Biserica „Sf. Treime“ din Copăcel

De multe ori am privit pe fereastra autobuzului, cu admiraţie, biserica din Copăcel. Turnuri înalte, strălucind în lumina soarelui şi vizibile din satele vecine, imensitatea unei catedrale, albul imaculat al faţadei, totul te copleşeşte. Mi-am dorit mult să îi văd şi frumuseţea interioară, iar această ocazie s-a ivit la invitaţia părintelui Ioan Ciungara de a realiza eu reportajul despre biserica satului. Am văzut minunăţia interiorului, dar şi a unui om hotărât, luptător până la capăt, trup şi suflet pentru biserica pe care o păstoreşte şi pentru Ortodoxia neamului acesta românesc. Îi mulţumim părintelui pentru dragostea cu care ne-a primit şi pentru informaţiile pe care ni le-a pus la dispoziţie.



„Să păzească ei pereţii de peatră“
Copăcelul este atestat documentar în secolul al XV-lea, însă există argumente care susţin că are origine dacică. Din istora satului, perioada care a marcat viaţa bisericească a fost cea a ocupaţiei habsburgice. Pentru că românii, prin credinţa ortodoxă, ţineau legătura cu celelalte două ţări româneşti, stăpânitorii vremii au socotit că dacă îi vor convinge să treacă la uniatism vor rupe aceste legături şi vor fi mai uşor de stăpânit. Copăcenii, ca şi majoritatea făgărăşenilor, s-au opus trecerii la greco-catolicism, exprimându-şi disponibilitatea de a ceda biserica lor uniţilor, dacă împărăteasa cere acest lucru, însă fără credincioşi. Istoricul Silviu Dragomir ne redă răspunsul ortodocşilor: „La porunca guvernului crăiesc, cedăm preoţilor uniţi biserica, dar noi cu ei nu vom umbla la biserică, ci să păzească ei pereţii de peatră“. Statistica din 1761 consemnează la acea dată în Copăcel doi preoţi ortodocşi cu 120 de familii şi 2 preoţi greco-catolici cu 3 familii. Tot atunci în munţii Copăcelului existau două mănăstiri ortodoxe, distruse în 1967 de generalul Buccow.
Tactica împărătesei Maria Tereza, care a înfiinţat regimentele grănicereşti, oferind drepturi şi avantaje materiale celor care se înscriau, a schimbat însă situaţia. Rând pe rând, majoritatea ortodocşilor din Copăcel, ca şi din alte sate, au trecut la greco-catolici. În 1948 mai existau doar 18 familii ortodoxe aici, slujba fiind oficiată în şcoala veche de către un preot din Berivoi.

O catedrală
În localitate au existat de-a lungul vremurilor mai multe biserici. Dintre cele care mai sunt şi azi, mai veche este cea construită în 1726 de boierul Mihai Diacul, amintită în 1745 şi în conscripţia din 1760 ca aparţinând credincioşilor ortodocşi.
Pentru că lăcaşul de cult devenise neîncăpător pentru localnici, aceştia s-au hotărât în 1934 să zidească o nouă biserică, mult mai mare, fiind stimulaţi de mitropolitul unit al Blajului, Vasile Suciu, originar din Copăcel, care a dat parohiei în exploatare în acest scop una din pădurile învecinate, proprietatea mitropoliei.
Lucrările au început în 1936, sub păstorirea preotului David Suciu. Fie pentru că planul nu a fost respectat întocmai, fie pentru că a avut lacune, cupola imensă a lăcaşului de cult a deplasat zidurile construcţiei sub greutatea ei. Astfel, în 1942, biserica a fost dărâmată şi rezidită, de data aceasta fără cupolă, având dimensiunile unei catedrale. La ridicarea ei au contribuit credincioşii satului dar şi din sate învecinate sau chiar din America.
Lăcaşul a fost pictat între 1946-1948 de pictorul Ioan Căzilă.

