Să ne strângem unii lângă alţii

S-a vorbit mult despre tragedia de la clubul Colectiv din Bucureşti. S-au făcut reconstituiri şi s-au emis ipoteze legate de întâmplările în sine şi de cauzele lor materiale şi spirituale. Am văzut în acelaşi timp solidaritate şi pripă, compasiune şi profitori. Între timp, lacrimile sunt departe de a se fi oprit. În fiecare zi cineva mai pleacă spre veşnicie, lăsându-ne în urmă trişti, mângâiaţi doar de rugăciunile şoptite cu voce tremurândă.

Tineri în căutări

În seara de vineri, 30 octombrie, la clubul Colectiv din Bucu­reşti o formaţie locală plină de potenţial, Goodbye To Gravity, îşi lansa al doilea album. De ace­ea se strânseseră acolo toţi acei tineri: nu pentru a celebra vreo sărbătoare de import, aşa cum s-a spus atât de des în ultimele zile. Faptul că nu s-au evitat cu tot dinadinsul asocierile este legat de un anumit potenţial comercial, dar ca martor la faţa locului pot spune că nimeni nu venise pentru halloween. Sigur, aşa cum scria deunăzi un părinte cu inimă de aur, nu se slujea Vecernia la Colectiv, dar nici nu se invoca vreun duh malefic. Erau o întâlnire între tineri şi un act muzical în spatele căruia stătea multă muncă. Muncă impregnată de idealism, atâta timp cât genul de muzică abordat este departe de succesul comercial, cel puţin în România. Aceşti tineri descriau în sunete şi versuri căutări şi frământări definite de o dorinţă de verticalitate.

După mai multe cântece, într-un moment de pauză, de la nişte banale artificii, buretele de antifonare de pe unul dintre stâlpii de susţinere ai clubului a luat foc. Unii dintre spectatori au pornit spre ieşire, însă nimeni nu-şi închipuia ce avea să urmeze. Ne gândeam că vom reveni după câteva minute, însă când flacăra a atins tavanul, nu a mai rămas nimic de făcut. Fumul toxic de­clanşat de materialele arse, busculada, flăcările au dus la dezno­dământul care ne este de acum cunoscut tuturor. Sosiţi la faţa locului, jandarmi, pompieri, cadre medicale au făcut tot ce au putut. Între ei, cu o discreţie exemplară, părintele Vasile Bîrleanu, preot militar la Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Vaiete de durere se auzeau de pretutindeni, unii dintre cei răniţi îşi dădeau ultima suflare. Iar întunericul nopţii era, fără ştirea noastră, luminat de rugăciuni şi de dăruirea pentru aproapele a lui Claudiu Petre, a lui Adrian Rugină şi, cred cu tărie, a altora ca ei.

Dezbinare, judecare, manipulare

Durerea pare nesfârşită. În fiecare zi ne mai părăseşte unul dintre cei de acolo, unul dintre ei, unul dintre noi. Când suntem loviţi de un asemenea necaz, ies la iveală trăsăturile noastre cele mai nobile şi cele mai josnice deopotrivă. Au fost multe dovezi de împreună-pătimire zilele acestea, între cei de acolo şi ceilalţi, între bătrâni şi tineri, între preoţi şi credincioşi. Dar a fost şi multă dezbinare, multă judecată pro­nunţată cu vehemenţă justiţiară, de parcă am fi uitat „ai Cărui Duh suntem“. Şi se vede în fiecare dintre noi nevoia de (re)catehizare, căci durerea prin care trecem ne arată pe unii, dintre care cel dintâi sunt eu, departe de dragostea aceea despre care blândul nostru Mântuitor spunea cu durere că se va răci.

Au fost, din păcate, şi mulţi dintre aceia care au profitat de moment pentru a-şi propaga agenda secularistă anticreştină, pentru a pune Biserica în mijlocul unei campanii mediatice defăimătoare. Şi, în emoţia momentului, au existat şi greşeli de comunicare.

Unitate în tragedie

Dar dincolo de acestea, din toate bisericile şi din multe case s-au ridicat spre cer rugăciunile şi lacrimile celor care au înţeles că tragedia este, dincolo de fiecare dintre cei suferinzi, a noastră, a neamului, a Bisericii. Iar unitatea noastră abia acum are prilejul să se arate. Aşa cum se întâmplă, de pildă, în Belgia, unde familiile celor internaţi sunt mângâiate, îndrumate şi ajutate – duhovniceşte şi material – de un preot ortodox român a cărui „autoritate blândă“, cum spune cineva dintr-o familie, veghează, cu harul lui Hristos, alături de suferinţa semenilor.

Ne plângem morţii, zilnic mai mulţi. Ne rugăm pentru vindecarea celor vii, zilnic mai puţini. Şi încercăm să ne liniştim dincolo de cuvintele de ocară aruncate de unii la adresa celor care se aflau în seara de 30 octombrie la un concert frumos – îndrăznesc să o spun! – ce s-a transformat în tânguire prelungă. Pentru ca toate acestea să nu fie zadarnice, trebuie să ne strângem unii lângă alţii în singurul loc unde nădejdea şi dragostea sunt mai puternice decât moartea, unde vii şi adormiţi sunt cuprinşi împreună în rugăciunea pentru iertarea păcatelor şi în dragostea fără margini a Celui Care a venit la moarte pentru noi. Boldul morţii trupeşti şi sufleteşti ne răneşte cumplit, însă, dincolo de plânsete, nădăjduim îndureraţi să auzim chemarea care transformă urmele de cuie în raze de lumină. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

Paul S. Grigoriu, Ziarul Lumina

Vezi întregul dosar:

Colectiv, o tragedie şi o criză

Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi, cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune, unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv, o tragedie şi o criză”.

• Paul S. Grigoriu: Să ne strângem unii lângă alţii 
• ÎPS Teofan: Câţi ne-am aşezat în genunchi pentru victimele de la Bucureşti?
• Nicolae Pintilie: Aprindeţi candelele şi pentru victimele din Colectiv!
• Pr. Constantin Sturzu: Staţi puţin, bisericile chiar sunt spitale!
• Arhidiac. Ioan Ică jr.: Imperativul unor revizuiri
• ÎPS Laurenţiu Streza: Mesaj de compasiune şi apel la rugăciune