Ştim cu toţii povestea cu capra vecinului, aşa că nu o mai repet – deşi finalul se diversifică cu timpul: dacă înainte ruga era să moară capra, mai nou e să moară vecinul. Trăim cu capra vecinului? Nu! Vrem să o mâncăm? Nu! De fapt ideea poveştii e una simplă şi are în vedere un plus pentru noi şi un deces pentru vecinul sau măcar o oarecare pierdere pentru el.
Adevăratul pericol: înmulţirea prostiei
Povestea mare este de fapt cum să avem noi şi celălalt să nu mai aibă. Ideea cu care suntem amăgiţi de ceva vreme încoace, prin tot felul de „ştiri” care vor să ne anihileze gândirea, este că nu toţi oamenii pot să aibă cele necesare şi că numărul săracilor nu trebuie să fie prea mare, pentru simplul motiv că sunt consumatori de resurse. E frumoasă de tot economia de piaţă, nu-i aşa?
Nu poate să susţină planeta decât un anumit număr de bogaţi, fiecărui bogat fiindu-i necesari pentru bunăstare un anumit număr de săraci? Nu se poate depăşi acest număr pentru a nu se perturba echilibrul natural? Cum putem crede idioţeniile astea? Adică sărac e una şi prost e alta. Aş zice mai degrabă că planeta nu poate susţine decât un anumit număr de proşti şi că dacă aceştia se înmulţesc excesiv, atunci planeta este în pericol. Cealaltă variantă nu pot s-o cred. Proştii exploatează ineficient resursele pe care le au, consumă inutil ceea ce se poate păstra, aruncă ceea ce pot repartiza în alte zone lipsite etc. Problema, aşa cum o văd eu, este cum să facem să reducem numărul proştilor.
Aflăm că numărul populaţiei a ajuns la aproape şapte miliarde şi toate marile puteri ale lumii vorbesc de suprapopulare. Primim astfel sfaturi cum să nu ne mai înmulţim, că o să ajungem să murim de foame. Cam cât de proşti ne cred? Păi care suprapopulare, că citeam undeva că, în urma unei socoteli simple, dacă am aduna toată populaţia globului şi am aşeza-o în statul Texas din S.U.A., ca într-un oraş gigantic, fiecărei persoane i-ar reveni cam 400 de metri pătraţi. Iar dacă e să-i aşezăm pe toţi oamenii planetei în România (care are 238.391 km pătraţi) fiecărui om i-ar reveni mai bine de 30 de metri pătraţi. Se pare însă că e greu să facem nişte simple calcule aritmetice; e mai simplu să stăm cu minţile pâlnie la TV, primind fără discernământ to
t felul de idei care poate erau justificate în vremuri antice, când oamenii nu vedeau decât locurile aglomerate în care trăiau; dar azi, când cu un simplu „clic” pe internet oricine poate vedea imensitatea Pământului dăruit nouă de Dumnezeu, aceste idei nu mai au niciun fundament.Temeri de când lumea şi pământul, infirmate mereu
Temerile că pământul este supraaglomerat au existat încă din antichitate, filosofi ca Platon şi Aristotel exprimându-şi îngrijorarea cu privire la acest aspect. Nu erau atunci pe pământ nici măcar un milion de locuitori. Confucius şi alţi gânditori chinezi se temeau şi ei de faptul că numărul oamenilor este prea mare. Scriitorul creştin Tertulian din Cartagina secolului II d.Hr. scria în „De Anima” că : „...numărul nostru este împovărător pentru pământ, care abia dacă ne poate susţine pe toţi” şi vede în boli şi în războaie un „remediu” pentru naţiuni şi mijloc de reducere a abundenţei rasei umane. De asemenea, Sfântul Ieronim, în secolul IV, credea la rândul lui: „Lumea este deja plină, iar populaţia este prea multă pentru pământul care există” şi considera mănăstirile o soluţie de controlare a înmulţirii oamenilor.
Ideea suprapopulării planetei a fost însă enunţată la modul sistematic doar în sec. XVIII, de Thomas Robert Malthus. El susţine în lucrarea „Eseu despre principiul populaţiei” (1798) că numărul oamenilor creşte în progresie geometrică (ex: 2,4,8,16...), pe când resursele alimentare cresc numai în progresie aritmetică (ex: 1,2,3,4,5...). Este adeptul controlării creşterii populaţiei şi vorbeşte de cele două mijloace de control asupra resurselor: controlul pozitiv (include: foame, boli, războaie) şi controlul preventiv (include: avortul, controlul naşterilor, celibatul prin abstinenţă sexuală, amânarea căsătoriilor etc. ). Malthus are o astfel de preocupare în condiţiile în care pe la 1800 populaţia tocmai atingea primul miliard. Însă spre sfârşitul vieţii nici măcar Malthus nu mai era convins de propriile lui afirmaţii.
Dar ideile lui de început sunt preluate de Paul Ralph Elrich, biolog la Universitatea Standford şi demograf pasionat, în cartea „The Population Bomb”, la sfârşitul anilor 1960. El afirma că din cauza suprapopulării şi a lipsei acute de hrană, până la sfârşitul anilor 1970 o cincime din populaţie nu va supravieţui. Previziunile acestuia au fost infirmate de realitate. Dimpotrivă, Herve Le Bras, profesor la Şcoala de înalte studii în ştiinţe sociale (EHESS) din Paris, în cadrul unui interviu pentru ziarul elveţian Le Temps în acest an, vorbeşte mai degrabă de o implozie demografică, arătând că după 1970 în special rata natalităţii a scăzut simţitor din cauza politicii de emancipare a femeilor şi a creşterii vârstei la care femeile nasc primul copil. Aşadar, temerile ONU referitoare la explozia demografică nu se justifică.
80/20. Prostie şi lăcomie
Categoric trebuie să avem în vedere modul în care natura produce combustibili şi alimente anual, dar mai ales modul în care noi solicităm aceste resurse pentru necesităţile noastre. Este clar că omul este cel care trebuie să înveţe să gestioneze cât mai eficient ceea ce Dumnezeu a pus sub stăpânirea lui. Dar încă din 1906 economistul italian Alfredo Pareto observa că doar 20% din populaţia Italiei deţine 80% din resursele ţării. Observaţia acestuia este formulată ca principiu în 1940 de inginerul american de origine română Joseph M. Juran, care o introduce în teoriile manageriale sub denumirea de principiul lui Pareto sau regula 80/20: 80% din efecte se datorează unui procent de 20% din cauze. De la J.M.Juran încoace, regula 80/20 a ajuns să se aplice în management şi în toate tipurile de afaceri, ajungând ca astăzi să fie o regulă de a judeca lucrurile de către cei care au puterea de a controla destinul planetei şi al omului. Nu degeaba astăzi se urmăreşte ca maxim 20% din populaţie să deţină cel puţin 80% din resursele şi bogăţiile planetei. Poate singurele probleme care trebuie avute în vedere la modul cel mai serios – în legătură cu suprapopularea – sunt prostia şi/sau indiferenţa unora şi lăcomia exagerată a altora.
Pr. Marius Demeter
Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu