Maica Siluana: "Apucăturile" cu care intrăm în familie

În numărul acesta, un fragment din conferinţa pe care Maica Siluana Vlad, coordonatoarea Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli“ din Craiova a susţinut-o la Drobeta Turnu Severin, în luna aprilie a acestui an. Vorbind „Despre familia creştină“, Maica Siluna a atins şi problema moştenirilor cu care cei doi soţi intră în căsnicie.

Transformarea cere timp
Sunt oameni care se deşteaptă, se întorc la Dumnezeu, vin la Biserică, vin cu râvnă. De obicei imediat ce ne întoarcem în Biserică avem multă mângâiere, harul vine la noi şi ne mângâie şi atunci am vrea ca într-o lună, două, trei, să ne schimbăm cu totul şi să se schimbe şi toţi cei din jurul nostru.

Trebuie însă să înţelegem că suntem trup şi suflet, că trupul nostru are scris în rânduiala lui viaţa pe care l-am învăţat. Ca să facem ceva nou, trebuie să ne dezvăţăm de vechi şi să învăţăm lucrul nou, iar asta se face cu trudă, cu repetiţie. Gândul rău, gândul de judecată, pofta ochiului, trufia vieţii, toate astea sunt fixate pe creierul nostru cu nişte legături numite sinapse, şi care trebuie dezlegate. Când părintele, la Taina Sfintei Spovedanii, la sfârşit spune: „şi te dezleg cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu“, se rup sinapsele acelea care ne ţin legaţi de şuşoteala dracului: „Să faci aşa, să faci aşa… că nu eşti mai proastă etc“. În clipa în care ajung acasă trebuie să fac canonul pe care mi-l dă părintele, sau rugăciune şi fapte bune, ca să se formeze legături noi, să învăţ „năravurile“ lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu mă schimbă fără voia mea şi fără truda mea. Asta este asceza. De-aia facem mătănii, de-aia ne rugăm, de-aia postim, ca să se înscrie în trupul nostru noua rânduială a vieţii, rânduiala sfântă, şi să nu mai izbucnească cea veche.

„Apucăturile“ de acasă ne fac căsnicia grea
De multe ori mergem bine, ne lepădăm de păcate, nu mai facem păcatele de moarte, ne spovedim, ne împărtăşim, nu mai drăcuim, nu mai înjurăm, nu ne mai jignim unii pe alţii. Dar se întâmplă unele lucruri, în momente de „stres“, cum zice lumea, şi ne purtăm ca nişte copii, mai ales la furie. Când omul se înfurie că cineva nu face voia lui şi depăşeşte puterea lui de răbdare, sunt oameni care se pierd cu firea şi se poartă ca nişte copii: trântesc, sparg, urlă, se întorc cu spatele, pleacă de acasă, se trântesc pe jos, aruncă cu pietre sau cu cuvinte dure. Toate aceste lucruri aparţin copilului din noi. Sunt lucruri pe care noi le-am învăţat acasă, în familie, până la 7 ani, şi pe care nu le-am dezvăţat. Ne-am impus ca oameni mari să ne purtăm frumos, dar la o adică uităm acest lucru şi repetăm ce am învăţat acasă. Aceste „apucături“ de acasă sunt cele care ne fac căsnicia foarte grea; multe din necazurile familiei creştine vin din faptul că nu respectăm porunca lui Dumnezeu care spune „Îşi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va face una cu femeia sa“.