Mari încercări…
După 1989 viaţa spirituală din Copăcel a trecut prin mari încercări. Câţiva urmaşi ai mitroplitului unit Vasile Suciu au declanşat lupta împotriva Ortodoxiei, cu scopul de a înfiinţa un vicariat greco-catolic în sat. După mai bine de 7 ani de procese şi peregrinări prin tribunalele din diverse oraşe ale ţării, partea greco-catolică a fost convinsă să îşi retragă dosarul de pe rol. Astfel 95% dintre credincioşi au rămas în Biserica Ortodoxă, iar 5% au înfiinţat o parohie greco-catolică.

Păstori vrednici
După 1948, când a avut loc reîntoarcerea greco-catolicilor în Biserica Ortodoxă, Copăcelul a avut parte de păstoriri îndelungate şi vrednici slujitori ai altarului. Între 1948-1972 paroh a fost Pr. Constantin Bantu, între 1972-1982 părintele Aurel Răduleţ, iar din 1983 cel care păstoreşte biserica este părintele Ioan Ciungara. Datorită acestuia lăcaşul de cult din Copăcel are un aspect impunător atât pe dinafară, strălucind de frumuseţe, cât şi pe dinăuntru, unde te impresionează strănile sculptate cu mare meşteşug în lemn masiv la Grumăzeşti, în judeţul Neamţ, dar şi fineţea cu care este realizat iconostasul, o adevărată broderie în lemn.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

10 lucruri de făcut cu copiii (3)

De când sunt mămică am citit diverse materiale, încercând să găsesc o metodă cât mai bună de educaţie pentru copiii mei. Printre lecturi a fost cea a unui articol foarte util: "10 lucruri de făcut cu copiii înaintea vârstei de 10 ani". Desigur, nu tot ce am citit acolo se potriveşte, dar am reţinut câteva idei, pe care aş dori să vi le împărtăşesc.

6.Arte & lucru manual

Copiii învaţă mult cu ajutorul simţurilor. Ei au nevoie de multe activităţi de lucru manual înainte de vârstă de 10 ani. Daţi-le timp să experimenteze diverse activităţi manuale şi îşi vor dezvolta creativitatea elementară şi îndemânarea.

În camera de zi, sau oriunde petreceţi mai mult timp cu copiii şi le citiţi, amenajaţi un raft unde să păstraţi creioane, culori, carioci, hârtie, foarfeci, lipici, materiale pentru cusut, împletit şi croşetat. Alături de acesta aranjaţi o măsuţă cu scaune unde copiii vor putea lucra în linişte la proiectele lor, în timp ce le citiţi. Rezultatele muncii lor pot fi dăruite celor apropiaţi, pot participa cu ele la concursuri, sau pur şi simplu pot fi expuse în casă.

Unul din lucrurile cele mai utile pe care le-am făcut pentru fetele mele a fost să le cumpăr un sac cu resturi de material de la o croitoreasă. Sacul era plin cu tot felul de bucăţi de stofă, mătase, satin. La vremea aceea fetele erau destul de mici şi aveau puţină îndemânare în ceea ce priveşte cusutul, dar primele încercări de a transforma peticele în rochiţe pentru păpuşi le-a stârnit dorinţa de a învăţa mai mult. M-au întrecut rapid, astfel că acum se ocupă cu crearea de rochii de epocă. Şi toate acestea de la un sac cu resturi de material! Maşina de cusut, raftul cu rechizite şi măsuţă au fost întotdeauna la îndemână copiilor noştri. Proiectele lor puteau fi lăsate la vedere până le terminau.

Nu permiteţi copiilor să facă desene sau activităţi de lucru manual la calculator! Mouse-ul nu dezvoltă îndemânarea manuală la fel cum o fac puţin lipici şi câteva bucăţele de hârtie.

Notă :

Ideea cu sacul de petice am experimentat-o în copilăria mea. Naşa era croitoreasă şi primeam mereu de la ea diverse bucăţi de material cu care făceam rochiţe la păpuşi. Apoi am primit o carte despre cum să croieşti şi să cosi diverse lucruşoare pentru păpuşi. Nu am ajuns la un foarte mare grad de îndemânare în domeniu, dar când nu aveam copii îmi mai făceam haine cu ajutorul revistei "Burda". Şi acum o mai cumpăr din când în când, în speranţa că la un moment dat voi găsi timpul necesar pentru a-mi mai lucra câte ceva.

