era un uşuratic şi nu merita să facă atâta drum până la castel, numai pentru a fi de faţă la o paradă de bijuterii. Însă era poruncă împărătească, iar tatăl său o îndemnă să meargă negreşit. Ea nu avea nici o podoabă, afară doar de un inel de argint, împodobit cu un diamant, care îi rămăsese de la mama sa. Şi l-a pus pe deget şi, vrând-nevrând, a pornit la drum.

Când a ajuns în apropiere de cetatea împărătească, a văzut cum, lângă zidurile cetăţii, ardea căsuţa unei biete familii cu cinci copii. Cu toţii au fost salvaţi din flăcări, însă căsuţa li s-a prăpădit. Fetei sărace i-a fost dat să vadă cum focul a pârjolit totul şi, pentru că era foarte milostivă, nu a răbdat să îi lase de izbelişte pe bieţii oameni. Le-a dăruit inelul cu diamant şi cea mai mare parte a banilor cu care pornise la drum. Acum era săracă de tot şi cu puţinii bani ce îi rămăseseră abia îşi găsi un loc unde să doarmă peste noapte.

A doua zi, omul căruia îi arsese casa a mers la giuvaergiul împărătesc cu gândul de a-i vinde inelul pentru a-şi cumpăra cele trebuincioase, ca să-şi clădească un adăpost pentru familie. Astfel a aflat giuvaergiul povestea inelului. După ce l-a cumpărat, a mers la prinţ şi i-a povestit ce aflase. Prinţul, privind inelul, a zâmbit şi i-a spus că voieşte chiar el să-l cumpere.

Mâini de împărăteasă

Seara a venit şi petrecerea de la palatul împărătesc a început. Fetele, care mai de care mai împodobite, se străduiau să-şi mişte cât mai mult mâinile şi degetele ca să li se vadă podoabele şi giuvaerurile. Prinţul se plimba senin printre mulţimea de domnişoare şi, privindu-le mâinile şi podoabele, le zâmbea tuturor. Numai într-un colţ, fata cea săracă stătea retrasă, însă faţa ei era liniştită şi plină de blândeţe. Prinţul s-a apropiat de ea şi, privindu-i mâinile şi văzând că nu are nici un inel şi nici un fel de podoabă, iar rochia ei este atât de modestă, i-a zis:

—     Odată, unui om i-a ars casa. Pe când flăcările îi mistuiau agoniseala şi se socotea în culmea nenorocirii, cineva i-a dăruit un inel de argint împodobit cu diamant.

Când a auzit aceste cuvinte, fata a roşit toată. Nu a putut să răspundă decât prin tăcere. Atunci el i-a zâmbit, i-a luat mâinile în ale sale şi, cu voce puternică, a zis:

—     Aceste mâini care ştiu să fie milostive au podoaba pe care am căutat-o de atâta vreme şi tocmai de aceea ele sunt vrednice să fie mâini de împărăteasă.

Când înţelepciunea cu milostivirea se-nsoţeşte,

Pe pământ Împărăţia cea Cerească

străluceşte.

(Din volumul „În căutarea bucuriei”)

Educaţia creştină, între interdicţii şi libertate absolută

 Să îi creştem pe copii într-un duh de mare dragoste. Copiii trebuie să simtă casa ca pe un loc al dragostei şi al afecţiunii părinţilor. Şi aceasta îi va ajuta nu doar să crească normal, dar şi, dacă vreodată apucă pe drumul greşit, să se reîntoarcă acasă – unde există această dragoste.

Vă amintiţi pilda Fiului Risipitor. Fiul mai mic al tatălui, care a plecat de acasă, a făcut multe păcate şi când a ajuns într-o situaţie grea, părăsit de toţi şi foarte înfometat, a spus: „Câţi oameni în casa tatălui meu mănâncă pâine, primind dragostea tatălui meu, iar eu sufăr şi îmi este foame!”. Şi îndată s-a hotărât să se întoarcă la el acasă. Adică, ceea ce l-a făcut pe fiu să se întoarcă acasă nu a fost faptul că şi-a amintit nişte învăţături, nişte sfaturi, ci că şi-a amintit de dragostea Tatălui şi de afecţiunea pe care a simţit-o de mic copil acasă.
Aşadar, părinţii trebuie să-i crească în aşa fel pe copii, încât, chiar dacă pleacă de acasă cândva, dragostea pe care au trăit-o acasă să le dea putere să se întoarcă din nou.