Băieţii de obicei sunt foarte ţinuţi, mai ales de mame. Dacă în familie comunicarea dintre soţ şi soţie nu e bună, dacă soţul este violent şi există un băiat în acea familie, mama şi-l va face aliat pe băiat. O să îi spună lui toate necazurile, o să îşi pună în el toată nădejdea, el o să se simtă foarte important, va fi copleşit cu atenţii şi cu tandreţe şi acesta este ceea ce numim noi „băiatul mamei“. Dar şi când se înţeleg bine părinţii şi băiatul este bine crescut, el zice: „La noi acasă aşa era, aşa e bine!“ De ce? Pentru că „Aşa făcea tata!“

Deci noi pornim de acasă cu nişte apucături, bune sau rele, şi le impunem celui cu care ne căsătorim. Aşteptăm ca celălalt să fie ca mama, şi asta este o piedică foarte mare. Când vrem să ne căsătorim trebuie să ne lepădăm de părinţi în sensul că ne lepădăm de toate apucăturile şi ne ducem într-o lume nouă, într-o casă nouă, învăţăm obiceiuri noi împreună. De aceea şi ea îşi lasă familia, şi el; şi nu vom face niciodată comparaţie cum era şi nu vom impune modelele. Dacă spun: „Ştii, acasă făceam aşa şi aşa“ şi ea zice: „Hm, mi-ar plăcea şi mie!“, atunci putem să facem ca pe un model, dar nu să impunem. Un băiat care a avut o mamă excesiv de grijulie care i-a îndeplinit toate dorinţele va căuta în căsătorie o mamă. Va aştepta de la soţie să îl alinte, să îi aducă cafeaua la pat, „unde sunt cămăşile?“ etc. deci va avea aceleaşi aşteptări ca de la mama. Dacă altul a avut o mamă rea, se va aştepta să aibă o soţie bună, pentru a compensa. La rândul ei, fata va avea model pe tata. Dacă a avut un tată bun se va aştepta ca soţul să se comporte ca el, iar dacă a fost rău se va aştepta ca soţul să se comporte invers decât tata.

Să ne vindecăm iertând
Să devenim conştienţi de toate aceste lucruri şi să ne lepădăm de ele, iar lepădarea se face prin iertare. Noi pornim cu râvnă pe drumul Bisericii, ne spovedim păcatele foarte mulţi dintre noi, mulţi însă spun: „Părintele m-a iertat, Dumnezeu m-a iertat, dar eu nu mă pot ierta!“ De unde ne vine această neiertare, faptul că nu ne putem ierta? De la faptul că nu i-am iertat pe ceilalţi. Noi nu am descoperit ce înseamnă Tatăl nostru: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Noi nu iertăm, din multe motive. Unul dintre ele este faptul că ni se pare că o să ne abuzeze, că o să ne creadă proşti şi o să ne facă iar. Nu e adevărat! Apoi nu iertăm pentru că: „Da’ n-am ce să iert… Era beat, nu şi-a dat seama… N-am nimic cu el!“ E o minciună! N-ai nimic cu el până când te-o supăra! Şi atunci îţi aduci aminte „că şi acum 15 ani, că şi tu şi maică-ta şi taică-tu şi toţi cei din sat de la tine sunteţi la fel!“ Deci nici vorbă, n-am iertat nimic, n-am uitat nimic.

Apoi nu iertăm pentru că: „Ei cum o să fiu eu supărată pe tata? Nu-i frumos să fiu supărată pe tata!“ Dar să înţelegem că eu nu sunt supărată pe tata, eu sunt supărată pe ce mi-a făcut tata. Faptul că se îmbăta şi o bătea pe mama pentru mine e o durere şi o rană şi trebuie să îl iert, pentru că, dacă nu îl iert în sufletul meu, voi duce cu mine această rană în familia mea. Şi mă voi purta fie ca el, pentru că l-am judecat, fie voi avea parte de un soţ care seamănă cu tata. Este uimitor cum fetele care au trăit într-o familie unde erau alcoolici se simt atrase irezistibil de viitori alcoolici. Şi „Vai da’ îl iubesc, nu pot să trăiesc fără el!“ Este această tendinţă a păcatului de a se repeta, această tendinţă a victimei de a fi victimizată în continuare. De ce? Pentru că nu a spus răului pe nume, nu a iertat, nu a învăţat o viaţă sănătoasă şi nu a învăţat să recunoască semnele. Când pornim la drum pentru a forma o familie Dumnezeu ne dă semne dacă va fi bine sau nu. Dacă te-a jignit, dacă te-a rănit, e un semn că ceva nu e în regulă. Dar biata fată zice: „Ei, las’ că îl fac eu om!“ Şi pe urmă o face el „neom“, că n-ai cum să îl faci tu om, dacă nu se face el…
Apoi, când ne căsătorim, trebuie să fim atenţi la familia celuilalt: ce fel de familie e, în ce relaţii e cu familia, ce a învăţat de-acasă, cât s-a desprins de ce a învăţat acasă? Ori noi ne căsătorim în perioada oarbă, în care dragostea e oarbă. Nu face nuntă până nu ţi se deschid ochii! Nu înseamnă că dacă cineva a avut necazuri în familia de origine va avea şi în familia lui, pentru că pocăinţa, iertarea şi viaţa duhovnicească schimbă, dar noi trebuie să fim realişti, să nu ne îmbătăm cu apă rece.