7. Excursii & bibliotecă

Duceţi des copii în excursii. Faceţi-vă timp să mergeţi la concerte şi piese de teatru, să vizitaţi muzee şi expoziţii. Dăruiţi-le copiilor experienţe prin care să-şi clădească înţelegerea asupra lumii - experienţe care să îi marcheze şi de care să îşi amintească mai târziu.

Nu lăsaţi copiii să exploreze lumea din faţa televizorului. Copiii au nevoie de experienţe reale, pe care să le trăiască. Să vezi la televizor un avion luându-şi zborul nu e acelaşi lucru cu a vedea asta în realitate. Să asculţi un concert la radio sau televizor nu e acelaşi lucru cu a participă la el în realitate. Să vezi un experiment ştiinţific la tv nu e acelaşi lucru cu a-l realiza singur.

Dacă ar fi să o iau de la început cu educarea copiilor, le-aş cumpără un microscop şi instrumente de disecţie încă de la 6 sau 7 ani şi i-aş învăţa cum să le folosească. Le-aş cumpără un telescop bun, o trusă de chimie şi aş amenaja în casă un loc unde să le folosească. Pe scurt, aş cheltui mai degrabă banii pe instrumente de lucru decât pe cărţi care arată cum se face.

Încă din copilărie formaţi-le obiceiul de a vizita biblioteca publică săptămânal. Astfel copilul va deveni familiar cu modul de aranjare a cărţilor şi va învăţa să ceară bibliotecarului ajutor.

Notă :

Mama m-a dus la biblioteca publică şi m-a înscris încă dinainte de a fi la şcoală. Apoi, când am mai crescut, mergeam singură, sau cu prietenele, să împrumut cărţi. Până să mă mut în Bucureşti am fost mereu înscrisă la bibliotecă.

Mă bucur mult că în copilărie n-am avut programe la televizor, asta mi-a oferit foarte mult timp să citesc, să lucrez diverse obiecte folosindu-mi îndemânarea manuală, să explorez natură şi să fac ierbare, şi multe altele. Din acest motiv televizorul stă mereu închis la noi în casă, şi copiii mei îşi găsesc câte ceva de făcut vrând-nevrând. Mă străduiesc ca măcar o data pe săptămâna să realizăm împreună o activitate de lucru manual mai deosebită, iar în restul zilelor pictează, colorează, modelează din plastilină, decupează, etc.

Irina Constantinescu, psiholog

Apostolat in Tara Fagarasului nr. 18 - iulie 2008

Sfantul Gherman, apostol în Alaska

Sfântul Gherman (1757-1836) a propovăduit Ortodoxia în Alaska, împreună cu alţi nouă misionari ruşi. Este primul sfânt ortodox de pe continentul american şi sămânţa din care şi-au tras seva sfinţi şi părinţi îmbunătăţiţi din vremea noastră, precum sfântul Petru Aleutul, sfântul Ioan Maximovici sau cuviosul părinte Serafim Rose, despre care am vorbit în numărul trecut.

Vindecat de Maica Domnului

Sfântul Gherman s-a născut în apropiere de Moscova, în jurul anului 1757. Nu există date sigure despre locul în care s-a născut, despre numele pe care îl purta înainte de a se călugări sau despre familia din care făcea parte. Cert este faptul că la vârsta de 16 ani a intrat în mănăstirea Sfântului Serghie – Sf. Treime şi a vieţuit în unul dintre metocurile acestei mănăstiri, situat în apropierea golfului Finlandei. În vremea în care a stat aici, a cunoscut lucrarea vie şi tămăduitoare a Maicii Domnului, care l-a ajutat să se vindece de o rană ce îi apăruse sub bărbie. S-a rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în somn a fost atins de aceasta şi, când s-a trezit, rana i se vindecase.

