Biserica „Sf. Nicolae” din Cincşor

În pelerinajul nostru pe la bisericile din Ţara Făgăraşului am ajuns şi la Cincşor, un sat unde multă vreme civilizaţia tradiţională românească a convieţuit cu cea săsească. În călătoria prin trecutul acestei aşezări care există încă din vremea dacilor, unde se află şi astăzi o biserică săsească fortificată în secolul al XV-lea, dar şi faimosul „turn al slăninilor”, ne este ghid părintele paroh Gheorghe Moga.

Sat de pe vremea dacilor
Vestigiile descoperite în zonă arată că aşezarea exista încă din vremea dacilor. După cucerirea din anul 106, romanii au ales amplasarea unei cetăţi pe teritoriul actual al satului Cincşor, lucru arătat de multe dovezi arheologice din perioada anilor 106-271 d.Hr.; s-au găsit aici vârfuri de săgeţi, suliţe, inscripţii, monede din timpul împăraţilor Nero şi până la Servus Alexander. În anul 1984, cu ocazia excavaţilor făcute de constructorii hidrocentralei, un muncitor a observat din întâmplare în cupa excavatorului un obiect strălucitor. Era o mască mortuară din perioada de după retragerea aureliană din anul 271, o piesă foarte valoroasă, care este acum se află la Muzeul Ţării Făgăraşului „Valeriu Literat“.
Prima atestare documentară a satului Cincşor datează însă abia din anul 1332, când localitatea se numea „Parvum Promotorium“. Mai târziu a primit şi denumirea săsească Klein-Schenk.
Cincşorul a avut multă vreme ca locuitori majoritari saşii, aceştia convieţuind de-a lungul veacurilor împreună cu românii. Astăzi însă nu mai există decât în jur de 20 de persoane din comunitatea săsească, numărul lor reducându-se drastic după deportările din timpul celui de-al doilea război mondial şi emigrările de după 1989.

Biserică ridicată cu multe sacrificii
Încă din vechime, românii ortodocşi din Cincşor au avut o bisericuţă construită din lemn pe care mai târziu au demolat-o şi au vândut-o credincioşilor din satul Şona, iar cu banii primiţi au plătit meşteri care în locul ei au zidit în 1849 o altă biserică, din piatră şi cărămidă, care a fost acoperită cu ţiglă. Fiind un sat sărac, zidirea bisericii s-a făcut cu multe sacrificii; bătrânii povestesc că în perioada ridicării lăcaşului de cult doar vreo patru familii din tot satul aveau vite de jug. Astfel, pentru terminarea lui s-au făcut colecte şi s-au cerut ajutoare în satele din împrejurimi.
Biserica, cu hramul „Sf. Nicolae“, este o clădire simplă, în formă de navă, fără ornamente, cu tavanul plat – fără boltă. Are un singur turn clopotniţă. Este aşezată în mijlocul satului, la şoseaua principală, având la stradă un zid de piatră. Curtea interioară serveşte şi pentru cimitirul parohial.
Într-o monografie alcătuită în 1906, părintele Vasile Debu consemnează că cel mai vechi clopot al biserici este din anul 1830, donat de un român al cărui nume nu se cunoaşte, iar al doilea clopot a fost donat în anul 1857, de un sas.

Turnul slăninilor
Lângă biserica ortodoxă se află „turnul slăninilor“, o construcţie ridicată după modelul turnului săsesc de la biserica fortificată, care servea pe vremuri la depozitarea slăninii. Deoarece casele de lemn nu erau un mediu bun unde să se păstreze slănina, sătenii îşi aduceau produsele în acest mic turn cu pereţi de piatră, al cărui sistem de ventilaţie natural asigura păstrarea lor în cele mai bune condiţii. Proprietarul slăninii se putea aproviziona doar duminica, după vecernie, când clopotul mic anunţa prezenţa responsabilului la turn şi fiecare venea să ia cât credea că va consuma cu familia în săptămâna care urma. Nimeni în afară de responsabil nu avea voie să taie slănină, iar în timpul postului turnul nu se deschidea.
Pereţii construcţiei sunt astăzi deterioraţi, din cauza sării care a căzut de-a lungul timpului de pe bucăţile de grăsime afumată, însă el păstrează şi astăzi atmosfera de odinioară, cu grinzile pe care se află numerele de casă şi cuiele de care era agăţată slănina.

Pr. paroh Gheorghe Moga

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009