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr.17 - iunie 2008

Biserica ,,Buna Vestire’’ din Ucea de Sus

Ucea de Sus este o parohie de la poalele munţilor, cu oameni credincioşi, care au dus mai departe credinţa strămoşilor lor. Ucenii au fost întotdeauna apropiaţi de Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, duhul mănăstirii care l-a avut stareţ pe părintele Arsenie Boca simţindu-se şi acum în spiritualitatea comunităţii. Legătura cu mănăstirea a fost preluată din moşi strămoşi, iar sătenii merg şi acum în timpul verii să îi ajute pe părinţii călugări la muncile câmpului. Despre biserica comunităţii ne povesteşte părintele Alexandru Stanciu, preot paroh din 2006.



Biserică de brad
Biserica din satul Ucea de Sus, cu hramul ,,Buna Vestire’’, există din vremuri îndepărtate, însă din lipsă de date, nu se poate preciza întemeierea ei. Prima atestare documentară o avem din 1680, însă nu se ştie data construirii bisericii. Aici erau doi preoţi iobagi care plăteau dijmă: Popa Marin şi Popa Iuon. Locaşul de cult era din bârne de brad cu tencuială la interior, şi a fost pictat în anul 1712.

Cea mai aproape de cer
Actuala biserică este zidită pe locul celei vechi, între anii 1860-1862, sub păstorirea preoţilor Vasile Purece şi Dimitrie Burs. Fundaţia e făcută din piatră de munte de doi metri grosime, iar zidurile, cu o grosime de 90 cm, sunt din cărămidă şi var, înălţimea pereţilor fiind de 8 metri, iar a turnului de 18 metri.
Arhitectura este în stil roman, cu patru bolţi, care sunt despărţite cu arcuri laterale şi transversale, iar catapeteasma era din zid. Arhitectul constructor - Ioan Wonner din Merghindeal, lângă Agnita – a lucrat după planul dat de inginerul Mitropoliei Sibiu, în urma dispoziţiilor Mitropolitului Andrei Şaguna.
În anul 1924, românii consăteni emigraţi în America, au strâns un fond de 120.000 lei pentru a se procura un ceas în turnul Bisericii. Locaşul de cult se găseşte la cea mai mare altitudine din judeţ.

Renovată şi pictată
Biserica a fost renovată în anul 1940, cu cheltuiala ctitorilor Axente şi Maria Pandrea din Brăila, ca şi prin contribuţia credincioşilor din parohie. Cu ocazia renovării s-au zidit în dreapta şi în stânga turnului două încăperi laterale, una pentru urcarea în cafas şi alta pentru arhivă; s-a înnoit complet acoperişul şi turnul, precum şi geamurile duble în cornier, 9 la număr, dar trei au fost astupate pentru dezvoltarea picturii şi limitarea luminii prea puternice.
În anii 1965-1966, biserica a fost pictată în întregime, cu contribuţia benevolă a credincioşilor, de către pictorul Ioan Căzilă din Sibiu, în stil romano-bizantin; s-a introdus şi lumina electrică.
În anul 1968 catapeteasma de zid a fost demolată şi înlocuită cu o catapeteasmă din lemn de stejar, sculptată de către sculptorul Dumitru Iliescu Călineşti – Piteşti.