Mănăstirea Valaam – mănăstirea mucenicilor

După ce a vieţuit aproape şase ani la acest metoc, a plecat la mănăstirea Valaam, aflată pe insula Valaam de pe lacul Ladoga. În această oază veche de monahism şi spiritualitate ortodoxă şi-a continuat viaţa de rugăciune şi asceză, obişnuind să plece într-un loc mai depărtat de mănăstire, ce până astăzi îi poartă numele – Ghermanova - să se roage şi să se bucure de frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu.

Mănăstirea Valaam are o istorie cutremurătoare. A fost înfiinţată în secolul X de către ieromonahii Serghie şi Gherman. Între secolele XII-XVI a fost ocupată şi distrusă de suedezi de 80 de ori. Şi tot de atâtea ori a fost reconstruită din temelie. Este numită şi «mănăstirea mucenicilor», deoarece vieţuitorii ei nu au scăpat de nici un atac venit din partea vremelnicelor regimuri politice.

Peninsula de gheaţă

În anul 1793, sinodul Bisericii Ruse a hotărât să trimită o misiune pentru a-i încreştina pe locuitorii peninsulei Alaska. Această insulă devenise teritoriu rusesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi locuitorii majoritari, aleuţi, erau păgâni. Insula a devenit renumită datorită comerţului cu piele de focă şi de vidră. Din această cauză, mulţi negustori ruşi s-au stabilit aici, au dezvoltat comerţul cu blănuri şi au oprimat populaţia băştinaşă. În acest context, insula avea nevoie să fie luminată de Cuvântul Adevărului Celui Viu. Misiunea a fost alcătuită din 10 misionari, printre care şi monahul Gherman, care au mers din sat în sat, au reuşit să trezească conştiinţele aleuţilor şi să-i boteze. Părintele Gherman nota într-o scrisoare: «Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii.».

Misionarii au fost prigoniţi şi chiar ucişi de şamanii aleuţilor, dar şi de negustorii ruşi, pe care îi mustrau adesea pentru că duceau o viaţă imorală şi se purtau brutal cu băştinaşii. În 1806 unii dintre călugării misionari muriseră, alţii se întorseseră în Rusia din cauza condiţiilor grele; doar Sfântul Gherman a reuşit să reziste cu credinţă în faţa încercărilor şi nu i-a părăsit pe aleuţi.

Insula Pinului

Sfântul s-a retras pe o insulă părăsită, insula Pinului, pe care a numit-o Noul Valaam. Insula este situată în apropierea oraşului Kodiak. De aici, sfântul i-a ajutat pe băştinaşi în diferite feluri: a fost şi duhovnic, dar şi infirmier. Astfel, legătura dintre el şi fii lui duhovniceşti s-a întărit şi a dat roade bogate. A trăit în singurătate şi asceză, rodind rugăciunea şi dragostea. Cineva l-a întrebat: „Părinte Gherman, cum trăieşti de unul singur în pădure? Nu te simţi niciodată însingurat?” “Nu, nu sunt singur”, a răspuns el, “Dumnezeu este aici şi pretutindeni. Îngerii Săi sunt aici. Este cu putinţă să fii singur, cu ei alături? Nu este mai bine să fii în tovărăşia lor decât în cea a oamenilor?”

Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având „o înălţime potrivită, o conformaţie delicată, cu ochi blânzi, albaştri, iar trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele - o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită ». Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi, şi o scândură ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică ca el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână.

Sfântul Alaskăi

Pe măsură ce a crescut în vârstă şi în sfinţenie, sfântul s-a învrednicit de vederea îngerilor, dar şi a duhurilor rele, a primit stăpânire asupra stihiilor şi a căpătat darul proorociei. În noaptea în care a adormit întru Domnul, locuitorii insulei Afognak au văzut deasupra Noului Valaam un stâlp de lumină. La această vedere minunată, au căzut în genunchi şi au strigat: «Sfântul nostru a plecat de la noi». Sfântul Gherman nu a lăsat aleuţilor clădiri cu biserici, şcoli sau spitale, ci a zidit biserici vii şi credinţă în sufletele lor.

