E vremea pocăinţei celei de pe urmă

Sărut mâna. Criza despre care se vorbeşte în ultimul timp este o criză aparentă sau este o criză a omului din afara Bisericii? Se poate spune că această criză reprezintă pentru mulţi un fel de iad din cauza neputinţei de satisfacere a unor dorinţe?
Cum putem trece peste aceste probleme?

Ovidiu

Dragul meu Ovidiu,
Minunatele tale prime două întrebări sunt şi nişte la fel de minunate răspunsuri! Doar ultima are nevoie de un cuvânt nou.
Mai întâi, nu putem şi nu ne este de folos să trecem peste aceste probleme, ci e de mare trebuinţă să trecem prin ele, cu toată fiinţa noastră şi nu singuri, ci cu Domnul. Mulţi dintre noi am trăit şi mai trăim bazându-ne pe „eu pot”!
Acum e vremea să lucreze Domnul, cum spune Psalmistul! E vremea să ne asumăm atât neputinţa actuală cât şi întregul noian de faceri rătăcite din trecut, ca să le oferim Domnului, să le transforme în „ale Sale”!
Acum e vremea pocăinţei celei de pe urmă. Sunt, de multe ori, uimită de cât de mult se vorbeşte despre vremurile apocaliptice şi grozăvia lor, dar cât de puţin se vorbeşte despre pocăinţa pe care ne-o cere Domnul în acea minunată Descoperire.
Aşadar, să trăim tot ce ne oferă „răutatea zilei” făcând „tot ce ne cere El” şi să cerem ajutorul Maicii Domnului care ne-a învăţat această cale! Aşa, vom deveni conştienţi de prezenţa Lui în noi şi cu noi „până la sfârşit”! Aşa vom descoperi că nimeni şi nimic, nici măcar „sfârşitul lumii”, nu ne poate lua Bucuria pe care ne-o dă El! Doar să ne îndurăm să pierdem tot ce am avut fără fim credincioşi şi să devenim credincioşi peste puţinul pe care ni-l va oferi în fiecare zi!
Altă Cale eu nu cunosc!
Cu dragoste şi încredere şi preţuire pentru profunzimea căutării,

Maica Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Familie numeroasă sau nebunie curată?

Moda socială dictează astăzi să ai unul, maxim doi copii. Dacă ai deja trei, începi să atragi priviri întrebătoare, ba chiar şi mila celorlalţi, ca să nu mai vorbim de comentarii. Despre aceste „reguli” nescrise referitoare la numărul de copii şi experienţa acceptării binecuvântării lui Dumnezeu de a avea o familie numeroasă ne vorbeşte Anna Crawford din Statele Unite, mămică a cinci copii cu vârste între 3 şi 11 ani.

Copiii ca binecuvântare

Noi nu suntem decât o familie formată din şapte membri, însă tot atragem ceva priviri atunci când ieşim în lume. Ni se fac comentariile obişnuite: „Toţi sunt ai tăi?”, „Cred că sunteţi foarte ocupaţi!”, dar şi dispreţuitorul: „Nu ştii câte probleme ai?” (Există oare vreun răspuns politicos la această întrebare? Adică: „Nu, spune-mi tu!” - nu ar fi chiar potrivit).
De câţiva ani, mişcarea numită „Quiverfull Movement” (care promovează naşterea de copii, văzând în aceştia binecuvântarea lui Dumnezeu, şi exclude orice metodă contraceptivă) a devenit foarte cunoscută. Iniţial, această orientare s-a răspândit printre creştinii evanghelici. Familia Duggar este probabil cea mai cunoscută, de când a apărut la televizor. Dar, şi ca şi creştin-ortodoxe, majoritatea familiilor pe care le ştim noi au cel puţin patru copii, multe au chiar mai mulţi.
Acum, înainte ca mama mea să facă un atac de cord citind asta (glumesc), trebuie să spun că nu am niciun plan anume să am 19 copii, ca familia Duggar. Sincer, nu cred că mărimea unei familii este un subiect de discuţie pentru altcineva decât pentru tine, soţul/soţia ta şi duhovnicul vostru.
Acestea fiind spuse, menţionez câteva principii generale:
1. Mai întâi şi înainte de toate, copiii sunt un dar de la Dumnezeu, o binecuvântare! Pierzând din vedere acest aspect, oamenii cad în foarte multe păcate, cum ar fi avortul.
2. Motivele de limitare a numărului de membri dintr-o familie sau de amânare a naşterii de copii nu includ să aştepţi să ai o casă nou-nouţă cu trei dormitoare, două maşini, o carieră stabilă şi o excursie în Jamaica la activ.
Dincolo de aceste „reguli” generale, mai sunt şi alte aspecte, care trebuie cel mai bine stabilite cu duhovnicul vostru.