Biserica mică
Lângă această biserică mai există un locaş de cult, ridicat în 1899 pentru credincioşii greco-catolici. Situaţia greco-catolicilor din Ucea de Sus a fost una deosebită de majoritatea satelor din Ţara Făgăraşului. Aici, cele 20-30 de familii de greco-catolici s-au întors la Biserica Ortodoxă de bunăvoie, încă din 1924. Ei au considerat un abuz catolicizarea făcută cu forţa după 1700 de către împărăteasa Maria Tereza şi şi-au exprimat dorinţa de a se întoarce împreună cu preotul Bursu, parohul lor, la Biserica din care s-au rupt în secolul XVIII.
Fosta biserică greco-catolică nu a mai fost folosită şi s-a deteriorat foarte mult. Din anul 2004, prin contribuţia credincioşilor, ea a intrat într-un proces de reabilitare, urmând ca în curând să deservească diferite servicii religioase, în special ca şi loc de prohodire a celor plecaţi în veşnicie.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 17 - iunie 2008

Să postim cu Sfinţii Apostoli: Jertfa de vară

Odată cu începutul verii ne pregătim pentru a intra într-o nouă perioadă de post, şi anume Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care începe anul acesta în 23 iunie. Rânduiala postului este o practică ţinută cu sfinţenie de cei cu adevărat credincioşi, pentru că postul izvorăşte din credinţă, iar cei care nu respectă rânduiala postului dau dovadă de insuficientă credinţă, aşa cum spune Părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu.

E mai uşor să postim împreună
Biserica a statornicit în decursul unui an patru mari perioade de post, câte unul pentru fiecare anotimp, postul Sfinţilor Apostoli fiind numit şi postul verii. Acesta are o lungime variabilă de la un an la altul, începutul lui fiind în legătură cu Sfintele Paşti. Regula este ca acest post să înceapă în ziua de luni de după Duminica Tuturor Sfinţilor, care este a noua Duminică după Paşti sau prima Duminică după Rusalii. În acest an, Postul Sfinţilor Apostoli se întinde pe durata unei săptămâni.
Practica postului a fost prezentă în rândul creştinilor încă de la început, Domnul nostru Iisus Hristos postind înainte de a începe să vestească oamenilor Evanghelia. De asemenea, zilele de miercuri şi vineri au fost zile de post încă din perioada Apostolilor. Cunoscând Sfinţii Părinţi faptul că omul cu greu se urneşte spre cele bune şi că din fire este aplecat spre cele rele, s-au hotărât aceste perioade de post ca exerciţiu de înfrânare a poftelor şi de întărire a voinţei spre cele bune. Este mai uşor credinciosului să postească atunci când ştie că şi alţii postesc împreună cu el, când ştie că toată Biserica posteşte.

Postul ne disciplinează
Înfrânarea de la anumite mâncăruri şi băuturi în perioada postului nu se face cu gândul că acestea ar fi rele, sau că ar putea să ne dăuneze în vreun fel. Înfrânarea aceasta trebuie să fie în conformitate cu gândul Sfântului Apostol Pavel, exprimat în prima epistolă a sa către cei din cetatea Corint: „Toate îmi sunt îngăduite [cu putinţă], dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite [cu putinţă], dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“ (6, 12). Adică să nu lăsăm ca pofta să pună în vreun fel stăpânire pe noi. Să mâncăm pentru a trăi, nu să trăim pentru a mânca. De asemenea este ştiut că omul are o mai bună dispoziţie spre rugăciune atunci când posteşte, de aceea în această perioadă de post se înmulţeşte rugăciunea atât în biserici cât şi la casele oamenilor.
Postul creează în om şi o disciplină. Dacă la început suntem atenţi la felul şi cantitatea mâncării, această atenţie se mută mai apoi şi asupra faptelor, cuvintelor şi gândurilor noastre, păzindu-ne ca nu cumva prin vreo acţiune rea să ne facem postul nefolositor. Această mutare a atenţiei noastre de la cele materiale la cele spirituale trebuie să continue şi după încetarea postului, prelungindu-se în toată vremea vieţii noastre. Astfel, aceste perioade de post ni se fac nouă ca nişte trepte, în fiecare post căutând să evoluăm, să creştem duhovniceşte îndepărtând câte un obicei rău şi punând unul bun în locul său.