Primul sfânt al Americii a fost canonizat în 9 august 1970, iar moaştele sale se află în Catedrala Învierii din Kodiak, Alaska. Astăzi, mormântul său din insula Pinului, Noul Valaam, este vizitat de pelerini veniţi din întreaga lume, minunile pe care sfântul le-a revărsat asupra locuitorilor peninsulei Alaska, dar şi a ortodocşilor de pretutindeni, fiind nenumărate.

Eufemia Toma

«Eu, un biet păcătos, de 40 de ani caut să Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nu pot spune că Îl iubesc precum ar trebui. Să Îl iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să te gândeşti la El pururea, să Îi slujeşti zi şi noapte, şi să faci voia Sa. Domnilor, Îl iubiţi pe Dumnezeu într-acest chip, vă rugaţi Lui adesea, faceţi întotdeauna voia Sa?»

Sfântul Gherman de Alaska

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

Sfântul Proroc Ilie, râvnitorul de Dumnezeu

Luna iulie are o particularitate faţă de celelalte luni ale anului, şi anume este singura din calendarul ortodox care are doar o sărbătoare în afara Duminicilor: Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, cel mai râvnitor dintre prooroci, singurul prooroc al Vechiului Testament care se bucură de o prăznuire deosebită în popor, având cruce roşie în calendar.

Sfântul Prooroc Ilie a trăit cu peste 800 de ani înainte de Hristos, originar din ţara Galaadului, din preajma cetăţii Tesvi, de unde îi vine numele de Tesviteanul. Încă de la naştere a fost cunoscut ca fiind slujitor al lui Dumnezeu. La naşterea sa, tatăl lui a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe care vorbeau cu pruncul, îl acopereau cu foc şi îi dădeau foc să mănânce. Un preot din Ierusalim i-a tâlcuit această vedenie descoperindu-i despre prunc că va fi plin de râvnă pentru Dumnezeu, iar cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi lucrător.

Misiunea proorocului a fost îndreptată împotriva idolatriei, împotriva rătăcirii de la adevărata credinţă. În vremea sa, viaţa religioasă a poporului trecea printr-o adevărată criză, pentru că împăratul Ahab şi împărăteasa Izabela au interzis poporului să slujească adevăratului Dumnezeu la templul din Ierusalim, silindu-i pe toţi să se închine idolului Baal. Sfântul Ilie, având o râvnă deosebită pentru Dumnezeu, a considerat că această orbire şi întunecare sufletească în care se afla poporul şi conducătorii lui nu poate fi îndreptată decât prin aspra pedepsire a celor care se închinau la idol. Astfel, Sfântul merge şi îl mustră pe împărat pentru nebunia lui, iar apoi se roagă lui Dumnezeu să încuie cerurile şi să nu mai trimită ploaie, toată ţara fiind cuprinsă de o mare secetă timp de trei ani şi şase luni.

Este impresionant felul în care Dumnezeu ascultă de proorocul Ilie, cel ce era ascultător de Dumnezeu, şi, pentru a nu-l face prooroc mincinos, aşteaptă ca el singur să revină asupra cuvântului său şi să-i fie milă de poporul care suferea din cauza secetei. Pentru aceasta Dumnezeu face ca şi el să simtă povara secetei, iar dacă la început proorocul era protejat, având apă dintr-un pârâu şi pâine adusă de corbi, după o vreme începe şi el să ducă lipsă şi este trimis de Dumnezeu în Sarepta Sidonului, la o văduvă, pentru a vedea suferinţa oamenilor.

Râvnitorul de Dumnezeu, văzând că împăratul şi poporul nu se întorc la adevărata închinare, îi provoacă să demonstreze care este adevăratul Dumnezeu. Astfel se învoiesc să meargă pe muntele Carmel, ca închinătorii la idol să aducă jertfă lui Baal, iar Ilie să aducă jertfă lui Dumnezeu. Cel care va trimite foc din cer pese jertfă acela este adevăratul Dumnezeu. Dumnezeu ascultă rugăciunea lui Ilie şi trimite foc din cer care mistuie jertfa (deşi peste altar se turnase apă de trei ori), în timp ce preoţii lui Baal au rămas neputincioşi.