Viaţa în pântecele mamei şi rugăciunea
Prin urmare, are mare importanţă momentul de când începe educaţia copiilor. Stareţul Sofronie (Saharov) spunea că educaţia copiilor începe din ziua în care este conceput copilul în pântecele mamei sale. De regulă nu arătăm o atenţie deosebită pentru copii şi, când ajung la vârsta de 12-13 ani, când intră în adolescenţă, atunci înţelegem că ceva trebuie să facem în plus – şi începem să ne rugăm şi să cerem ajutor!
Însă, aşa cum am spus mai înainte, rugăciunea trebuie să înceapă imediat, când mama are în pântece fătul. Mama trebuie să se roage pentru făt, trebuie ea însăşi să ducă o viaţă bisericească, duhovnicească, să se roage, să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos – pentru că, de vreme ce mama are în suflet şi în trup pe Hristos, iar fătul comunică cu mama, primeşte şi el din harul dumnezeieştii Împărtăşanii.
Vă amintiţi de situaţia în care Maica Domnului, îndată după Bunavestire, adică după zămislirea lui Hristos, a mers la Elisabeta, care era însărcinată cu Cinstitul Înainte-mergător în şase luni. Şi când Maica Domnului s-a apropiat de Elisabeta, atunci fătul, Cinstitul Înainte-mergător a tresăltat cu bucurie mare în pântecele ei. Sfântul Grigorie Palama spune că Cinstitul Înainte-mergător, făt de şase luni, a primit Sfântul Duh – şi, prin Sfântul Duh, a recunoscut-o pe Maica Domnului care tocmai îl zămislise pe Hristos. Adică fătul de şase luni s-a făcut proroc şi a transmis harul profetic şi mamei sale. Şi astfel Elisabeta a înţeles de la făt că aceasta care vine este Maica lui Dumnezeu.
Prin urmare, fătul primeşte harul lui Dumnezeu prin rugăciunea mamei sale, de aceea şi mama trebuie să se roage. De asemenea, în timp ce se naşte, adică în timp ce iese din pântecele mamei, atunci mama trebuie să se roage pentru copilul care vine pe lume. Pentru că, dacă în acel timp se face rugăciune, atunci, după cum spunea Stareţul Sofronie, copilul primeşte pecetea lui Dumnezeu şi dobândeşte un alt ADN duhovnicesc, care o să-l ajute în viaţă.

Repere zilnice
Mai mult încă, în timp ce copilul creşte, va trebui să existe acasă o atmosferă de rugăciune. Când copilul doarme, mama trebuie să meargă la patul lui, să îl închine şi să se roage pentru el. Când pleacă la şcoală, trebuie să îl închine, să se roage şi să spună: „Dumnezeul meu, apără-l, ajută-l pe copilul meu”.
În acelaşi timp, când copilul este mic să i se istorisească din vieţile Sfinţilor. Există părinţi care le spun copiilor basme. Noi nu trebuie să spunem basme, trebuie să povestim viaţa sfântului zilei sau a unor anumiţi sfinţi. Iar ceea ce aud copiii din vieţile Sfinţilor intră înlăuntrul inimii lor şi nu vor uita niciodată. Mai ales ceea ce aud copiii la o vârstă fragedă va juca un rol foarte mare în toată viaţa lor.
De asemenea, părinţii trebuie să îi înveţe pe copii, cât sunt mici, să se roage cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…”. Eu recomand ca şi copiii mici, înainte să adoarmă, seara, să spună de 10-15 ori „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…” şi apoi să se culce. Când se trezesc din somn, din nou să spună de 10-15 ori această rugăciune.