Întotdeauna mai este loc pentru un copil

Noi am avut copiii unul după altul, şi sunt câteva lucruri pe care le-am învăţat până acum din propria experienţă:
1. Există întotdeauna loc pentru încă un copil; nu a trebuit niciodată să punem un pătuţ în spatele curţii.
2. Cele mai mari cheltuieli din familie nu se schimbă prin apariţia unui copil sau a trei copii.
3. Există întotdeauna destulă afecţiune pentru toţi. Vă amintiţi zicala: „Înmulţeşte dragostea, nu o împărţi!”?
4. Copiilor mai mari le place să aibă un nou bebeluş în casă. Adesea se ceartă care să îl ţină în braţe şi de obicei aveam companie ori de câte ori hrăneam bebeluşul. După ce am avut cel de-al treilea copil, nu a mai trebuit niciodată să îl întreţin eu pe cel mic: copiii mai mari erau încântaţi să se prefacă că îl plimbă sau să cadă pe jos de vreo 473 de ori, doar pentru a-l face pe bebeluş să râdă, în timp ce eu pregăteam cina.
5. În familiile cu mai mulţi copii, aceştia învaţă să nu fie egoişti, să împartă cu ceilalţi, să realizeze că nu sunt cea mai importantă persoană din lume. Aceasta îi va ajuta în momentul în care vor ieşi în lume, vor fi pregătiţi să facă faţă acestei realităţi.
6. Aşa cum duhovnicul meu a spus odată: „Nu ştii cât de egoist eşti, până nu ai copii”. Este atât de adevărat! Copiii te forţează se te maturizezi.
Şi aş putea să continui…

Alegerea de a nu avea copii nu este creştină

Când oamenii se uită la mine cu neîncredere sau milă, zâmbesc şi mă gândesc la cât de plăcut este să priveşti un teatru de păpuşi, spectacole minunate şi recitaluri înregistrate, să fii servit cu o nemaivăzută abundenţă de mâncare de plastic, să îţi priveşti copilul croşetând sau construind ceva pentru prima dată, să intri în cameră şi să vezi un copil mai mare citind fratelui lui care nu ştie să citească şi (bucuria bucuriilor!) să-ţi ţii copilul în braţe pentru prima dată. Sigur că o familie numeroasă nu este numai soare şi veselie, dar nici una mică nu este aşa!
Iată ce spune Părintele Thomas Hopko: Potrivit învăţăturii ortodoxe, aşa cum este ea exprimată în ritualul sfânt al căsătoriei, naşterea de copii, îngrijirea şi dragostea pentru ei în interiorul familiei, sunt împlinirea firească a iubirii dintre bărbat şi femeie în Hristos. În acest mod, căsătoria este exprimarea umană a dragostei creatoare şi protectoare a lui Dumnezeu, Dragostea perfectă a Celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi care se revarsă în creaţie şi grija pentru lume. Această credinţă că dragostea umană, care imită dragostea divină, ar trebui să se reverse la rândul ei în procreare şi grija pentru ceilalţi, nu înseamnă că naşterea de copii este în sine singurul scop al căsătoriei, unica şi exclusiva justificare şi legitimizare a existenţei ei. Nu înseamnă că un cuplu fără copii nu poate trăi o adevărată viaţă creştină împreună. Înseamnă însă că, totuşi, alegerea conştientă a unui cuplu de a nu avea copii din motive de confort personal şi bunăstare, dorinţă de lux şi libertate, teamă de responsabilitate, refuz de a împărţi averea şi bunurile personale, ura faţă de copii etc. nu este creştină, şi nu poate în nici un fel fi considerată în acord cu învăţăturile biblice, morale şi sacramentale sau cu experienţa Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte sensul vieţii, al iubirii şi al căsătoriei. (…)

Marea majoritate dintre noi nu putem susţine în public o expunere despre rolul căsătoriei creştine. Ceea ce putem face însă, este să nu ne mai simţim vinovaţi că împlinim voia lui Dumnezeu pentru noi înşine, în căsniciile şi familiile noastre. Putem să încetăm să ne mai cerem scuze pentru numărul de copii pe care îi avem sau pentru dorinţa de avea mulţi copii.