De la hrana trupului la hrana sufletului
Prin post ne exprimăm şi pocăinţa, Îi arătăm lui Dumnezeu părerea de rău pentru păcatele pe care le-am făcut. Rugăciunile pe care le facem în zilele de post sunt unele de căinţă, prin intermediul cărora cerem ca milostivirea lui Dumnezeu să biruiască şi să risipească mulţimea păcatelor noastre. De aceea postul este un mijloc de mântuire.
În acelaşi timp postul este un act de cult, o renunţare de bună voie, o jertfă făcută cu gândul la Dumnezeu, izvorâtă din credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi din dorinţa de a-i imita pe Sfinţii Bisericii noastre, care au adus şi ei lui Dumnezeu această jertfă a postului.
Şi, ceea ce este mai important, foamea pântecelui pe care o simţim în timpul postului, necesitatea aceasta biologică dată de Dumnezeu, trebuie să ne înveţe şi să ne ajute să dobândim şi foamea duhovnicească, foamea după mai multă credinţă, foamea după adevăr, foamea după dreptate, foamea de înţelepciune, de pace, de curăţie sufletească şi în primul rând foamea de Dumnezeu. Ne hrănim trupul, dar cu ajutorul postului simţim nevoia de a ne hrăni şi sufletul iar hrana sufletului este Cuvântul lui Dumnezeu.
Postul este împlinit, este complet atunci când ne spovedim şi ne împărtăşim. Foamea postului trebuie să ne aducă în minte cuvintele Mântuitorului Hristos: „Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată“. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6; 35, 51). De aceea, în perioada de post nu trebuie să lipsească din preocupările noastre Spovedania şi Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului care se dau spre iertarea păcatelor şi pentru dobândirea vieţii veşnice.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului - mai 2008

Biserica „Sf. Nicolae“ din Ucea de Jos

Continuăm pelerinajul nostru la bisericile din Ţara Făgăraşului cu un popas la Ucea de Jos. Aici, o biserică impresionantă, cu aer de catedrală, se înalţă semeaţă în mijlocul satului. Parohul ei este din 2007 părintele Ion Tărcuţă, care a moştenit o comunitate păstorită cu multă vrednicie, timp de 47 de ani, de Părintele profesor Ioan Glăjar. Acesta din urmă a fost şi lector la Institutul Teologic din Sibiu, între 1976 şi 1990, iar acum este ghidul nostru în această călătorie în istoria satului şi a bisericii din Ucea de Jos.


Corespondenţe în alte limbi şi ţări
Existenţa satului Ucea de Jos din Ţara Făgăraşului este consemnată, după cunoştinţele noastre până în prezent, în trei documente istorice ce datează din anii 1223, 1475 şi 1509.
Denumirea de UCEA a satului ar proveni, după unii specialişti, din limbile turcă sau tătară, după alţii din limba dacilor, iar după alţii chiar din limba sanscrită. Este interesant de relatat că denumirea localităţii are corespondenţe şi în alte limbi şi ţări. Din multele denumiri menţionate ale istoriei şi apreciate ca provenind din rădăcina UCI, redăm doar câteva: Ucia boljsaja (Rusia), Uci (Polonia), Ucenfu (China), Utschthal (Austria) şi Utsjoki (Finlanda). În Bucureşti există „Strada Ucea“, din care se desprinde „Aleea Ucea“. O vale din Munţii Făgăraş se numeşte „Ucea Mare“, iar alta „Ucişoara“. De la denumirea satului se trage şi numele de familie Uceanu, existent în ţara noastră, ca şi cel de Ucenescu.