Să acţionăm inteligent, nu moral
Este sigur că atunci când îl învăţăm pe copil de mic să fie în Biserică, să se roage şi să asculte vieţile Sfinţilor, va rămâne mereu în Biserică. Punem, adică, în inima lui un magnet care îl atrage în Biserică. Şi dacă la un moment dat va face un mare păcat, foarte repede se va pocăi.
În consecinţă, nu trebuie să îl sfătuim continuu, să îi refuzăm ceva; trebuie să acţionăm inteligent, nu moral. Un copil, pe la vârsta de 15 ani, i-a spus mamei sale: „Mamă, clasa mea va face party la şcoală, vreau şi eu să merg”. Era foarte uşor pentru mamă să spună: „Nu, să nu mergi la petrecere.” Era foarte uşor şi să spună: „De vreme ce merg toţi copiii, mergi şi tu”.
Mama aceasta Îl iubea foarte mult pe Hristos şi a dat alt răspuns: „Copilul meu, noi, creştinii, suntem copiii lui Dumnezeu şi trebuie ca tot ce facem să facem cu binecuvântarea lui Dumnezeu – să ne dea Dumnezeu binecuvântarea de a o face. De aceea, mergi la icoana lui Hristos, roagă-te şi, dacă înţelegi că Hristos vrea să mergi la party, du-te”. S-a dus copilul în faţa unei icoane, s-a rugat şi a spus: „Mamă, am înţeles că Hristos mi-a spus să merg la party”. Desigur, mama nu s-a împotrivit. Când copilul s-a dus la petrecere şi a văzut că se petrec unele lucruri care nu erau bune, s-a întrebat: „Oare acestea le-ar fi vrut Hristos? Ar fi vrut Hristos să fiu acum, aici, unde există această atmosferă? Nu cred c-ar fi vrut, mai degrabă am înţeles eu greşit”. A plecat imediat de acolo şi s-a dus la mama lui, căreia i-a spus: „Mamă, Hristos nu dorea să merg acolo!”
Acesta este un exemplu din care se vede cum trebuie cineva să educe copiii. Nici cu interdicţii, nici printr-o libertate absolută, spunând: „Fă-o şi lasă-mă-n pace, sunt obosit”. Ci să îi legăm pe copii de părinţi duhovniceşti buni şi să îi conducem la Hristos.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012

A avea sau a nu avea copii

Unul dintre primele şi cele mai importante subiecte pe care doi tineri care vor să se căsătorească le abordează este acela al copiilor: câţi, când, în ce condiţii? Aş fi tentată să spun că e problemă nouă, aceasta a planificării familiale, dacă nu aş fi auzit chiar eu de tot felul de licori pe care înaintaşele noastre le beau pentru a nu rămâne grele.

Ce e nou e lungimea perioadei pe care un cuplu o doreşte fără copii, din felurite motive: ori vor să trăiască în tihnă bucuria „vieţii în doi“, ori vor să-şi facă mai întâi casă, ori au o carieră de construit, ori sunt săraci, ori, pur şi simplu, sunt „prea tineri“.

Mai trist e că nu numai cei „fără Dumnezeu“ nu-şi doresc copii prea curând, ci şi credincioşii practicanţi, care în numele libertăţii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu spun că pot alege câţi copii şi când să-i aibă şi că taina căsătoriei „mare este“, iar planificarea familială - atunci când nu implică metode care ar afecta viaţa unui prunc - este recomandabilă (nu vorbesc aici despre cei ce practică abstinenţa).

Un părinte spunea: „Dom’le, aud spunându-se că vor doi copii, trei copii, maximum patru, dar nu aud pe nimeni zicând că vrea zece copii!“ Sau altcineva zicea: „Părinte, eu fac câţi copii îmi dă Domnul, dar îi trimit la dumneata să-i creşti, că nu-mi permit“ (nu avea mai mult de doi copii).

Mă voi lega puţin în acest articol de această posibilitate a alegerii, menţionată mai sus. Aşa e, cei doi parteneri (sau chiar numai femeia) pot alege, dar nu chiar cum cred ei. Pot alege câţi copii să nu aibă. Prin metode contraceptive sau avort poţi hotărî ca acum să nu ai un copil: pentru că mergi în străinătate la muncă şi nu e momentul, pentru că încă nu te-ai căsătorit, pentru că mai ai încă doi sau trei şi e şi aşa viaţa grea, pentru că nu ţi-ai terminat studiile ori casa, pentru că ai două cezariene şi deja e riscant – deşi se face şi a 4-a cezariană ori chiar se naşte natural după cezariană.