Matushka Anna Crawford
Traducere de Prof. Mihaela Tatu

Psalmul 126, 3-5: Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă.
Psalmul 127, 1-4: Fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul, care umblă în căile Lui. Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit eşti; bine-ţi va fi! Femeia ta ca o vie roditoare, în laturile casei tale; fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul mesei tale. Iată, aşa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Mereu mă simt obosit şi fără chef de a face nimic

Nu am dus o viaţă plăcută lui Dumnezeu... În liceu, trăiam dobitoceşte, eram mort cu sufletul. Acum, când mă gândesc la cele pe care le săvârşeam, mi se face greaţă, mi se pare de necrezut. Pe lângă toate acestea aveam şi o părere extraordinară despre mine. Eram, doar, elev al celui mai bun liceu din oraş, intrasem printre primii, eram sârguincios, mă bucuram de aprecierea colegilor şi a profesorilor. Cel puţin aşa a fost la început, până când patimile ce se încuibaseră în sufletul meu au început să ia proporţii monstruoase şi să mă macine încet, dar sigur. Atunci mi-a venit pentru prima oară gândul sinuciderii (de neconceput înainte).
Apoi, lucrurile au început să îmi meargă din ce în ce mai prost, dar parcă începeam şi eu să mă trezesc puţin câte puţin. Domnul mi-a scos în cale un duhovnic ce m-a ajutat foarte mult. Îmi aduc aminte cât de liber m-am simţit după prima mea spovedanie, ce uşurat îmi era sufletul după ce a lepădat povara multor ani de păcate groaznice, nefireşti, strigătoare la cer. Credeam atunci că am lăsat totul în urmă, dar de fapt lupta abia începea.
Am intrat apoi la facultate şi începusem să mă întorc, parţial, la patimile de dinainte. Dar eram hotărât că aşa nu se mai poate, că trebuie să scap neapărat de patimile care încă mă ţineau legat, că decât să cad iarăşi în hăul din care mă scosese Dumnezeu, mai bine să mor.
Aşa că am încercat să lupt, dar cu cât încercam mai tare, cu atât mă simţeam mai neputincios. Cu atât mai mult mă simţeam părăsit de Domnul în strădania mea de a începe o nouă viaţă.
Şi nu era doar o neputinţă de a lupta împotriva patimilor, ci şi o neputinţă în a îmi împlini îndatoririle de zi cu zi, cele ce ţineau de facultate. Mi se părea că viaţa mea devine un dezastru, că sunt un ratat. Trăiam într-o tensiune enormă, mereu în minte purtând gândul că nu sunt în stare de nimic, că am ratat-o cu toate. Mi se părea că dintr-un moment în altul, ceva va ceda în mine.
Mă urmăreau adesea gânduri de sinucidere, dar şi gânduri ce mă impulsionau să mă întorc la traiul pătimaş de dinainte (la care nu renunţasem nici acum total), promiţându-mi astfel ieşirea din starea apăsătoare în care mă găseam.
Spovedaniile se răriseră destul de mult, simţeam că niciodată nu sunt pregătit pentru a vorbi cu duhovnicul. Nu doar de el m-am îndepărtat ci şi de prieteni, cunoştinţe, familie. Mă feream pe cât posibil să le descopăr celorlalţi starea mea interioară.
La un moment dat însă, a avut loc un eveniment care parcă a schimbat ceva; sau a fost începutul unei schimbări. Am fost în pelerinaj pentru câteva zile la o mânăstire din Munţii Apuseni. Acolo am avut ocazia să vorbesc cu un părinte deosebit. Revenind apoi acasă, a urmat o reluare a legăturilor cu părintele duhovnic şi o încercare de a-mi reclădi iarăşi sufletul.
Acum îmi dau seama că în acele perioade dureroase, Domnul a dezrădăcinat încetul cu încetul patimile adânc înfipte în inima mea. Deşi încă trebuie să mă lupt cu vigilenţa împotriva patimilor trupeşti, mai ales, sunt conştient că nu mai au puterea pe care o aveau asupra mea altă dată.
Şi totuşi, încă simt în mine acea neputinţă de care spuneam. Am terminat, în cele din urmă, cu bine (dar nu fără peripeţii şi chiar întâmplări miraculoase - pentru care îi mulţumesc Domnului :-) facultatea şi acum sunt masterand. Trebuie să mărturisesc că îmi e greu să mă descurc şi cu serviciul şi cu masteratul, şi spre ruşinea mea, am avut de multe ori momente în care m-am răzvrătit, momente în care voiam să-i cer socoteală lui Dumnezeu pentru că nu îmi ia această neputinţă, această trândăvie (cu altă patimă nu am putut să o asociez) şi încercam să o alung de unul singur, folosindu-mă de alte patimi ale mele: muzica rock, dulciurile şi cafeaua.
Acum am o grămadă de lucruri pe cap şi nu ştiu cum voi reuşi să le duc la capăt: serviciu, masterat, alte proiecte de cercetare (sper să reuşesc pe viitor a prinde o bursă de studii în străinătate). Părintele duhovnic mi-a dat binecuvântarea pentru toate aceste proiecte, deci într-un fel mă simt obligat să le duc la capăt. Şi totuşi, demonul acesta al trândăviei nu mă slăbeşte deloc. Mereu mă simt obosit şi fără chef de a face nimic. Dacă încerc să mă forţez prea tare şi să apelez la mijloace ajutătoare de tipul celor de care spuneam mai sus (în special muzica rock) nu mă mai pot apoi ruga deloc.
Ce mă sfătuiţi să fac?