Sfântul Prooroc Ilie, alături de proorocul Moise, este unul dintre cei din Legea Veche care au postit timp de 40 de zile. Tot alături de Moise, Sfântul Ilie este prezent la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos pe Tabor. Acest mare prooroc a avut şi darul de a-L vedea pe Dumnezeu pe muntele Horeb.

Sfântul Ilie nu a avut parte de o moarte obişnuită. El a fost ridicat la cer într-un car de foc, iar Evanghelia ne spune că atunci când va veni sfârşitul lumii, Sfântul Ilie va fi din nou trimis pe pământ pentru a vesti oamenilor cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Din viaţa sfântului Ilie vedem cât de mare este puterea rugăciunii precum şi puterea de a lega şi de a dezlega dată de Dumnezeu oamenilor sfinţi. Dacă în zilele noastre vedem foamete şi secetă, acest fapt se întâmplă pentru că lumea se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Noi nu ne închinăm la zeităţi ca Baal, însă idolii zilelor noastre sunt banul şi averea, puterea, frumuseţea, plăcerile şi poftele cărora de multe ori le aducem slujire. Să luăm deci aminte la cuvântul Proorocului Ilie: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu urmaţi-I Lui!” (III Regi 18,21).

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008

"O implicare a tinerilor în viata Bisericii le da constiinta unitatii si fratietatii"

Părintele Adrian Magda este vrednicul urmaş al părintelui Codrea la cârma Parohiei Victoria I. După 6 ani de pastoraţie în judeţul Alba, Dumnezeu l-a chemat la slujire în oraşul natal. Deşi se spune că „nimeni nu este profet în ţara lui”, părintele a reuşit să intre la sufletul enoriaşilor. Şi cum ar putea să nu fie aşa, din moment ce nu ai cum să nu-i observi dragostea pentru Dumnezeu, pentru slujire şi pentru oameni. Când îl cauţi e în misiune; începe ziua dimineaţa devreme şi o încheie noaptea târziu, alergând mereu să mai rezolve câte ceva sau pe cineva. Chiar şi materialele de ziar le predă întotdeauna în ultimul moment. Nu ai însă cum să te superi pe el, pentru că le face cu mult drag şi seriozitate, încât nu prea ai ce să corectezi în urma lui…

Părinte, sunteţi un preot tânăr într-un oraş tânăr. Cum vă simţiţi în această misiune la care v-a chemat Dumnezeu?

Mă simt îndatorat. Îndatorat faţă de iubirea lui Dumnezeu, Care m-a chemat la preoţie, faţă de ierarhul meu, IPS Laurenţiu, care a investit în mine încredere şi dragoste părintească, şi faţă de credincioşii pe care mi i-a dat Domnul spre păstorire. Mă bucur de dragostea credincioşilor care mă sprijină în lucrările de construcţie la biserica Sf. Ilie, dar şi în activitatea pastoral-liturgică.

De Victoria mă leagă multe, începând cu prima zi de viaţă, pentru că este locul unde m-am născut. Am crescut împreună cu oraşul acesta, iar în biserica din Victoria am învăţat cântarea bisericească, tipicul şi am rostit primele predici ca seminarist şi apoi ca student la Teologie. Dar nici mai târziu nu am pierdut legătura cu oraşul.

Vă referiţi la primii ani de preoţie...

Da, înainte de a fi în parohia Victoria I, am slujit 6 ani în parohia Limba din judeţul Alba, unde am trăit mari bucurii alături de credincioşii de acolo, legate de construirea casei parohiale şi de sfinţirea bisericii, eveniment la care au participat şi credincioşi din Oraşul Victoria cu preoţii lor. Păstrez şi acum legătura cu parohia de acolo şi chiar ne ajutăm unii pe alţii, cu rugăciunea şi nu numai.

În cei 6 ani de păstorire acolo am primit vizite ale mai multor credincioşi din Victoria, fie că erau în trecere, fie pentru că veniseră special pentru asta.

De curând aţi slujit pentru prima dată în biserica nouă care s-a ridicat în parohia dumneavoastră. Cred că a fost o mare bucurie atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru enoriaşii dumneavoastră.

Da, acesta este cuvântul - bucurie.