Câţi copii să ai nu poţi alege

În încercarea de a avea un copil, luând în considerare faptul că nu sunt probleme de fertilitate, că sunt condiţiile ideale pentru conceperea unui copil, chiar în această situaţie, într-o lună, probabilitatea de a concepe, conform statisticilor, este de doar 20%. Dar se pot scurge zeci de luni în care să nu fii în acel procent. Nu ştiu cum de nu vedem cu toţii aici minunea lui Dumnezeu; facem calcule, numărăm zile, stabilim care sunt sau nu fertile, căutăm cauze şi remedii pentru infertilitate, dar nu ne punem nicio clipă problema că a avea un copil e o minune. Chiar şi la familiile cu mai mulţi copii.

O femeie tânără, citind cele scrise mai sus, ar putea răsufla uşurată. Sau, temătoare: „nu ştiu cum se face că atunci când îţi doreşti mai puţin eşti în zona celor 20 de procente“. Probabil că din cauza aceasta nu vedem minunea.

Omul se joacă din ce în ce mai mult de-a Dumnezeu; din ce în ce mai mult spune „nu vreau copil acum“, iar mai târziu spune „acum vreau copil“ şi recurge la tot felul de metode de concepţie de această dată, ajungând până la a lua în considerare varianta de a folosi sperma cuiva despre care nu ştie nimic ori de a ucide mai mulţi embrioni care ar putea fi şi ei copii.

Pierde din vedere însă mai multe lucruri:

Unul dintre acestea ar fi că niciun copil nu vine pe lume fără ştirea, dar mai ales fără voia lui Dumnezeu; iar dacă Dumnezeu pune suflarea Lui de viaţă în unirea a două celule care vor deveni un copil cu sindrom Down, cine suntem noi să nu îngăduim? Dacă Dumnezeu pune suflet şi mai vine un copil într-o familie în care deja sunt mulţi, cine suntem noi să spunem „Nu! E destul!“?

Un alt lucru pe care-l pierdem din vedere e că perioada de fertilitate a unei femei – chiar dacă sunt femei care nasc şi la 50 de ani – diferă atât de mult de la o femeie la alta, încât, chiar şi să fi avut copii şi să fii relativ tânără – 35 de ani să presupunem –, dar după ultimul copil să fi zis că nu mai vrei o perioadă şi ai ajuns acum, când iar vrei – ei bine, s-ar putea să fi pierdut ocazia acelui „încă un copil“ pe care îl vrei acum şi pe care „l-ai amânat“.

De asemenea, noi, ca părinţi, nu le dăm ceva copiilor din ce-i al nostru. Pare foarte ciudat: „Păi ce, nu muncesc 16 ore pe zi ca să-i ofer un trai decent? Să-i ofer casă? Să-i ofer o maşină? În definitiv, să-i pun mâncare pe masă?“, ar putea întreba cineva. Şi totuşi, Dumnezeu, Care ştie câte fire îţi cad din cap într-o zi, este Cel care are grijă de fiul tău. Acelaşi Dumnezeu face ca din copii fără părinţi ori provenind din familii disfuncţionale să ajungă personalităţi de renume. Ce facem noi, ca părinţi, e să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu, Care îi îngrijeşte prin noi.

Preluând comanda propriei vieţi, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu

Îmi zicea cineva, o tânără mămică însărcinată, că ea va face un singur copil şi că acel copil va fi sănătos şi va avea tot ce-i trebuie, pentru că ea va avea grijă. Tristă naivitate! Alături era o mămică a unui copil ce avea malformaţii din naştere. Noi nici măcar să naştem un copil sănătos, adică să avem grijă de el cât e în uterul nostru, nu putem. De unde să putem controla toate, atunci când vine pe lume, când sunt pericole la tot pasul, când în orice clipă se poate întâmpla ceva neprevăzut şi pur şi simplu nu putem să-l apărăm; când sunt boli pe care nici sute de mii de euro nu le pot vindeca; de unde ştim noi că noi avem grijă?

Noi ne raportăm la toate lucrurile din viaţa noastră ca şi cum noi le-am face şi desface, ca şi cum noi am fi „la comandă“, uitând că, preluând această comandă în mod abuziv, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu şi, oricât am spune că facem voia Lui sau oricât „ne-am smeri“, spunând că nu avem suficientă credinţă pentru a concepe şi a naşte toţi copiii pe care ni i-ar da, faptul acesta nu ne face „mai buni“ decât aceia despre care Mântuitorul spunea că sunt „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!“, adică fariseii, şi despre care spunea doar „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi“.