Dintotdeauna ortodoxă
Sub raport religios, putem spune – în baza celor mai multe conscripţii vechi – că satul Ucea de Jos a fost în decursul secolelor, în permanenţă, o parohie ortodoxă. Din rândul celor mai vechi preoţi cunoscuţi din documente istorice amintim doar pe primii trei: Popa Oprea (1632), Popa Radu (1637) şi Protopopul Man (1667-1687). De mai târziu, vrednici de amintire pentru realizările lor sunt preoţii Ilie Mânecuţă (1900-1944) şi Marcu Budac (1944-1959). Între anii 1960-2007 paroh a fost Pr. Ioan Glăjar, iar de la 1 martie 2007 slujeşte ca preot paroh părintele Ion Tărcuţă.
În ceea ce priveşte locaşurile de cult ale Parohiei Ucea de Jos, menţionăm că în veacurile XVII-XIX existau două biserici, ambele ortodoxe, una fiind doar a boierilor. Una dintre acestea a dăinui până în 1926, când a fost demolată şi în locul ei a fost construită alta prin străduinţa preotului Ilie Mânecuţă. Biserica nouă, construită în stil bizantin adaptat (plan cruciform şi cu trei turle) a fost sfinţită în 10 iunie 1928 de Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, atribuindu-i-se hramul „Sf. Nicolae“.

S-a prăbuşit în urma unor greşeli de calcul
În urma unor reparaţii capitale necesare, ce au constat şi din demolarea turlei Pantocratorului şi construirea alteia în loc, biserica s-a prăbuşit în proporţie de două treimi, în 11 octombrie 1972. Prăbuşirea ei s-a datorat greşelilor de calcul al rezistenţei ansamblului pe care a fost ridicată noua turlă, greşeli săvârşite de autorii proiectului noii turle, specialişti din Serviciul de Proiectare al Direcţiei Monumentelor Istorice Bucureşti. Greşelile de calcul n-au fost depistate nici de Serviciul Tehnic al Arhiepiscopiei Sibiu, care a „verificat“ şi a aprobat proiectul şi a autorizat parohia să îl aplice. Erorile au fost constatate abia după prăbuşire, în urma cercetărilor dispuse de Procuratura Făgăraş şi efectuate, la recomandarea acesteia, de către experţi ai Academiei Române.
Sub păstorirea Pr. Ioan Glăjar, biserica a fost reconstruită şi dotată din nou cu toate obiectele de inventar şi de cult necesare, iar în anii 1993-1999 a fost pictată în tehnica frescă de către pictorii Virgil şi Livia Pavel din Sibiu.
Resfinţirea bisericii a fost săvârşită în 1 iunie 2003 de către P. S. Episcop Visarion, pe atunci Vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, iar actualmente Episcopul Eparhiei Tulcea.
Biserica are câteva cărţi vechi şi obiecte de inventar de valoare religioasă, istorică şi culturală.

Pr. pensionar Ioan Glăjar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 16 - mai 2008

Biserica „Sf. Treime“ din Breza

Breaza este unul din satele cu cele mai frumoase privelişti din Ţara Făgăraşului. Aflat la poalele muntelui, localitatea este mereu străbătută, mai ales în timpul verii, de iubitorii drumeţiilor montane, fiind chiar punctul de unde începe traseul spre cabana Urlea. O comunitate pur ortodoxă, cu o biserică deosebit de frumoasă, având ca particularitate frescele exterioare. Slujitorul ei este părintele Gheorghe Lazea, căruia îi mulţumim pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material.