Când m-a instalat în parohie, IPS Laurenţiu mi-a încredinţat lucrările de construcţie a bisericii Sf. Ilie – începute de predecesorul meu, vrednicul părinte Codrea – lucru pentru împlinirea căruia mi-am mobilizat toate puterile. În prezent, după ce Înaltul ne-a dat binecuvântarea şi antimisul, slujbele se desfăşoară în biserica nouă.

Au fost şi momente dificile, dar bucuria acesta este asemănătoare cu bucuria femeii care, de dragul pruncului pe care l-a născut, uită durerile facerii.

Ştiu că sunteţi implicat în diverse activităţi cu tinerii. Cum aţi reuşit să îi faceţi să se implice şi în ce anume constau aceste activităţi?

În luna aprilie 2007, prin binecuvântarea ÎPS Laurenţiu, din dorinţa de a-i implica pe tineri în viaţa Bisericii, am înfiinţat Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi din Victoria. Gama de activităţi a tinerilor din Ligă este foarte variată, începând cu slujirea lui Dumnezeu şi terminând cu slujirea aproapelui. Ne rugăm împreună, avem activităţi în aer liber, organizăm spectacole, seri duhovniceşti, acţiuni de voluntariat prin distribuire de alimente celor aflaţi în lipsuri etc.

Cred că dragostea de Dumnezeu şi dorinţa de fi utili celorlalţi îi determină să se implice activ. Şi dorul de a fi în comuniune unii cu alţii, de a fi împreună.

Adolescenţii sunt bombardaţi astăzi cu tot felul de informaţii manipulatoare pe principalele canale media pe care le folosesc: televiziunea şi internetul. Cum mai pot ei sa discearnă binele de rău în acest haos informaţional?

Televiziunea şi internetul sunt mijloacele de comunicare cel mai mult întrebuinţate de tineri în ziua de azi. Continui să cred că educaţia sănătoasă de acasă şi legătura cu Biserica, cu duhovnicul, îi poate ţine pe tineri ancoraţi în Bine pentru a nu fi luaţi de val. O implicare a tinerilor în viaţa Bisericii le dă conştiinţa unităţii şi frăţietăţii.

Una din plăgile zilelor noastre este tendinţa de izolare. Ai tot ce-ţi trebuie pentru ca să-ţi trăieşti singur bucuriile sau nefericirile. Şi asta nu e bine. Stând în faţa televizorului sau a calculatorului eşti în permanenţă informat. Problema este că informaţia pe care o primim prin televizor sau internet nu e pură, nu este ceea ce ar trebui să afli, ci ceea ce vor alţii să afli. Din această cauză se produce haosul informaţional.

Tinerii trebuie mai întâi să cunoască ce este binele, ca să-l deosebească de rău, iar Biserica îi poate învăţa binele pentru că Îl are pe Hristos - Binele Însuşi. Dacă tinerii vor să se zidească sufleteşte, se pot zidi chiar şi folosind televizorul sau internetul, dar sub ascultarea de duhovnic.

Ce i-aţi spune unui tânăr care este în căutarea sensului vieţii?

L-aş sfătui să se descopere pe sine, să se cunoască. Să-şi ştie calităţile, atuurile, dar să-şi cunoască îndeosebi minusurile, imperfecţiunile, pentru a şti ce are el de făcut cu sine. Apoi să-şi descopere locul lui din planul creaţiei lui Dumnezeu. Să-L întrebe pe Dumnezeu: Doamne, TU ce vrei să faci cu mine?

În tumultul activităţilor pe care le aveţi la parohie vă rupeţi din puţinul timp şi scrieţi şi pentru publicaţia noastră. Ce mesaj aveţi pentru cititori?

Să nu-şi piardă timpul cu lucrurile inutile. Să-l roage pe Dumnezeu să le descopere ce au de făcut şi să-şi organizeze viaţa, pentru a nu pierde ceea ce nu pot crea - timpul.

Şi încă ceva: să facă misiune, dăruind câte un exemplar din revista “Apostolat în Ţara Făgăraşului” celor care nu au.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 18 - iulie 2008