Cristina STURZU

Doxologia.ro

Cuvântul protopopului: De la Sfintele Paşti la Înălţare

În perioada dintre Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului ne bucurăm de prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Hristos Cel Înviat. Sfintele Evanghelii ne-au purtat către momentul Învierii Domnului şi ne-au adus în faţă martorii acestui eveniment unic. Apoi ne-au amintit de slăbănogul de la Vitezda, de femeia samarineancă şi de orbul din naştere, eroii pericopelor de după Duminica Mironosiţelor.

Să mulţumim Domnului pentru binecuvântarea, pacea şi lumina pe care ni le-a dăruit în aceste zile, odată cu soarele primăvăratic, cu verdele crud din natură şi cu florile multicolore. Să păstram în minte cuvintele Sfintelor Evanghelii, ale Canonului Sfintelor Paşti, ale Irmosului Învierii, ale Pastoralei Înaltpreasfinţitului nostru Părinte Mitropolit, cuvintele slujitorilor Sfintelor Altare. Ele ne vor da linişte sufletească, bucurie şi seninătate şi ne vor ţine treji, pe calea mântuirii. Avem nevoie de ele, pentru că mintea omului modern e asaltată în permanenţa de puzderie de gânduri, idei şi imagini străine. Mintea este centrul fiinţei omeneşti; este un câmp de luptă pe care putem fi biruiţi de vrăjmaşul diavol sau biruim cu Hristos. O minte unitară, liniştită şi luminată de iubire, este o minte în care este prezent Hristos. Dacă, însă, mintea este lăsată în stăpânirea imaginilor, a gândurilor străine, a senzaţiilor pătimaşe, atunci ea va pierde prezenţa Duhului Sfânt. Şi, după cuvântul Preafericitului Patriarh Daniel, “nu există neutralitate; dacă în mintea noastră nu locuieşte Hristos, va locui diavolul.”

Sfinţii Părinţi asemuiesc mintea cu o fecioară, care, în aşteptarea lui Hristos, trebuie păzită de venirea vrăjmaşilor. Sau o văd ca pe o cetate, care are ca porţi simţurile. Dacă nu păzeşti porţile, ci le laşi larg deschise, atunci prin canalele televiziunilor comerciale, prin diverse tabloide atât de răspândite azi, prin anumite site-uri de pe internet etc, cetatea va fi invadată de gânduri, imagini, senzaţii străine, care, ca nişte barbari, o vor devasta, necinsti, murdări, prin însăşi prezenţa lor. Mintea celui care participă din plin la realităţile mediatice actuale devine fărâmiţată până la epuizare, îşi pierde vitalitatea şi posibilităţile creatoare şi îl duce pe om la dezechilibru, patimi şi chiar afecţiuni psihice.

Anul acesta este pentru noi, românii, şi un an electoral. Specifică acestor tipuri de ani este o anumită încleştare, o luptă surdă, pătimaşă, pe multiple planuri, între diverşi candidaţi şi între votanţii lor. Suntem chemaţi, ca şi creştini, să rămânem în limitele bunei cuviinţe. Să-i sprijinim să acceadă în frunte pe cei cu dragoste (dovedită) de localităţile lor, cu reuşite profesionale, familiale şi gospodăreşti evidente, dar să nu uităm de calităţi ce trebuie să primeze: credinţa sinceră în Dumnezeu, ataşamentul faţă de Biserica lui Hristos, moralitatea, cinstea, onestitatea. În zilele ce vor urma, să nu ne lăsăm purtaţi de ură, de pizmă, de răzbunare şi alte gânduri pătimaşe. Să-L păstrăm în minte pe Hristos Cel Înviat, care ne cheamă la pace, la dragoste, la bună convieţuire cu toţi oamenii. Să arătăm că am înţeles esenţialul din Sfintele Evanghelii ce s-au citit în această perioadă, pentru că “un om, ca şi un popor, atât preţuieşte, cât a înţeles din Sfânta Evanghelie” (Simion Mehedinţi).

 Pr. Protopop Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 64 - mai 2012