M.

***

Dragul meu Băiat,
Această lene despre care vorbeşti este suferinţa sufletului şi trupului tău care, renunţând la plăcerile patimilor, nu au cunoscut încă bucuria virtuţii. Nu e îndeajuns să lupţi cu păcatul, omule drag, ci e nevoie să dobândeşti bucuria! Şi asta nu va veni nici prin numărul mare de proiecte şi nici din satisfacţia împlinirii lor, ci prin strădania lucidă şi responsabilă de a fi credincios peste talanţii tăi. Acum, de exemplu, ai primit marele dar de a-ţi simţi neputinţa, neputinţele. E cu adevărat un mare dar, pentru că mulţi oameni cred că ei pot sau ar putea, dacă ar voi. Dar tu ştii că nu poţi şi asta te face apt să primeşti ce are Domnul pregătit pentru tine acum. Asumă-ţi fiecare clipă de neputinţă, nu te împotrivi ei, nu o nega şi roagă pe Domnul să lucreze ceea ce ne-a făgăduit: „ce nu e cu putinţă la om, e cu putinţă la Dumnezeu”! Spune: „Doamne, nu pot să fac asta, acum. Vino Tu şi fă cu mine!” Asta e lucrarea ta de acum. Înţelegi? Este extrem de simplu!
Să spunem că nu te poţi da jos din pat. Arată Domnului această neputinţă şi cheamă-L în ajutor! Sau că nu te poţi ruga. Aşează-te în genunchi şi spune-I asta, arată-I asta şi cere-I să facă ce ştie cu neputinţa ta şi acceptă ce va face.
Nu uita cuvântul apostolului: „Când sunt slab, atunci sunt tare!”
Apoi, nu uita să mulţumeşti pentru toate, să te minunezi de faptul că respiri, că ninge, că te mişti... Bucură-te de lucrurile mărunte din jurul tău... Cere ochii Lui ca să vezi, cere auzul Lui ca să asculţi! Fă din fiecare gest al tău o liturghie...
Te rog, să faci Seminarul nostru online „Să ne vindecăm iertând”, ca să înveţi arta asta de a te bucura întregindu-te cu tot ce ai negat, uitat sau neglijat până acum.
Viaţa e un miracol lăuntric! Intră acolo şi trăieşte-o cât poţi mai conştient, Om drag! Fă din ea o liturghie (jertfind ale tale ca să devină ale Sale) şi multe se vor schimba şi în afară!
Cu drag şi încredere,

Maica Siluana
Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Iaşi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Ce să fac când mă ocărăşte femeia?