Aşezare dacică
Prima menţionare documentară a satului Breaza o avem din 1554. În apropierea localităţii se află însă ruinele unei cetăţi atribuită legendarului Negru-Vodă, situată pe o culme împădurită, la aproape 3 kilometri de vatra satului, între văile Pojorta şi Breaza. Cercetările arheologice au datat complexul fortificat de la Breaza în secolul al XIII, fortificaţia medievală fiind însă ridicată pe o aşezare dacică. În interiorul cetăţii au fost găsite fragmente ceramice ce datează din sec. I î.Hr.- I d.Hr., ceea ce ne dezvăluie că aceste tărâmuri de basm binecuvântate de Dumnezeu au fost locuite încă de acum două mii de ani.

19 familii primesc biserica unui sat
În ceea ce priveşte viaţa bisericească, recensământul iniţiat de episcopul greco-catolic Inochentie Micu-Klein consemna în 1733 în Breaza trei preoţi ortodocşi cu 40 de familii şi o biserică ortodoxă. În urma campaniei de catolicizare a românilor din Transilvania prin oferirea de facilităţi şi posturi de grăniceri, o mică parte din locuitorii satului trec la greco-catolicism. Astfel, în 1760 sunt consemnaţi doi preoţi greco-catolici la 19 familii şi un preot ortodox cu 99 de familii şi biserică. În 1761 ortodocşilor le este răpită biserica de către autorităţi şi este dată greco-catolicilor. Primesc însă permisiunea de a-şi construi alt lăcaş de cult. Aşa apare o bisericuţă din lemn de brad şi de molid, ridicată „pe pământul Ilieşilor“, în care îşi ţinea slujbele şi se ruga comunitatea ortodoxă. În 1804 biserica ortodoxă care fusese dată greco-catolicilor arde din temelie într-un incendiu.

Întoarcerea la Ortodoxie şi ridicarea bisericii
În 1805 se produce un eveniment întâlnit în puţine sate din Ţara Făgăraşului. Cele 19 familii de greco-catolici revin în sânul Bisericii Ortodoxe, reîntregind comunitatea care a rămas curat ortodoxă până astăzi.
Dorindu-şi o biserică mai trainică, în 1830 brezenii au început săpăturile de fundaţie pe locul aceleiaşi biserici, în timpul păstoririi preotului Iosif Haşu. În 1831 întreaga temelie a noii biserici a fost finalizată, însă, din cauza calamităţilor din acei ani, lucrările reîncep abia în 1836. Cu multă jertfă noua biserică este ridicată, iar hramul ales a fost „Sf. Treime“, pentru a exprima unitatea de credinţă, dar şi unitatea naţională.

Biserica unei vrednice comunităţi
În 1936, cu ajutorul unei familii din Piteşti, altarul şi tinda bisericii sunt împodobite cu o pictură tempera. Timp de câteva decenii, cu o întrerupere de 6 ani de temniţă grea în închisorile comuniste, păstorul comunităţii din Breaza a fost preotul vrednicul de pomenire Ioan Năftănăilă, cel care este şi ctitorul mănăstirii din apropierea satului. În 1950, la îndemnul acestuia, credincioşii parohiei se hotărăsc să suporte cheltuielile pictării întregii biserici, realizate în stil neo-bizantin de către pictorul Ioan Căzilă, renumit în acea vreme.
Lăcaşul de cult din Breaza a fost sfinţit cu mare fast în 1951, chiar în ziua prăznuirii Cuvioasei Parascheva, 14 octombrie, de către mitropolitul de atunci al Ardealului, Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Bălan. La marele eveniment din viaţa comunităţii din Breaza a participat un sobor de 24 de preoţi şi diaconi, precum şi în jur de 5000 de credincioşi din Ţara Făgăraşului.
Astăzi lăcaşul de cult din Breaza este deosebit de frumos, trecând prin reparaţii capitale în timpul păstoririi actualului paroh, părintele Gheorghe Lazea, care slujeşte aici din 1996. Mândră ca o mireasă, biserica este imaginea brezenilor, pe care părintele lor paroh îi prezintă ca păstrători ai credinţei şi ai tradiţiilor, o comunitate ortodoxă închegată şi unită.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 15 - aprilie 2008