Cuvânt al Părintelui Ghelasie de la Frăsinei

Un ucenic care era tot timpul ispitit de mânie, părându-i-se a fi dispreţuit şi ocărât de către soţia sa, l-a întrebat: „Ce să fac, Părinte, că vin multe ispite şi din nimica toată se aprinde cearta şi judecata şi mânia violentă şi răstălmăcirea, de ajungi să nu te mai înţelegi om cu om. Greşind eu fără de voie sau cu voie şi cerându-mi iertare, soţia se tulbură şi mă ocărăşte şi foarte greu îi trece supărarea. Eu încerc să rabd şi să explic că am intenţii bune şi vreau să repar, dar ea îmi taie vorba şi îmi răstălmăceşte cuvintele şi intenţia, lovindu-mă cu asprime şi învinuindu-mă şi închizându-se faţă de mine. Ştiu că mă iubeşte foarte mult, dar din mândrie mă mânii apoi şi eu mai tare şi mă împietresc în mânie şi ţinerea de minte a răului, care ajung să acopere iubirea, amestecând în ea justificare de sine, judecată, ură chiar. Deci ce să fac când mă ocărăşte femeia şi nu îmi primeşte apoi nici cererea de iertare?.
„Să taci”, a spus Avva, „şi să nu fii supărăcios ca o muiere cu barbă. Femeia prin firea ei este mai sensibilă, mai iute la mânie şi mai aprigă la vorbă, dar bărbatul are mai proprie tăcerea. Mare este taina tăcerii ce opreşte dezbinarea şi căderea în stricăciunea păcatului, a neiubirii. Să-ţi asumi tu
însuţi vina ta şi a celuilalt, dar să nu le diseci în toiul ispitei, să nu te fixezi la ele, ci să le arunci în focul închinării tăcute şi răbdătoare, ca să ardă şi să crape dracul mâniei din tine”.
Bărbatul trebuie să fie ca un paratrăsnet pentru femeie în clipele de ispită, spunea Părintele Ghelasie, iar femeia să treacă peste supărarea muierească, ca să îmbrace chipul de maică, prin care să-l nască duhovniceşte pe celălalt.

Florin Caragiu, Cuviosul Ghelasie Isihastul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Aş putea să am cununiile legate?

V-aş mulţumi din suflet dacă mi-aţi răspunde şi mie. Am auzit multe despre blesteme şi în special despre o persoană care ar putea să aibă cununiile legate. Ce înseamnă asta? Chiar aş putea să am cununiile legate? Pentru că am avut o relaţie cu cineva acum patru ani şi de atunci nu mai pot avea nici o relaţie. Am tot încercat, nu sunt urâtă şi nici proastă. Vă mulţumeşte anticipat,

Un suflet neliniştit

Suflet drag, neliniştit,
Despre aceste probleme te rog să vorbeşti cu părintele tău duhovnic. Eu nu cred în „legarea cununiilor”, dar cred în „legarea” şi chiar înrobirea pe care ne-o aduce păcatul în viaţa noastră. Ca să te eliberezi de puterea oricărui blestem, învaţă să nu mai păcătuieşti, să te spovedeşti curat şi cu pocăinţă pentru păcatele trecute şi să-i binecuvântezi, cum ne cere Domnul, pe cei ce te blestemă şi îţi fac rău. Aşa va veni harul în viaţa ta şi toate se vor schimba. Nu uita, copil drag, că sensul vieţii noastre este o viaţă plăcută lui Dumnezeu pentru bucuria sfântă şi veşnică. Abia când vom muri vom vedea la ce fel de viaţă ne-am născut dincolo.
Te rog, ai grijă de tine şi Domnul te va mângâia!
Cu dragoste şi încredere,

Maica Siluana
Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Iaşi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010